IOANA TEODORA TODORESCU - UN NUME PENTRU LITERATURĂ

IOANA TEODORA TODERESCU

– proaspătă absolventă a Colegiului „B.P. Hasdeu” –

UN NUME PENTRU LITERATURA VIITORULUI

PĂPUŞA DE CÂRPĂ A FERICIRII

Întâmplarea face să cunosc destul de bine literatura scrisă de adolescenţi şi tineri, tributară, de multe ori, unui romantism desuet cu „of”-uri de nefericire, chipuri palide, morminte şi alte lucruri plastifiate în memorie. Sau, alteori, clonând un post-modernism agitat, menit să şocheze şi... atât!

Nimic din toate astea în textele primite (prin bunăvoinţa doamnei Roxana Mihaela Constantinescu) de la Ioana Teodora Todorescu, proaspătă absolventă a Colegiului Naţional „B.P.Hasdeu”, o „voce” literară autentică şi de mare perspectivă, un talent dar - mai ales - o conştiinţă artistică, după părerea noastră. Textele sale au o eleganţă a frazării şi o limpezime a structurii epice remarcabile, iar temele abordate - iubirea, nevoia de a-i înţelege pe ceilalţi, bucuria artei, speranţa etc. - converg spre un existenţialism „bine temperat”, în care fantasticul devine o interfaţă a realităţii, ca la Eliade sau Lewis Carroll, fără tentaţia magiei comerciale ce se revarsă din bageta unui Harry Potter asfixiat de celebritate

Autoarea, de fapt, experimentează, cu febrilitate, fără prejudecăţi, tot ce i-ar putea folosi ca aripă sau lacrimă, de la îngerul autist la păpuşa de cârpă a fericirii, de la „dialogul” cu... neauzitul la folosirea arhaismelor pentru a „colora” vremurile de altădată. Motiv pentru care îi vom acorda, întotdeauna, în paginile de care ne vom ocupa, atenţia şi preţuirea noastră.

L.M.

Ioana Teodora Toderescu

ALGORITMI DE SUPRAVIEŢUIRE

- TEATRU -

PERSONAJE:

VLAD - creatorul algoritmului capsulei

ELISA - fetiță de aproape opt ani

ANA - mama Elisei

VOCEA - glasul gândurilor lui Vlad

ACTUL 1

TABLOUL 1

Parcul Cișmigiu, cu aleile împânzite pe margini de lalele roșii și tufe înverzite de primăvara târzie. La umbra a patru tei bătrâni, mai mulți copii se joacă. Două fe-tițe cu codițe și rochii pestrițe se dau în leagăn, timp în care un băiețel se joacă de unul singur la groapa cu nisip. Acesta își așează jucăriile după culoare.

SCENA 1

ELISA, ANA

(O doamnă înaltă, îmbrăcată elegant, își face apariția în parc vorbind la telefon, cu fiica sa de mână. Înaintează pe aleea care duce spre locul de joacă.)

ELISA (arătând spre locul de joacă): Mami, mami! Vreau și eu să mă joc aici!

ANA (vizibil deranjată): Ai răbdare! Nu vezi că fac ceva important?!

ELISA (cu ochii umezi, privind în sus la mama ei): Dar mi-ai promis că mă duci la leagăne! (își duce pumnii la ochii înlăcrimați și continuă printre sughițuri): Mi-ai promis!

ANA (privind spre copilă și continuând să vorbească la telefon): Of, nu pot să fac nimic cu copilul ăsta după mine! (răstindu-se la Elisa): Ce ți-am spus să nu mă în-trerupi niciodată când vorbesc la telefon?! Obraznico!

SCENA 2

ELISA, ANA, VLAD

(Elisa pleacă de lângă mama ei și fuge spre leagăne. Băiețelul jucându-se singur îi atrage atenția. Mama continuă să vorbească la telefon, ridicând vocea și gesticulând nervos, fără să observe lipsa fetiței.)

ELISA (își ia privirea de la băiat și strigă vioaie spre mama ei): Mami, vii? (aparte, dezamăgită): Așa faci mereu, mami! Niciodată nu ai timp pentru mine! Aș vrea să-ți iau telefonul ăla și să-l pitesc pentru totdeauna, așa cum faci și tu cu bom-boanele mele! (întoarce privirea înapoi spre băiat și aleargă spre el): Bună, eu sunt Elisa! Cum te cheamă? Vrei să fim prieteni?

