COMEMORĂRI - GEORGE LESNEA

4o de ani de la moartea poetului şi traducătorului

GEORGE LESNEA

(25 martie 1902 -  6 iulie 1979)

ORBI

Casa aceasta e oarbă,
Copacul de colo e orb,
E orb trecătorul şi oarbă
E luna, în cercul ei orb.

Inima, o cârtiţă oarbă
În clocotul trupului orb,
Lumina, lumina e oarbă
Şi orbi sunt ochii pământului orb.

LA ORA ŞASE

La ora şase pasările luminii
Vin grele şi-mi deschid ferestrele,
La ora şase pasările luminii
Vin şi-mi ciugulesc inima.

La ora şase pasările inimii
Vin şi mi se aşază pe umeri,
La ora şase pasările luminii
Îmi vor aduce într-o zi întunericul.

PIATRA CARE-A RĂMAS

Vişinii-au venit şi-au plecat,
Norii au venit şi-au plecat,
Numai piatra aceasta a rămas, a rămas,
Lângă tâmple-n popas.

Unghiile cresc, cresc mereu,
Apele curg, apele şi eu.
Numai piatra aceasta de foc,
Piatra inimii, rămâne pe loc.

ŢINEAM ÎN MÂINI PĂMÂNTUL

Ţineam în mâini pământul, pământul,
Tu-mi spuneai: iarba, a-ncolţit iarba.
Ţineam în mâini norii, toţi norii,
Tu-mi spuneai: a-nserat, înnoptează.

Ţineam în mâini cerul, tot cerul,
Tu-mi spuneai: a-nnoptat, e târziu.
Aduceam soarele, soarele.
Tu-mi spuneai: e târziu, prea târziu...

ÎN MARE, ROD DE STELE

În mare, rod de stele, şi peste câmp copoi.
Din crengile amiezii mi-am făurit un flaut
Dar cântecul stă simplu în noi şi lângă noi,
Îngemănat iubirii pe care n-o mai caut.

UNA

Nimeni, nimeni nu ne desparte.
Pe-acelaşi pământ, sub aceeaşi stea
Carnea ta e una cu a mea
În viaţă, în moarte,
Şi dincolo, dincolo, mult mai departe.

Nimeni nu ne poate împărţi
În două; noi doi suntem una
Şi-aceeaşi făptură, cât luna
Obrazul şi-l va rostogoli
Între miazănoapte şi miazăzi.

Nimeni, nimeni nu ne mai scoate
Unul din altul,
Nici raiul, nici iadul, nici naltul
În care plutesc sărutările toate,
Ce ni le-am dat, sărutările toate.

Os din acelaşi os, gând din acelaşi gând,
Din mâinile mele sângele trece
În mâinile tale, când fierbinte, când rece.
În noi doi un singur lup flămând
Închis ca-într-o cuşcă,
Muşcă,
După viaţă flămând.

Cine să-ncerce să fure
Umerii lipiţi de umerii mei?
Aceiaşi albi porumbei
Fâlfâie peste-aceeaşi pădure
Şi vor cădea, dintr-o dată, sub aceeaşi secure.

Dacă s-ar mai putea alege,
Din nou, pământul de ape!
Ochii mei sunt la tine sub pleoape,
Pieptul meu pentru tine respiră, pentru tine culege.
Nici îngerul morţii n-o să ne deslege.

Nici palidul, nici înfricoşătorul înger al morţii...

NU ŞTIM

Nu ştim de unde am venit,
Nimeni nu ştie unde pleacă.
Venim din flăcări blestemate?
Plecăm spre-o vale veşnic seacă?

Nu ştim de ce-am venit şi cum
Pe-această coajă rotitoare,
Purtăm în sânge zări şi fum
Şi-n carne spumă şi licoare.

CÂND NICI LUCEFERII...

Când nici luceferii nu sunt eterni
Ce rost are cuvântul „întotdeauna”?
Trecem ca şipotul vântului,
Putrezim ca firele ierburilor.

În corola inimei cât bate, cât mai bate,
Purtăm lumina frunţii şi smoala ochilor.
Nu-mi cere să-ţi răspund  „totdeauna”
Când nici luceferii nu sunt eterni.

Serghei Esenin

                                                 în traducerea lui George Lesnea

AH, VOI SĂNII, SĂNII! ŞI VOI CAI, VOI CAI!

Ah, voi sănii, sănii! Şi voi cai, voi cai!
Numai dracul v-a scornit, mişelul!
Peste stepă-n goană cu alai,
Rîde pîn' la lacrimi clopoţelul.

Pretutindeni, prin pustiuri reci
Lună nu-i, nici glas de cîini, nici ceaţă.
Încă n-am îmbătrînit pe veci,
Hai, dă-ţi suflet, viaţa mea-ndrăzneaţă.

Cîntă-n spargul nopţii, vizitiu,
Te-nsoţesc de vrei, dar cu tristeţe,
Despre ochii umezi care-i ştiu
Şi despre voioasa-mi tinereţe.

Pălăria mi-o pleoşteam ades,
Puneam calul între hlube late,
M-aşezam pe-un braţ de fîn ales,
Şi pe urmă, ţine-te, măi frate!

Cum mă mai împăunam, zburînd!
Şi-n tăcerea nopţilor stufoase,
Gureşa-mi harmonică oricînd
Sucea capul fetelor frumoase.

...Totu-i dus. Fugarul a pierit.
S-a schimbat şi părul meu şi glasul.
De prea mult voios pălăvrăgit
Şi-a pierdut harmonica mea glasul.

Sufletul mi-i totuşi plin de rost,
Gerul şi zăpada-mi saltă ţelul,
Fiindcă peste toate cîte-au fost
Rîde pîn' la lacrimi clopoţelul.

NU REGRET, NU MĂ JELESC, NU STRIG

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculţ la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă ?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi sântem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

SCRISOARE MAMEI

Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?

Ţie cu supunere mă-nchin!

Mica-ţi casă, seara de aramă,

Lumineze-o paşnic şi senin.

Mi se scrie că eşti tulburată,

Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,

Că ades baţi drumul, supărată,

În paltonul vechi şi demodat.

În albastre seri ţi se năzare -

Gând pustiu, ce lacrimei dă val -

Că la crîşmă, într-o-ncăierare,

Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.

Mamă, nu-i nimic! Delirul fură

Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;

Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,

Ca pierind, să nu te mai revăd.

Ca-n trecut mi-i inima duioasă,

Am un vis, un vis pe care-l storc:

Să mă smulg din dorul ce m-apasă

Şi la noi acasă să mă-ntorc.

Eu voi reveni pe când răsfaţă,

Pomii-n floare, satul meu tăcut.

Dar să nu mă scoli de dimineaţă,

Cum opt ani în urmă ai făcut.

Nu trezi deşertăciunea crudă,

Nici regretul că mă risipesc.

Prea devreme, pierdere şi trudă,

Mi-a fost dat trăind să pătimesc.

Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!

Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.

Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,

Numai tu dai vieţii mele rost.

Fie-ţi deci neliniştea uitată,

Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,

Nu mai bate drumul, supărată,

În paltonul vechi şi demodat.