IOANA TEODORA TODERESCU - PROZĂ
IOANA TEODORA TODERESCU
UN
NUME PENTRU LITERATURA VIITORULUI (II)
„Noroc şi blestem cu ochi de aţă” este
proza cea mai consistentă din grupajul primit de la talentata autoare buzoiană,
o proza în care fantasticul deschide o falie spre trecut, spre lumea
iremediabil pierdută a credinţelor şi miturilor în care omul aspira la o
devenire cosmică. În context trebuie subliniată tensiunea epică introdusă de
limbajul arhaic, folosit cu un remarcabil simţ al sonorităţilor şi
înţelesurilor primordiale.
LM
NOROC ȘI BLESTEM CU OCHI DE AŢĂ
,, – Trebuie să ai mare grijă de pă-pușa
pe care ți-am dat-o! Prin ochii ei de ață, a văzut viața tuturor generațiilor
familiei noastre! Ai grijă de ea, ca să nu-ți strici no-rocul!”
Aceste cuvinte mi-au rămas adânc în
minte, poate pentru că au fost ultimele pe care mi le-a spus bunica, sau poate
pentru că întreaga mea copilărie a fost umbrită de pre-zența acelei păpuși. Ani
la rând m-am în-trebat de ce avea propriul loc la masă, de ce avea propria
cameră, sau de ce trebuia să stea în centrul tuturor fotografiilor noastre. Era
un mister pentru mine, mister pe care nici astăzi nu l-am putut înțelege pe
deplin. Încercasem de multe ori să scap de Vera, dar, în mod bizar, reapărea
fără nicio expli-cație. Zâmbetul cusut pe fața ei și ochii mari, verzi, mă
înfricoșau de câte ori o pri-veam și nu puteam pricepe de ce bunica o iubește
atât de mult. De fapt, toată lumea o iubea, mai puțin eu. Și aveam să înțeleg
după mulți ani de ce. În fapt, era doar o păpușă.
••••
Istoria Verei începe acum 100 de ani, când Maria, o fetiță de
la țară, își aștepta cu nerăbdare tatăl să se întoarcă de la război.
– Mărie, adă copeneața1 aceea
de la galițe2!
– Nu pot acuma, mămucă!
– Da ce-oi avea tu de stai aice?
– Îl aștept pe tata să vie!
– Vino de mâncă să nu se răcească coleșa3!
– Mămucă, dac-o fi chilav4?
– Fata mamii, o fi-n ghezăș5, cătrănit6 că
n-a găsit țitroame7 să-ți aducă! Dar chilav n-are cum să fie!
Tătâne-tău e om șpilăr8, tu nu știi?
– Dară mi-a promis că o să-mi ieie o
păpușă! Nu vreau țitroame!
– Apăi o veni și-oi vedea ce ți-a adus!
Acu hai de mâncă!
Fetița își iubea tatăl și își dorea cu
nerăbdare să-l vadă sănătos acasă, lângă sobă, cu tutunul și țuica de prune
fiartă lângă el, spunându-i cele mai frumoase povești despre lumea largă.
Înainte să plece, taică-su i-a promis că
îi va aduce o păpuşă când va veni acasă, dacă se va opri din plâns. Zilele,
apoi săptămânile și lunile au trecut precum susurul izvorului peste căsuța din
vale și peste cosițele aurii ale Mariei, care se închiseseră precum verdele
frunzelor toamna. Frigul nu o gonea pe copilă în casă, iar timpul nu o
înfometa. Aștepta cu nerăbdare să audă glasul tatălui ei venind din vale, să-l
ia în brațe și să-i fie zgâriat obrazul cu mustața lui.
••••
– Pune un laibăr9 pe tine, să
nu te ieie frigu!
– Tătucă!
– Of, fata tatii, ce-ai mai crescut!
– Vai, tătucă, ce dor îmi fu de tine!
– Taman la timp, Ioane! Hai în casă
de-ți hodinește chicioarele că drum lung ai mai îmblăt!
– Ileană, adă-mi niște crampă10
și nițel băgau11 să mă-ncălzesc mai bine!
– Tătucă, unde mi-i păpușa?
– Ptii! N-am găsit păpuși ioc!
Nici la sfârnar12?
– Ioc! Dară știi că nu zic pozme13!
O să făcim noi păpușa, că m-o învățat o muiere-n ghibol14!
– Ia d-aci un pupurez15 și
lasă omu să se hodinescă!
– Lasă fata, Ileano, și adă din puiuc16
niște fizuri17 și-un ac!
– Da ce făceți cu fizurile?
– Păr la păpușă!
– Dumnezeule!
Era atât de bucuroasă că tatăl ei era
acasă, singurul ei prieten, care o înțelegea și o iubea. Ileana era o femeie
severă, pe care cu greu o puteai îmbuna. Asta pentru că nu putea să fie ,,la
modă”, precum doamnele din oraș. Îl certa mereu pe Ion că nu are grijă de ea și
că nu o duce niciodată la târg să-și ia și ea o rochie de Doamne-ajută.
Bărbatul rămânea mereu calm, ba chiar se amuza pe seama ei, când o vedea că se
în-foaie atât, ceea ce o aducea la disperare.