VLAD (aparte, privind în ochii Elisei): Eu sunt Vlad! Mi-ar plăcea tare mult să fim prieteni! Nu am mai avut niciun prieten până acum, dar am auzit că e super dis-tractiv!

ELISA (îngândurată): De ce nu vorbești cu mine? Vreau doar să ne jucăm îm-preună! (se așează în nisip, cu cotul pe genunchi și cu palma sub bărbie): Of, nici tu nu ai chef de mine! De ce mă ignorați toți?! Ce am făcut?!

VLAD (aparte): Nu te ignor, doar că nu știu cum să-ți vorbesc! Te rog să nu pleci!

ELISA (curioasă): De ce tot atingi mașinuța roșie? Hm, mama ta te-a învățat să îți ordonezi jucăriile pe culori?

VLAD (aparte): O am doar pe bunica, dar nu ea m-a învățat. Le așez așa de când eram foarte mic. Acum am aproape zece ani (încep să-i curgă lacrimi): Oamenii spun că sunt alt fel, așa că nu prea se apropie de mine.

ELISA (apropiindu-se cu capul de Vlad, privindu-l în ochi): Tu mă auzi, dar nu spui nimic. Nu știi să vorbești?

VLAD (aparte): Ba da, dar nu pot! Niciodată nu am putut! Sunt blocat în capsu-la mea, pe care oamenii mari o numesc ausm, sau poate era ausmism?

ANA (venind nervoasă spre Elisa): De ce pleci de lângă mine?! Știi că nu ai vo-ie! (într-o clipă de tăcere îl privește pe Vlad, apoi se întoarce spre copilă și ridică vocea): Aici îți sunt leagănele?! Ce cauți să te joci cu autiștii? Alți copii nu ai mai gă-sit?! Treci acasă, obaznico!

VLAD (aparte, privind spre nisip): Aaa, da, acum îmi amintesc! Așa-i spunea!

ELISA (plângând și trăgându-se din mâinile mamei): Nu vreau, mami! Te rog, promit să fiu cuminte! Te rog, mami, vreau să mai stau!

ANA (cu privirea spre pantofii cu toc ce i se afundă tot mai tare în nisip): Nu discutăm!

ELISA: Mami...!

ANA (ia copila de umeri și o bruschează): Ce nu pricepi, copilule?! (Elisa se dezechilibrează și se lovește cu capul de mașinuța roșie): Ridică-te și hai să mergem! Nu am timp să stau după tine!

VLAD (aparte): De ce o iei?! Nu pleca! Mai stai!

ACTUL 2

TABLOUL 1

Elisa și Ana iau loc la masa din bucătărie. Între ele începe o mică ceartă. Pe blat, cafetiera anunță că este gata cafeaua.

SCENA 1

ELISA, ANA

(Ana stă pe colțul mesei, reflectând, iar Elisa stă în picioare, cu coatele pe ma-să și bărbia sprijinită în mâini. Abia ajunge.)

ANA (revoltată, dar pe un ton calm): Elisa, draga mea, ți-am spus de atâtea ori că nu e bine să te joci cu cei altfel.

ELISA (cu surprindere): Dar băiețelul ăla nu e ca mine?

ANA (masându-și tâmpla deaptă): Nu, nu era ca tine! (oftând): Niciodată nu vei fi ca el! Niciodată!

ELISA: Dar se juca la fel ca mine!

ANA (privind în jos): Nu, Elisa, tu nu te joci așa!

ELISA (punându-și mâinile în șold): De unde știi tu cum mă joc eu? Niciodată nu ești atentă la mine!

ANA (oftând, cu ochii închiși): Ba sunt, Elisa, doar că am multe lucruri impor-tante de făcut!

ELISA (revoltată): Adica eu nu sunt importantă?!

ANA: Ești cea mai importantă, dar copilul ăla...(în acest timp Elisa fuge în ca-mera ei): Elisa, vino înapoi!

TABLOUL 2

Camera roz a Elisei este împânzită de jucării sortate după formă, mărime și culoare. Pe pereți sunt mai multe tablouri cu Minnie Mouse și balerine care dansează. În planul din dreapta, fereastra este deschisă.

SCENA 1

ELISA, VOCEA

(Pe patul încă nefăcut, Elisa stă pe spate, privind în gol spre tavan. Se gândește la acea zi, la mama, la ea.)

ELISA (aparte): Ca să vezi! Eu nu mă joc precum băiețelul ăla! Și pe lângă asta, eu sunt cea mai importantă chestie pentru ea! Am aproape opt ani, pe cine crede ea că pă-călește?! Nici n-o interesează că am căzut și m-am lovit.

