ZIUA ÎNVĂŢĂTORULUI

ZIUA ÎNVĂŢĂTORULUI

  

Virgil Carianopol

AMINTIRE

Învățătoarea mea din clasa-ntâia
De mult de-aici din lume a plecat.
S-a dus să-nvețe-n lumea cealaltă
Copii ajunși la vârsta de-nvățat.

Era o fetișcană numai soare,
Venea la școală tot în pas zorit,
Iar în recreații sta întotdeauna
Cu fel de fel de cărți la tăinuit.

S-a-mbolnăvit odată într-o toamnă
Și-ntregul an s-a chinuit în pat.
Într-un târziu, ne-a spus domnul director
Sa n-o mai așteptăm, că s-a mutat.

Tu, timp, n-o mai lăsa acum furtunii,
N-o mai lăsa prin vânturi și prin ploi.
Destul s-a chinuit săraca
Până s-ajungă de la ea la noi.

Ai grijă, pune-un înger să păzească
Dacă mănâncă seara sau de nu,
Și n-o lăsa să-și cheltuiască banii
Numai pe cărți, mai cumpără-i și tu.

Fii bun și blând, o cât de mult n-ar vrea,
N-o mai lăsa la margine să stea!
Era neînvinsă, iubitoare, bună,
Găsește-i loc pe undeva prin lună.

Roxana Mihaela Constantinescu

ÎNVĂŢĂTOAREA

Era frumoasă ca o actriță. Înăltuță, cu o talie subțire să o frângi, cu părul negru și bogat, răsucit cu atenție, călca dreaptă ca un toc, pe picioare mici, încălțate în pantofi cu tălpi din crep. Bluza din batist, brodată de mâna ei, era apretată maxim și tot ce o în-conjura, miosea a parfum de levănțică. Venise la locul repartiției guvernamentale cu o mica valijoară în mână, în speranța ca directorul școlii să o ajute cu o gazdă. Când a in-trat în școală omul de servici prinse a fluiera admirativ: ,,Ia te uita, ce ne trimite nouă Ministerul, ce fată frumoasă!” Învățătoarea îl fulgeră cu privirea. Nu avea decât 22 de ani, dar era serioasă și rigidă ca o foaie de tablă, bine fixată în cuie. Remarca o făcu să se înroșească până în vârful nasului și îi dădu sentimentul nesiguranței.

Erau ani grei de după război, ea venea dintr-o familie de basarabeni, tatal îi mu-rise pe front, mama era singură în regat, iar ea avea o datorie, să fie serioasă și să nu o facă de râs. Plecă ochii în pământ și întrebă de directorul școlii. ,,Acum, vine, că vă aș-teaptă”. Și a venit, om serios cu voce caldă... A plăcut-o din prima, a descusut-o câte și mai câte și au hotărât să vadă clasa, să găsească o gazdă iar de a doua zi să înceapă... Învățătoarea era asemeni unui copil, ușor speriată, nesigură, cu vocea întretăiată de tea-mă. Directorul o duse la familia cea mai bogată din sat, să caute o camera. Gazda alea-să a vazut-o, e limpede că a plăcut-o, a aflat că stătea la nici 3 km de comună, dar iar-na, din cauza viscolului nu se putea face naveta, dar a refuzat-o. ,,Nu putem să o luăm la noi, avem băieți, cel mare tocmai a terminat facultatea, nu se va simți bine aici și nu vrem vorbe în sat”.

Și școala a început, iar micuța învățătoare a dat piept cu elevii ei... copii de câmp, sărăcuți, cu părul tuns nr. 1 cu mâini muncite, arși de soare cu picioarele pline de vânătăi, îmbrăcați mai mult în zdrențe, desculți. „Ce ați mâncat dimineață?” ,,Pâine cu ghin!” O duioșie fără de margini o cuprinse, îi dădură lacrimile. În poșetă avea un mic pachet. „Cine nu a mâncat nimic?” Un năsturel, cu nas obraznic, a ridicat mâna... În pauză i l-a dat și a așteptat să-l mânance răbdătoare.