– Adă, Marie, un lepedeu18
din casten19!
– Numaidecât, tătucă! Ce făcem cu el?
– Făcem corp.
– Apăi și capul?
– Hmm. Pentru cap adă o chișchineuț20.
– Acuma viu!
– Să-i cosim și nițică cipcă21?
– Să-i dăm și cu rumenele22!
– Ce farbă23 să cosim ochii?
– Verde!Verde ca primăvara!
– Iaca și păpușa ta!
– Numa bine să-i trec cu chefea24
prin păr s-o arănjez.
– Măi Marie, da cum o cheamă pe păpușa
aista?
– Vera, tătucă!
– De ce Vera, măi?
– Ca să creadă vara c-o chem când strig
păpușa!
– Să nu o pierzi că te alerg cu druga25!
– N-am s-o pierz, mămucă!
– Barem de-ar aduce noroc în cocioaba
aista! Să avem și noi veață ca muierile cele din oraș, să nu mai stau toată
ziulica după galițele aistea!
Gata, Ileană, că nu-i bai! E o păpușă
din lepedeu26. Noroc ți-o da de-oi crede!
– Mămucă, Vera are puteri mari! Am vazut
eu cum îi lucea tătucăi acu-ntre degete
– Oi crede când oi vedea!”
••••
Bunica obișnuia să-mi spună ca Maria nu
o lăsa nicio clipă singură pe Vera. O lua cu ea peste tot. Ba chiar îi punea
câte o porție de mâncare la fiecare masă, o lua la scăldat și își înroșeau
împreună buzele cu cireșe vara. Noaptea, când copila se ducea la culcare, Vera
asista cuminte, într-un colț, la certurile dintre Ion și Ileana, până când
într-o zi s-a întâmplat ceva ciudat.
– Văleu, Ioane! Stai că pic!
– Ce-ai muiere? Nu ți-i bine?
– Cum ce am, Ioane? Aseară-ți spusei de
colop27 și iaca mi-ai adus!
– Stai, muiere, că...
– Lasă, Ioane, că acuș mă duc să pui
crampa pe platăn28!
Ce-i drept Ion nu i-a cumpărat niciodată
nimic din târg Ilenei, iar în acea zi nu se întâmplase o excepție. Acea pălărie
de modă nouă apăruse de nu se știe unde, la fel ca multe alte lucruri pe care
membrii familiei și le-au dorit.
••••
Trezindu-se ca într-un vis, Ion si-a
luat nevasta și copilul și s-au mutat la oraș. Aveau tot ce visaseră vreodată și
își permiteau orice, inclusiv o păpușă mai bună pentru Maria. Fetița era
singura care își păstrase ceva din origini. Toți voiau schimbări grandioase,
dar ea o iubea pe Vera. Ileana și-a plimbat copila în toate magazinele cu
ju-cării, sperând că poate una dintre păpușile noi o va atrage, dar Maria o
strângea pe Vera la piept, cât de tare putea, de fiecare dată când un vânzător
încerca să-i dea o jucărie nouă la schimb. Ultima variantă a Ilenei a fost să
ia păpușa pe ascuns, așa că într-una din nopți s-a strecurat în camera Mariei
și a luat păpușa. A dus-o dis-de-dimineață, cu trăsura, la o casă dărăpănată
din centru. Vera îi părea o jerpelitură, un cerșaf cusut cu ațe, mânjit iremediabil de amintirile unei
copilării fericite.
– Mămucă, unde-i Vera?
– Ce-ți spusei eu să n-o pierzi!
– Fuse în puiuc!
– Vezi de-ntreabă pe biriș29!
– Ileană, ai luat păpușa copchilei?
– Da, Ioane, o dusei cu o cocie30
în oraș.
Femeia nu știa că și-a alungat norocul.
Pe măsura ce trecea timpul, visul lor se năruia, în timp ce căsuța din centru
devenea semeață. Până să realizeze ce li se întâmplă, cei trei erau din nou în
cocioaba lor din margine de sat.
– Îți spusei, mămucă? Vera aduce noroc!
– Ioane, fugi și adă păpușa!
••••
Din acea zi, păpușa Vera a stat la loc
de cinste, din generație în generație, de teamă să nu se supere și să aducă
ghinion. Sora bunicii obișnuia să-mi spună o altă variantă a poveștii, cum că
păpușa ar fi blestemată și că bunică-sa murise încercând să ducă păpușa de
acasă. Pentru mine, au fost legende mulți ani, care m-au speriat și apoi m-au
amuzat. Totuși m-am gândit să cred pentru o zi, amintindu-mi de mama și de
bunica mea.
– Elena, hai la masă că se răcește supa!
– Vin imediat, buni!
– Ia-o și pe Vera, te rog!
– Bunico, e doar o păpușă, nici măcar nu
poate să mănânce! Nu face nimic! Stă pe scaun și se uită la mine cu ochii ăia
strâmbi și mai și miroase urât!
– Elena, cere-i scuze Verei pentru
cuvintele acestea!
– Dar mamă, este doar o păpușă!
– Elena!