VOCEA (ușor tremurând): Mă cheamă Vlad!

ELISA (se ridică de pe pat nedumerită): Care Vlad? Ce?!

VOCEA: Ai uitat deja de mine? Ne-am împrietenit azi. Oh, stai, nu mă puteai auzi!

ELISA (plimbându-se în cerc): Unde ești? Nu te văd!

VOCEA: E unul dintre algoritmii de supraviețuire pentru copiii ca noi!

ELISA (nedumerită): Dar mami mereu mi-a spus că sunt specială, așa că, logic vor-bind, nu suntem la fel.

VOCEA (amuzată): Suntem amândoi mai speciali decât crezi! Mama ta o să-ți spună mai multe când vei fi mai mare; probabil.

ELISA (revoltată): Sunt mare! Am aproape opt ani!

VOCEA (resemnată): Eu am aproape zece și nu știu mai nimic despre mine. Doar niște algoritmi.

ELISA (curioasă): Ce sunt acești algo...cum le spui tu?

VOCEA: Apropie-te de fereastră! Mă vezi?

ELISA: Te văd! Ai aceleași mașinuțe roșii cu tine!

VOCEA: Vino să ne jucăm și-ți voi explica.

ELISA (încercând să vadă mai bine afară): Vrei să ne jucăm rațele și vânătorii?

VOCEA: Hm! Ești începătoare! Ce zici dacă te-aș învăța logaritmul de bază?

ELISA (ieșind din cameră): Care e ăla?

ACTUL 3

TABLOUL 1

În același Cișmigiu luminat de soare, la ora 13⁰⁰, oamenii sunt puțini. Câteva mame încearcă să-și adoarmă bebelușii în cărucioare. Elisa și Vlad comunică prin gân-duri, neauziți și neîntrerupți de nimeni.

SCENA 1

ELISA, VLAD

(Copiii se strecoară printre oameni și, din când în când, se opresc și se con-centrează asupra cuiva. Vlad nu trădează reacții. Se rezumă la a privi fix.)

ELISA (țopăind): Deci, ce ziceai de algoritmul ăla?

VLAD: Copiii ca noi, pentru a face față lumii trebuie neapărat să cunoască algoritmul capsulei!

ELISA (nedumerită): Cum adică?

VLAD: E simplu! Te uiți la cineva, te concentrezi, ignori tot ceea ce se întâmplă în jurul tău și vei putea să vezi ce gândește și ce simte acea persoană.

ELISA (surprinsă): Se poate așa ceva?

VLAD: În lumea noastră se poate orice! Nu putem vorbi cu oamenii, dar putem comunica între suflete.

ELISA (în aceeași stare): Dar eu pot vorbi cu mama!

VLAD: Tu ai norocul de a avea capsula spartă. Prin acea fisură poți atinge realitatea, sau măcar poți s-o miroși. Capsula mea e intactă. Nu știu cum miroase lu-mea celor mari!

SCENA2

ELISA,VLAD

(Aproape de ieșirea din parc, mai mulți tineri discută și fumează. Este momen-tul perfect pentru Elisa să exerseze algoritmul. Copiii se așează pe o bancă în apro-piere și îl analizează.)

ELISA: Hai să începem cu ei! Cum fac?

VLAD: Doar îi privești!

ELISA: Wow! Băiatul ăla cu păr lung fumează doar ca să fie acceptat de pri-etenii lui.

VLAD: Știi ce mă gândeam? Dacă reușești să spargi capsula, eu cu cine mă mai joc? Cine mai e prietenul meu?

ELISA (mirată): Tot eu! Cum cine?! (cu dezamăgire): Dacă mă lasă mami! E așa rea uneori!

VLAD: Este doar o iluzie!

ELISA: Cum  adică?

VLAD: Pentru noi, lipsa de atenție transformă omul din fața noastră în monstru.

ELISA: Eu cum pot să te înțeleg acum și ieri nu am putut?

VLAD: Mi-ai atins mașinuța roșie.

ELISA (gânditoare): Aham, așa deci! (entuziasmată): Gata! Înapoi la ce făceam. Tu poți să mai vezi ceva la băiatul cu păr de fată?

VLAD: Dacă te uiți mai atent, este cel mai bun din clasă, dar nu recunoaște pen-tru că îi este frică să nu-l părăsească prietenii.

