LA MULŢI ANI, POETULUI DAN VERONA

ANIVERSĂRI – 1 iulie

La Mulţi ani ! - Dan Verona

LA MORMÂNTUL LUI  MIHAI  EMINESCU

Tatăl nostru carele zaci în pământ

Cu toate că locul tău este în cer

Ocroteşte-i pe toţi poeţii din România

De uniforma unui veac de fier

Pâinea noastră cea de toate zilele

N-o lăsa frământată de cai

Şi nu ne lăsa la cheremul neantului

În celula civilizaţiei cobai

Şi ne iartă nouă greşelile noastre

Precum şi noi iertăm atâtea statui

Şi nu ne lăsa vânturaţi de oricine

Să fim bieţi îngeri la cheremul oricui

Şi nu ne lăsa să trăim la cheremul

Unui prea orb sau prea dulce destin

Ci dă-ne fericirea de-a arde

În poezie până la capăt. Amin

PATER NOSTER

A plecat Pater Noster ne-a părăsit

I-am găsit pălăria pe lada cu vechituri

Dinaintea diluviului i-am găsit ochelarii

Şi tabachera de-argint şi o mândră uniformă

De general de pe vremea războiului dintre îngeri

I-am găsit

Călimara cu cerneală extrasă din trupul meduzelor

Şi pana de gâscă şi scrisorile

Către şamani şi cenuşa de uscat hieroglifele

I-am găsit până şi ferăstrăul până şi

Studiul asupra pomiculturii până şi butonii de aur şi

Acul de la cravată

Numai el nicăieri

Am ieşit în grădina cu meri, l-am strigat:

„Întoarce-te Pater Noster, vino acasă”

Ne-am luat pe urmele lui din oraş în oraş

Am întrebat l-am descris „da, un bătrân,

Păr alb, ochi căprui sau verzi sau albaştri…”

„Dar ăsta-i amurgul” ni s-a răspuns.

„Ochii, da, iertaţi-ne, nu mai ştim, le-am uitat

Sau poate nu le-am ştiut niciodată culoarea”

„Oricum

Un bătrân, păr alb…” „Da, da, poartă blue-jeans… nu,

Nu e tocmai un hippie…”

Am umblat pretutindeni

Dar cine să ştie ceva când înseşi sumarele noastre

Descrieri se băteau cap în cap.

Mulţi ne-au pus pe urme greşite îl confundau

Cu vecinii mai taciturni cu muzicanţii preclasici sau

Cu acei bătrânei, cam zurlii, cu vedenii,

Care strigau „Noi suntem Pater Noster”

Şi se grăbeau în audienţă la Cezar.

L-am căutat prin spitale pretutindeni prin ceainării

Berării am consultat catalogul cizmarilor tâmplarilor ceasornicarilor

Dar n-am dat de el nicăieri.

Şi ne-am trezit că nu avem nici o poză pentru ziare

Una măcar, făcută la pensie, sau din carnetul de sindicat.

Am trăit atâta vreme cu el am visat

Şi ne-am mâhnit împreună ne-a învăţat

Cum se iubeşte o stea cum se face o aureolă

Şi iată ne-am trezit că nu l-am cunoscut îndeajuns

Că pentru fiecare dintre noi are alt chip

Alt sunet al gândului altă lumină.

Şi iarăşi ne-am întors în grădina cu meri

Şi iarăşi l-am strigat: „Pater Noster, vino acasă.

Ne-am deprins cu tine atât de mult

Încât absenţa ta ne apasă.” Şi nu a venit

Pater Noster. Aproape c-am îmbătrânit

Căutându-l.

Totuşi într-un târziu l-am găsit

Dar în zadar îl rugăm: „Pater Noster, întoarce-te,

Vino acasă.”

Iată, rătăceşte prin gări

Cu încălţările sparte cu haina ruptă în coate

Vânzătorul de mere îl prinde furând

Fără un ban călătoreşte deasupra vagoanelor hingherii

Îi caută lacrima umblă Pater Noster rătăceşte

Cu o mierlă în sân – cu un zâmbet care sperie femeile

Zilnic îl calcă maşinile este dus la spital

Fără acte este dus la poliţie apoi la azil

Şi în zadar strigăm: „E Pater Noster, lăsaţi-l.”