– Of, bine! Scuză-mă, bucată de cârpă
murdară!
Mama și bunica nici nu au avut timp
să-mi atragă atenția, că bolul cu supă fierbinte mi-a aterizat în poală, fără
măcar să ating masa. Pielea mă ustura îngrozitor, dar cel mai mult mă irita
privirea păpușii care devenise ciudată, deși nu se clintise câtuși de puțin.
••••
– Haideți cu toții lângă brad! E
momentul să vă deschideți cadourile!
– Elena, dă-i, te rog, Verei, cadoul!
– Voi vorbiți serios?
– Elena!
– De ce să-i aducă Moș Crăciun cadou
unei păpuși?
– Elena, ți-am spus de mii de ori să fii
respectuoasă cu Vera!
– Este o păpușă!
– Terminăm discuția asta mai târziu,
acum haideți să facem cu toții o poză de familie lângă brad!
– Andreea, adu, te rog, un scaun pentru
Vera și pune-l în mijlocul nostru!
– M-am săturat de prostia asta de
jucărie! Sunteți nebuni cu toții?!
Am luat-o pe Vera și am trântit-o cât am
putut de tare pe podea. Toată familia se uita la mine înghețată, ca și cum
așteptau ca forțe nebănuite să lovească în orice clipă. Dar nu s-a întâmplat
nimic. Toată seara m-am gândit dacă poveștile erau adevă-rate sau nu, dacă acea
păpușă chiar avea puterea de a ne distruge. M-am ridicat din pat și m-am dus
direct la Vera. Eram doar eu și cu ea, într-o sufragerie întunecată. Mă uitam
în ochii ei verzi și așteptam să văd dacă se întâmplă ceva. Jumătate de oră
fără reacții. Mă gândeam cât de prostesc a fost din partea mea să-mi pierd
jumătate de oră din viață ca să stau de vorbă cu o păpușă, așa că am luat-o de
braț și am încuiat-o în pod, în geamantanul străbunicului meu.
••••
Ani la rând nu a găsit nimeni păpușa. Au
încercat prin toate modurile să mă convingă să le spun unde e. M-au implorat,
mi-au făcut cadouri și promisiuni, fiind convinși că eu sunt cea care a făcut-o
să dispară. Ceea ce era, în fapt, adevărat. Totuși, când am văzut-o pe bunica
plângând cu amar într-o seară și rugându-se la mama ei, Maria, să liniștească
sufletul Verei, ca să nu ne facă rău, m-am gândit că poate ar fi mai bine să-i
dau păpușa.
– Bunico!
– Elena, scumpa mea, te rog! Spune-mi
unde este Vera!
– Vino, bunico, să-ți arăt!
Din seara aceea am avut grijă de Vera
mai ceva decât avea restul familiei. Am dus-o pe bunica în pod și am descuiat
geamantanul ascuns bine între șipcile din podea. Vera stătea cu privirea în
jos, deși îmi aminteam că o așezasem invers, după ce am boscorodit-o. Bunica a
ridicat-o ușor, cerându-i scuze neîncetat.
– Vai de mine!
– Ce-ai pățit bunico?!
Vera avea colțurile gurii cusute în jos
și două lacrimi albastre pe obrazul drept. Nimeni nu știa unde fusese ascunsă,
așa că nu avea cine să i le coasă. Bunica mi-a spus că spiritele sunt veșnice
și că probabil Ion a cusut un alt chip păpușii, din ațele rămase pe fundul
geamantanului. Am început să plâng și eu, mai mult de teamă decât com-pasiune,
gândindu-mă că poate familia mea avusese dreptate. Am strâns-o pe Vera în
brațe, iar în clipa aceea am simțit un fior puternic ce mi-a trecut prin inimă.
••••
– Mami, vreau să mă joc cu păpușa din
vitrină!
– Nu este pentru joacă!
– Haide, Elena, dă-i copilului jucăria!
Ce poate face unei păpuși?
– Nu este doar o păpușă!
– Și-atunci ce este, iubito?
– Noroc și blestem cu ochi de ață!
NOTE
1. Copeneață-cutie
2. Galițe-
găini
3. Coleșă-
mămăligă
4. Chilav-
rănit, accidentat
5. Ghezăș-
tren
6. Cătrănit-
nervos
7. Țitroame-
lămâi
8. Șpilăr-
isteț
9. Laibăr-
haină de lână
10. Crampă-
țuică de prune fiartă
11. Băgau- tutun ținut la măsea
12. Sfârnar- negustor
13. Pozme- vorbe fără rost
14. Ghibol- locomotivă
15. Pupurez- colăcel
16. Puiuc- sertar
17. Fizuri- șireturi
18. Lepedeu- cearșaf
19. Casten- dulap
20. Chișchineuț- batistă
21. Cipcă- dantelă
22. Rumenele- ruj,cosmetice
23. Farbă- culoare
24. Chefea- perie de păr
25. Drugă- sucitoare, făcăleț
26. Lepedeu- cearșaf
27. Colop- pălărie
28. Platăn- cuptor
29. Biriș- servitor
30. Cocie- trăsură
Comentarii
Trimiteți un comentariu