ELISA (îndreptând privirea spre cele două fete): Mami are o părere rea despre fetele care se îmbracă așa sumar. Se pare că nici lor nu le place cum s-au îmbrăcat. De ce?

VLAD: Se îmbracă așa pentru a-l impresiona pe băiatul cu ochi albaștri. El este liderul grupului.

ELISA (mirată, punând mâna dreaptă în șold): Dar el este cel mai timid!

VLAD: Fata cu păr castaniu încă nu știe că este fratele ei de fapt.

ELISA: Dar el știe! A primit-o în grup ca s-o apere.

VLAD: Cum ți se pare algoritmul meu până acum?

ELISA (întoarce privirea spre Vlad): Fas-ci-nant!

VLAD: Vrei să mai jucăm?

ELISA:  Mai întrebi?

TABLOUL 2

În fața Băncii Naționale, la ora 16⁰⁰, toți angajații pleacă spre casă. Elisa și Vlad se opresc lângă trunchiul unui copac, căutând secrete.

SCENA 1

ELISA, VLAD, ANA

(Elisa îl ia pe Vlad de mână și aleg împreună un purtător de gânduri. Cei doi comu-nică în aceeași manieră, fără să fie auziți.)

VLAD: Ce zici de tipul cu guler șifonat?

ELISA: Claasiic! L-a părăsit soția și nu-i în stare să-și calce singur costumul. Nici nu e nevoie să folosesc algoritmul ca să-mi dau seama. Doar am aproape opt ani, nu?

VLAD (schițând pentru prima dată un zâmbet): Ai dreptate! Prea banal! Ce zici de...(nu apucă să termine fraza că intervine Elisa)

ELISA: Mama!

VLAD (întoarce privirea spre Elisa): Vrei să aflăm ce gândește?

ELISA (supărată): Gândește doar muncă! Asta pot să-ți spun sigur!

VLAD: Aparențele înșeală!

ELISA (cu mâinile la spate, privind în jos și făcând cercuri cu vârful piciorului pe asfalt): Păi, aș fi curioasă ce o preocupă atât de tare.

ANA (aparte, mergând spre casă): Cum o să reușesc să strâng toți banii?

ELISA (mirată, mergând în urma mamei): Bani pentru ce? Avem tot ce ne trebuie!

VLAD: Ai răbdare și privește! Ascultă cu privirea! Concentrează-te!

ANA (aparte): Trebuie s-o vindec pe Elisa! Nu pot s-o las așa! Trebuie să îi plătesc orele de terapie, trebuie s-o fac normală! Cu atâtea joburi am neglijat-o complet și acum copilul mă urăște!

ELISA: Dar nu te urăsc, mami! Eu te iubesc, mami! Mă auzi? Mami, de ce nu mă auzi când te strig?

VLAD (luând-o de mână pe Eliza, cu privirea spre Ana): Trebuie să te duci la ea și să îi arați ce vrei!

ELISA (cu lacrimi în ochi): Dar nu mă aude! Ce fac?!

VLAD: Cum facem toți! Îi iei mâna și o duci spre ceea ce ai nevoie!

SCENA 2

ELISA, ANA

(Elisa aleargă spre mama ei, reușind să scoată doar câteva zgomote mute.)

ANA (surprinsă): Elisa, ce cauți aici? De ce nu ești acasă?

ELISA (ia mâna mamei și o duce la inima ei): A!

ANA (suspinând): Și eu te iubesc, draga mea!

SFÂRȘIT!

        

Cei mai speciali copii ca noi știu algoritmul capsulei, iar cei care nu îl știu, sau nu are cine să-i învețe, au impresia că sunt înconjurați de monștri. Lipsa atenției este cel mai răstit ton. Luați-le mâinile mici și apropiați-le de inima voastră.

Din spărtura capsulei,

ELISA.

CONVERSAŢIE CU FERICIREA

Se spune că, atunci când creștem, copilăria nu pleacă nicăieri, ci se joacă ,,de-a v-ați ascunselea” cu noi. Cel mai mult îi place să se pitească după colțurile inimii, acolo unde mai nimeni nu o caută.

••••

– Te aștept dimineață la cafea!

– Minunat! Abia aștept să te revăd! Tu ce mai faci?

– Sunt bine, dar de la un timp mă supără ceva... cred că e localizat în inimă.

– Poate că ai băut prea multă cafea!

– Poate, dar tot mai sacrific una împreună cu tine!

– Atunci nu pot refuza! Mâine la opt să fie aburindă-n cești!

– Sper să nu se răcească până ajungi!