Nimeni nu crede – cum să fie Pater Noster un bătrânel

Care nu ştie să facă nimic util care nu

Vorbeşte decât cu umbrele plopilor şi plânge

În coamele cailor.

Întoarce-te Pater Noster.

Vino acasă.

Ocupă-ţi locul în şezlongul tău aurit

Meditează la toate câte se-ntâmplă fă-ţi

Adunările şi scăderile tale cântă la flaut

De vrei – nu ne lua în seamă pe noi. Umblăm uneori

În diagonală – ca somnambulii pe turla

Bisericii – dar încrede-te în fiii tăi.

Ne-am deprins să te ştim lângă noi

Cultivându-ţi grădina, fumând, ori la masa de scris

Proiectând un nou echipament pentru îngeri

În lungi epistole către şamani.

Vino acasă

Nu vrem nimic altceva decât

Să exişti

Şi noi vom fi fericiţi

CÂNTECUL ÎNGERILOR CHILUGI

Noi suntem îngerii chilugi
Rotund este capul nostru – o ghiulea
Pentru o popicărie divină
Noi n-am cunoscut îmbrăţişarea maternă
Sfânta familie pentru noi e o reclamă de lux
Nu ştim cum arată o casă o candelă în peretele nopţii nu ştim
Noi nu avem decât o stea de ocazie
Noi suntem aruncaţi la uşa bisericii
Pentru a forţa mila divină
Fratele nostru este câinele fără stăpân
Noi nu ştim decât rugăciunea pâinii cu marmeladă
Sfânta noastră veşnica marmeladă eroică
Noi nu suntem decât un număr matricol
N-avem bunici generali şi nici corăbieri
Amintirile noastre sunt nule ca praful nealterat de provincie
Destinul nostru – deplorabilă compilaţie

Noi suntem îngerii chilugi –
Din mâhnirea noastră fariseii vor scoate o frumoasă parabolă

NINGE, IAR, IUBITO

Ninge iar, iubito, în absenţa ta

Ca o despletire de cireşi în mai

Din copilărie n-a mai nins aşa

Dacă-ai fi cu mine, am fugi pe cai.

Parcă tot pământul e-nvelit de cer

Prins de Odiseea fulgilor de nea

Azi mi-e dor de tine ca un mesager

Urmărit de viscol şi absenţa ta.

Ninge cu argintul coamelor de cai

Ninge ca o nuntă veche la fereastră

Dacă-ai fi cu mine astăzi în alai

Am porni, iubito, către nunta noastră.

Ca şi cum ar curge vremea înapoi

Să împartă iarăşi două veşnici

Ninge cu duminici, ninge între noi

Cei pierduţi în lume, singuri şi copii.

Dacă-aş şti pe unde este umbra ta

Azi, pe sub zăpadă, ţi-aş săpa tunel

Şi-am reface lumea cum a fost cândva

Într-un vis de sănii şi de clopoţel.

DRAGOSTEA, DESTIN STRĂVECHI

Dragostea-i destin străvechi cu cireşe la urechi.
Ne iubeşte dulce-amar, n-are vreme de cântar.

Iubita mea, din toate câte-au fost
Şi câte vor mai fi de-acum sub soare,
Te-am învăţat amarnic pe de rost
Tu, cea dintâi şi ultima-ntâmplare.

Eu nu ştiu dacă am avut noroc,
Iubirea noastră-i fără de regie,
Dar zilnic noi avem acelasi loc
În trenul ce-a pornit spre veşnicie.

Eu nu ştiu dacă-i bine sau e rău,
Dar, de-am trăi în veacuri separate,
Aş cere să mă nasc în veacul tău,
Căci fără tine, viaţa nu se poate!

Şi când visez în noapte, uneori,
Că te răpeşte o străină zare,
Îţi jur pe toate sfintele ninsori,
Pedeapsă ca aceasta nu-i mai mare!

Iubita mea, cândva, într-adevăr
Într-un târziu neliniştit de vară
Vom fi ca două jumătăţi de măr,
Uitate pe o bancă, într-o gară.

Şi chiar de-ar fi să vină cineva
Să le lipească simplu înc-o dată,
Întregul măr din nou va lumina,
Căci n-am trişat iubirea niciodată!

 

Fotografiile din cuprins: Lucian Mănăilescu