Și așa a început apostolatul ei... A făcut naveta pe ploaie și vânt, mergând pe jos, printre troiene pe vânt și furtuna, înghițind nisipul Bărăganului, mergând cu spa-tele în contraviscolului, sprijinindu-se pe picioarele delicate, până era culcată la pă-mânt, răcită sau nu, cu un devotament fără margini. În primăvara, clasa ei era cea mai bună din școală. Copiii erau curați, se întreceau să învețe, oamenii o iubeau , directorul o lăuda tuturor.

În urma unei inspecții, a fost remarcată de inspectoarea șefă și propusă să fie transferată la Brăila. Doamna nu intrase din prima în clasă, ci o urmărise pe geam cum predă, îi văzuse desenele de pe pereți, ascultase răspunsurile copiilor. Apoi dăduse târ-coale micuței școli, vorbise cu vecinii ei, admirase mica grădină de flori, varul poaspăt spoit al gardurilor, curățenia de pahar a intrării împodobite cu ștergare. Erau ani grei, 1948-1949, o sărăcie cu lustru, foametea îți scosese colții și mușca din oameni, cu săl-băticie. Fata asta era ceva deosebit în peisaj, toți o vorbeau de bine... harnică făptură, proaspătă, liniștită, muncitoare. Când a intrat și i-a spus că o ia de acolo, micii învăță-toare i s-au umplut ochii de lacrimi, nu putea să plece, avea mama în apropiere și îi era de ajutor. Și atunci, Inspectoratul a numit-o acasă.

Singură, pe puterile ei, în doi ani a ajuns în locul pe care îl numea acasă... Altă comunitate aspră a Bărăganului fierbinte, Făurei. Și aici a sfințit locul! A umblat din poartă în poartă, a strâns bani de la oameni mai săraci ca Iov, a mobilizat o comunitate întreagă și... într-un an a construit o școală nouă. Nu era membru de partid, nu avea nicio putere, doar un zâmbet cuceritor, o privire limpede și o cauză. Și oamenii au avut încredere în ea, cea venită din Basarabia, cea fără apărare, cea îndârjită ca nimeni alt-cineva. Unii băteau în porți să facă colectivizarea, micuța învățătoare bătea în porți pentru școala localității. Care pe care! În doi ani Făurei-ul a avut o școală de care s-a vorbit mult.... o făcuse o fată - copil, singură, cu sprjinul familiilor cu copii. Muncise cu mâinile ei, cumpărase materiale, umblase după aprobări, stătuse pe șantier, a brodat perdelele și a îngenunchiat să spele podelele. Când s-a deschis, la inaugurare, oamenii au ingropat-o în flori! În niște ani urâţi, când Romania era hăcuită de comuniști, când sărăcia era omniprezentă, micuța învățătoare a fost premiată cu Medalia muncii clasa a-III-a, medalie din bronz și diplomă, fără să-și fi vândut sufletul noii orânduiri. Nu a fost membru de partid niciodată!

Toată viața și-a dedicat-o școlii! A învățat, a urcat treaptă cu treaptă grad cu grad, a mai construit o școală, a făcut parte din deschizătorii învățământului pentru elevi cu deficiențe, nu a precupețit niciodată timp, bani, putere, sănătate a studiat de-fectologia pentru a veni în ajutorul lor. 38 de ani de apostolat, serii după serii de copiii ce i-au trecut prin mână, nomali sau cu deficiențe, nevăzători, ani în care nu a primit niciodată cadouri pentru munca ei. Doar o pensie amărâtă de la un stat sărac, care nu și-a respectat niciodată dascălii.

Un singur dar i-a făcut viața aceasta muncită, pe tatăl meu, fiul primei familii în a cărei poartă a bătul, care a urmărit-o pas cu pas cu dragostea și insistența lui, și care i-a dăruit o viață de familie fără de egal. Și încă pe cineva.... nașul de cununie, di-rectorul primei ei școli !