– Am renunțat la obiceiul de a întârzia! De acum sunt promptă!

– Vom vedea!

••••

Inima începuse să o ia razna de câteva zile. Mă gâdila încontinuu, așa că am mers la un consult. Acolo, sprijinită de atriu, tremura o mică pată albă, despre care ni-meni nu știa nimic. Stăteam ore în șir gândindu-mă ce se află în inima mea de fapt, până când, în seara dinaintea mult așteptatei cafele, am simțit că prin arterele mele se scurg mici picături ce nu păreau a fi de sânge. Se îndreptau spre încheietură și am văzut că de sub piele încep să se ivească licăriri ale acelor particule străine. Când șirul de lu-minițe de sub tegument s-a stins, am simțit în pumnul strâns ceva ce parcă încerca să evadeze. Am întins palma și am văzut un omuleț micuț, cam cât o zână, îmbrăcat cu hăinuțe ce erau cusute, parcă, după modelul din fotografiile mele de demult. Pe cap avea o beretă roșie, cum purtau băieții pe vremea mea, iar picioarele îi erau desculțe. Avea pantalonii peticiți cu mici colțuri ale altor fotografii, iar franjurii de la glezne pă-reau a fi cuvinte menite să rănească. Avea obrajii roșii, poate de la plâns, sau poate pentru că așa era el. Din ochișorii mari încă îi cădeau lacrimi, care formau în podul palmei mele mici scântei. L-am ridicat aproape de nivelul ochilor ca să-l pot vedea mai bine. Acum îi puteam simți parfumul. Mirosea a trandafirii galbeni din grădina bunicii. A început să-mi vorbească. Păreau mai mult vibrații decât cuvinte, dar oricum foarte greu de înțeles printre sughițuri și suspine:

– De ce?! (hâc) De ce? De ce nu m-ai (hâc) căutat? De ce nu mă mai iubești? Eram prieteeni!

– Vaai, micuțule, te-ai ascuns așa de mine că nu te puteam găsi!

– Nici (hâc) nici n-ai încercat!

– Ba da, de multe ori, dar am crezut că m-a părăsit copilăria acum mult timp!

– Cum să te părăsesc?

A început să-și șteargă lacrimile și să se liniștească. În ochișorii lui rulau scene din viața mea, pe un fond albastru ca marea. Când eram mică îmi doream să trăiesc în brațe cu marea. Atât de mult o iubeam.

– Ai un șervețel? Vreau să-mi suflu nasul!

– Sigur! Poftim! Cred că e cam mare!

– E perfect!

În clipa aceea puiul de zână devenise cât un copil. Doar că acest copil lăsa scli-pici în șervețel.

– Ai cam îmbătrânit!

– Nu-mi aminti, te rog!

– De ce? Nu pare să-ți fi fost dor de mine!

– Mi-a fost, doar că m-am resemnat că nu te voi mai întâlni!

– Prostii! Nimeni nu scapă de mine sau de prietenii mei! Acum ia-mă de mână să-ți arat ceva.

– Ce?

– Vei vedea!

••••

– Unde suntem aici?

– Nu recunoști nimic?

– Este o ușă albă în neant, ce mi-ar putea fi familiar?

– Deschide-o!

Eram eu. Eram eu în urmă cu 31 de ani, jucându-mă ,,de-a ceaiul” cu prietenii mei imaginari. Camera roz, plină de păpuși cu masa din mijloc. Fetița cu păr șaten care sorbea tacticos din ceșcuța ei de plastic.

– Acum îți aduci aminte?

– Da!

– Mai ții minte cu cine vorbeai?

– În fiecare zi la ora cinci. Cu fericirea.

– De ce râzi?

– Pentru că puteam crede că fericirea e o persoană.

– Și dacă e?

– Nu cred!

– Pe atunci credeai!

– Eram mică!

– Și poate mai înțeleaptă!

– Cum a fost ziua ta, draga mea Fericia?

–....

– Serios? De ce?

–...

– Hm, ce păcat!

–...

– Păi cum de ce? Tu nu știi că regina ia ceaiul la ora cinci fix, în fiecare zi! Mi-a spus bunica! Ea o admiră tare mult pe regină. Păcat că uit mereu unde domnește! Am fi putut să-i facem o vizită mâine, la ora cinci.

– De ce râzi?

– Cât de naivă!

– Eu zic să te asculți! Poate înveți ceva de la tine.

– Tu călătorești mult, Fericia, nu cumva te-ai întâlnit cu ea vreodată?