Azi e ziua Învățătorului și am simțit nevoia să mulțumesc primei mele învăță-toare, MAMA, a cărei poveste am scris-o dintr-o suflare. Dascăl vechi, instruit la Şcoa-la Normala de fete din Iași, promoție 1947, care a pus la baza educației a atâtor gene-rații principii sănătoase, pasiuni și vocație.

În viață am întâlnit atâția dascăli, oameni instruiți, modești, marginalizați, dar cu o pasiune devoratoare. Tuturor acestora, de ziua lor, respectul meu, desigur și al dv care, fie pesonal, fie ca ca părinți, păstrați în suflet recunoștință pentru munca lor, pen-tru calitatea ei, pentru pasiunea și sufletul picurat la rădăcinile voastre și ale copiilor, nepoților voștri.

Tuturor dascălilor uitați ai acestei țări, toate florile Rusaliilor, sărbătoarea roze-lor, și dragoste recunoscătoare!

Lucian Mănăilescu

DOAMNA

Uşa de la odaia din faţă s-a deschis uşor şi în cadrul ei a apărut o necunoscută, în spatele căreia plutea capul mamei. Eu m-aş fi bucurat, pentru că îmi plac necunoscuţii, dar eram prea ocupat cu goli-rea unui borcan, ca să mai pot avea, pentru moment, alte reacţii.

– Lasă, măi copile, borcanul ăla şi spune-i „săru’ mâna” Doamnei!

Cum o fi vrut mama să zic „săru’ mâna”, când capul meu nimerise sub şorţul ei de bucătărie şi era frecat ca o tingire mânjită cu magiun, nu ştiu!

– Doamna, a continuat mama, a venit să te înscrie la şcoală. Va fi învăţătoarea ta...

Nu prea ştiam eu ce înseamnă „şcoală”, deşi aveam vagi bănuieli. Dar, dacă era învăţătoare, de ce nu o chema şi pe ea, ca pe vecina noastră, Tovarăşa Ioana, sau ca pe Tovarăşa Pană, de la şcoala mare şi ca pe aproape toţi sătenii, care se numeau „Tova-răşa” sau „Tovarăşul”.

– Lasă-l, coană Virginica, nu-l mai lustrui atât!, m-a salva glasul musafirei. Ia spune-mi Florine, ce-ţi place ţie mai mult şi mai mult!

– Păi, am zis scobindu-mă în nas, cel mai mult şi mai mult îmi plac portocalele, că mi-a adus tata una de la Buzău, la Crăciun... Da pe tine de ce te cheamă Doamna şi nu Tovarăşa. Un surâs trist i-a luminat faţa. (Am aflat, mai târziu, când am început să înţeleg ce se întâmplă în jur, că soţul ei, preotul satului, fusese condamnat la ani grei de închisoare, pentru că a predicat, în biserică, despre adevăr şi cinste şi dreptate, deve-nind astfel... legionar)

- Bine, bine Florine, o să lămurim noi asta, mai târziu! Acum du-te afară, că eu mai am ceva de vorbit cu coana Verginica.

N-a trebuit să spună de două ori. M-am dus, glonţ, la agudul din curte, să-i po-vestesc evenimentul. Mi-a împrumutat câteva dude, m-a săltat între crengile lui şi aco-lo, sus, m-am jucat de-a norii şi de-a avioanele. De şcoală nu-mi făceam griji; pe vre-mea aceea vara era lungă, lungă de tot, aproape nu se mai termina. Iar zilele ţineau câte o săptămână, dar tot nu mă săturam de hoinăreală, de răscolit pietrele de pe iazul morii, pe care le dădeam uşor la o parte, cu furculiţa pregătită pentru crucificarea zglăvocilor dar, mai ales, de escapadele cu undiţa, alături de Hîrete, fost paznic de vânătoare pe do-meniul „contesei” Maican. Nebun după pescuit, dar cam şubred, moşul nu avea curaj să plece singur şi mă lua cu el pe apa Buzăului, ca să aibă alături un suflet dacă i s-ar fi întâmplat ceva. Îmi era, aşadar, îndrumător în lumea peştilor, dar şi complice; degeaba îmi pitea mama hainele şi încălţările. În zori, un ciocănit uşor în fereastră dădea sem-nalul. Săream în uliţă, îmbrăcam pantalonii şi tricoul „de rezervă”, cumpărate de moş, iar de încălţăminte nu aveam nevoie, ba chiar eram fericit că pot lipăi cu picioarele goale prin nisipul prundului. Chelfăneala pe care o primeam seara nu conta, mai ales că mama se mai îmbuna dacă găsea în traistă 2-3 păstrăvi, câteva mrene şi cleni şi o mulţime de peşti mărunţi, numai buni de făcut ciorbă.