–...

– Ce păcat! Mi-ar fi plăcut să știu dacă arată ca în... Mai vrei un fursec?

–..

– Fii serioasă, cum să te îngrași? Bunica spune că secretul unei...oops, ciocăne la ușă. Cine e?

– Mami!

– Intră, mami!

– Puiule, vino, te rog, până în sufragerie.

– De ce?

– Trebuie să-ți spun ceva important!”

– Acum plângi!

– În ziua aia, mama mi-a spus că bunica a murit.

– De-asta n-ai mai vorbit cu fericirea?

– Când eram mica ,,Fericia” era cea mai bună prietenă a mea, dar când aveam nevoie de ea, dispărea. Era frumoasă, dar machiată prost. Când m-am întors în cameră plângând nu mai era. Așa făcea ea. Pleca și venea spontan! Mereu aveam măsuța în-cărcată, ca să fiu pregătită când va bate în geam. Din ziua aia am promis că nu voi mai vorbi cu ea și am aruncat toate păpușile. Am refuzat să mai fiu copil.

– Vino!

– Unde?

– Trebuie să-ți mai arat ceva.

••••

– Nu e nimic aici!

– Ăsta e viitorul tău apropiat. Tu, la 55 de ani!

– Dar e negru peste tot! Nu e nimic decât întuneric!

– Exact!

– Cum adică?

– Pentru că nu mai ești! Inima ta nu poate trăi fără fericire, iar eu nu mai pot trăi în inima ta dacă se strânge atât. Eu vreau să-mi salvez casa, sper că înțelegi unde ai greșit!

– Mai pot schimba ceva?

– Shht! Ce se aude?

– Nimic!

– Exact!

••••

– Așa răvășitor a fost somnul?

– Am crezut că ești un vis! Urăsc zgomotul ăsta! Cafetiera aia mă înnebunește în fiecare dimineață!

– Face zgomot?

– Mult!

– Atunci știi ce ai de făcut!

Mi-a făcut cu ochiul și a zburat transformându-se în pulbere sclipitoare, care probabil s-a întors pe unde a ieșit, căci pe covor nu era nici urmă de praf magic.

••••

Eu de ce nu pot să zbor? Să-mi întind și eu aripile precum un porumbel alb spre stele. Atât mi-aș dori. Vreau să văd lumea de sus, dintre sclipiri de constelații. M-am plictisit de orizontul pereţilor fără culoare. Vreau să fiu liberă și să privesc iubire! Vreau să-mi găsesc visele pe străzi pavate. Să-mi ascult inima spre drumuri necunos-cute. Vreau să te caut și sa te găsesc, fericire. Vino la mine! Caută-mă tu, căci fără tine nu pot să trăiesc! Poate într-o zi de vineri, sau când ai tu timp. Vino cândva, oricând... Să nu te sperii când mă vei vedea! Sunt tot eu, dar mai bătrână! Vino să bem o cafea și să mai povestim! Mă întreb, tu oare ce mai faci? Oi fi tu fericită, fericire?

Chiar atunci aud pași pe culoar, o cheie se răsucește în yală și intră în ea. Mă uit mai bine ca să v-o pot descrie. Pare să aibă vreo 35 de ani. Nu are o față frumoasă, ci mai curând ciudată. Acum e rumenă din cauza frigului de afară, dar altădată era palidă ca moartea. Iar uneori era roză în obraji ca fetele de ipsos din vitrine, căci folosește un fond de ten neobișnuit, roz-bombon, care contrastează cu trăsăturile mai curând severe ale fețeiei.Mereu s-a machiaturât.

– Ca să vezi cui i s-a făcut dor!

– Fericia!

– Of, copil prost! Bine că ne-am împăcat! Unde-i ceaiul?

– Am doar cafea!

– Cafea? Se vede c-ai îmbătrânit!

– Pe unde ai mai călătorit?

– Am fost să-ți stresses regina!

– Serios? Ai văzut-o? Cum arată?

– Pe final! Voi chiar nu înțelegeți că eu cu supărarea nu sunt prietenă și plec de câte ori dau de ea? Vă supărați ca fraierii că ,,dispar”. Bine că mă mai întorc, altfel…vai de ...o simt! Eu am fugit de aici! Ne vedem când pleacă! Mi-am amintit că trebuie să decalez ceasul majestății-sale.

*

– Iar am întârziat! Nu pot să cred! Unde-i cafeaua mea?

– A băut-o fericirea! Cine te-a supărat azi?

VA URMA