Era o dimineaţă luminoasă de septembrie. Mă duceam, ca de obicei, nu ştiu unde şi de ce, când, întâlnindu-mă cu Hîrete, am simţit că mă mănâncă pielea.

– Mergem mâine la pescuit?, l-am întrebat.

– Moşul şi-a scos ochelarii, m-a mângăiat pe cap şi m-a privit lung, cu un fel de privire amară.

– Mâine începi şcoala, măi copile! Gata cu pescuitul, până la vară... Da’ numai dacă te ţii de carte, până atunci... Ai înţeles? Iar dacă eu n-oi mai fi, când te duci prin bulboanele de la Schirani să-ţi aduci aminte şi de mine, din când în când. Mi-a stre-curat în mână 10 lei, s-a întors, ca să nu-i văd lacrimile din ochi, şi a plecat în drumul lui.

„Fir-ar a naibii de şcoală - mi-am zis în gând -, cum nu lasă ea oamenii să-şi vadă de treburile lor!”

Acasă mă aştepta ghiozdanul nou-nouţ, făcut de unchiul Ion dintr-o geantă ve-che şi fâşii de carton, îmbăierea ca de Paşte, cu pielea frecată de maică-mea, până când m-am înroşit ca un rac fiert, cu verificarea urechiilor, a unghiilor şi a părului... Doar bietelor mâini, înverzite de scobitul nucilor, nu a avut ce să le facă...

A doua zi, cu un buchet de trandafiri în mână şi însoţit, ca sfintele moaşte, de biata mama, am ajuns la şcoală, împreună cu alţi picaţi din lună, exersând intratul pe ureche şi ieşitul pe alta, ale sfaturilor părinteşti. După care Doamna ne-a aşezat în bănci, încercând să ne potrivească din ochi: un zăpăcit şi un leneş, o fată şi un băiat, un miorlăit şi un bosumflat, o pisică şi un căţel... După plecarea „trupelor de gardă”, ex-plicaţiile Doamnei, cu glasul melodios, ne-au topit pe toţi într-un fel de curiozitate somnolentă. Limbile ceasului de pe perete rămăseseră parcă înţepenite şi degetele se repezeau tot mai des pe sus, cerând „voie până afară”.

– Copii, afară mergem doar în recreaţie, sau dacă aveţi o „nevoie” foarte urgentă...

În sfârşit, Doamna a scos din sertar un clopoţel ca de pluguşor şi ne-am repezit afară, într-o hărmălaie fericită, de parcă am fi scăpat din iad.

Nici n-am apucat bine să ne dăm de-a dura pe dealul din spate, că a sunat iar clopoţelul... Ştiind, din „experienţă” că atunci când ai scăpat nu e bine să priveşti în urmă, am tulit-o pe cărare, pe sub Muntele Piţigoiului, şi nu m-am oprit până acasă.

Mirată, mai ales că eram fără ghiozdan, mama m-a întrebat ce e cu mine.

– Ce să fie? Doamna aia a zis să ne ducem acasă şi să lăsăm ghiozadanele ca să ne pună cărţi în ele şi le luăm când ne-om mai duce...

– Mă’, drace împeliţat, tu minţi!

– Zău pe zăul meu, mamă, că aşa a zis...

În timp ce mama, neîncrezătoare, mă descosea, pe poartă a intrat... Doamna, cu ghiozdanul meu în mână.

– Iar ai făcut nefăcute, împeliţatule! - a şoptit mama, privindu-mă încruntată.

Nu ştiam prea bine cum să scap, dar picioarele îmi fremătau a nelinişte şi dor de fugă.

– N-a făcut nimic, coană Verginico... am auzit, spre uşurarea mea. Le-am dat drumul mai devreme acasă, că aşa e în prima zi. Dar aş vrea să-l iau până la mine ca să mă ajute să culeg nişte pere din acele zemoase, de-ţi lasă gura apă, că le tot fură nu ştiu cine...

Obrajii mi s-au înroşit până peste urechi, fiind vorba de părul ăla, pe care îl pândeam în amurg, aşteptând un moment prielnic de sărit gardul.

– Ce zici, Florine, mă ajuţi?

Cum era să spui nu? Mi-am negociat, totuşi, şansele de a mă urca în pom, fără să înfrunt vreo primejdie.

– Vin, dacă pot să iau şi eu două pere!

Doamna a râs blând şi i-a făcut mamei cu ochiul.

– Asta se înţelege de la sine.

 Dar nu m-am mai urcat în păr, chiar dacă perele le-am primit. Şi nu doar două. Doamna mi-a deschis uşa şi am intrat într-o cameră în care iradia o lumină blândă, ase-mănătoare cu cea din ochii dânsei. Pereţii erau plini de cărţi şi icoane în care sfinţii păreau vii, iar într-un colţ sa afla un fel de ladă neagră, cu o formă ciudată. Era o lume nouă, o lume care mă strivea, făcându-mă să mă simt mic, mic de tot, ca un gândăcel nevolnic şi speriat.

– Ce de cărţi aveţi! m-am mirat eu. Ce faceţi cu ele? Noi nu avem decât una, dar subţire, la care se uită tata câteodată şi, nu ştiu de ce, râde. Doamna mi-a spus că, în paginile cărţile, se află toate lucrurile din lume, toţi zmeii şi toţi feţii frumoşi, toate stelele, toate apele, toate jocurile şi amintirile. Vedeam, începusem să văd, ţinuturi îndepărtate, animale ciudate şi păsări cu aripi multicolore.

– Doamnă, am întrebat cu sfială, mă înveţi şi pe mine să citesc, până când mă duc la pescuit cu Moş Hârete? Vreau să-i citesc şi lui o carte...

Doamna n-a răspuns. S-a aşezat pe un scaun, în faţa ciudăţeniei negre, a ridicat o uşiţă, de sub care au apărut clape albe şi negre, cum erau cele de la acordeonul lui Târlic, lăutarul ce cânta duminica la hora din sat.

Nu am putut să-mi înving curiozitatea. Am apăsat pe una din ele şi, în clipa ur-mătoare, am auzit cel mai frumos sunet din viaţa mea. Era ca şi cum ar fi început dintr-o dată să ningă, cu fulgi mari, în coama unui cal galopând prin cer. Parcă aş fi vorbit cu Dumnezeu! Cred că am simţit şi o lacrimă în colţul pleoapei. Iar când mâinile doamnei au început să alerge - alb, negru, negru, alb, alb, alb, negrualb – am plând de-a binelea, cu faţa ascunsă în palmele prin care lumina se strecura ca o flăcăruie de candelă.

A doua zi, la primul cântat al cocoşilor, eram în picioare. M-am spălat, am deschis abecedarul şi, răsfoindu-l mă minunam de gândăceii aceia ciudaţi, numiţi lite-re, ce tăinuiau lucrurile lumii. Apoi m-am îmbrăcat încet, am mâncat o bucată de pâine cu puţin gem şi, spre surprinderea mamei, când a venit să mă trezască a găsit în cameră alt copil.

– Ce-i cu tine? -  m-a întrebat

– Nu-i nimic mamă, i-am răspuns, dar ieri, la Doamna, am vorbit cu... Dum-nezeu. Şi el mi-a spus că trebuie să citesc multe cărţi şi să învăţ să plâng, atunci când sunt fericit.

Nu ştiu ce a înţeles mama, din răspunsul meu. M-a sărutat pe frunte, şi s-a dus să descuie poarta, ca să pot pleca...