LA MULŢI ANI ! - ADRIAN ALUI GHEORGHE

ANIVERSĂRI

La mulţi ani !

ADRIAN ALUI GHEORGHE

(Din interviul publicat în Revista FEREASTRA, Nr. 86, august 2014)

Domnule Lucian Mănăilescu, ne-am urîţit sub impulsul propriilor habitudini, globalizarea ne-a băgat în cap că sîntem uriaşi, că sîntem universali prin naştere, că sîntem de o unicitate care striveşte celelalte unicităţi...! În fond, această excesivitate indusă nu are alt rost decît să ne reducă dimensiunea la o nouă religie, în care arbi-trariul te face unic în definiţie şi zero prin raportare. Dacă e să fac, totuşi, o trecere în revistă rapidă a imaginilor din copilărie, definitorii, acestea ar fi extrem de contra-dictorii: colectivizarea forţată a proprietăţilor părinţilor mei, în 1962, cînd avem doar trei, patru ani, mi-a imprimat o spaimă pe care mi-am regăsit-o în sîngele şi în cer-neala cu care mi-am scris textele; apoi copilăria pe prispa casei lui Ion Creangă, ve-cinul meu, a fost o lecţie de firesc; moartea tatălui cînd aveam vreo doisprezece ani  m-a lăsat la discreţia tuturor intersecţiilor lumii; imaginea unui cireş amar înflorit m-a făcut să văd de aproape chipul lui Dumnezeu; apoi scăldatul în Ozana, la „Moara Dracilor”, cu perspectiva înecului... Mai sînt şi altele, în general e vorba de teroarea vremurilor.

PIAŢA DE LUNI

Cum discută zeii între ei:

 

Pictură de Oxana Zaika

– Ce faci?

– Ce să fac? Nişte cîmpuri, nişte dealuri.

– Îmi dai mie muntele acela?

– De ce nu? Cît dai...!

– Cinsprezece milioane de oameni ...!

– Puţin, foarte puţin...! Că e un munte din granit,

poţi să îl compartimentezi în peşteri,

în camere secrete, în sihăstrii, l-am lucrat

două veşnicii şi ceva ...

– Cît ceri?

– Păi, îmi dai cincizeci de milioane de oameni şi

o sută de mii de capre, trei sute de caşaloţi albaştri,

un milion de licurici cu care să delimitez totul

în nopţile cu lună

şi douăzeci de cireşi în floare

de pe versantul unui deal

de pe o insulă din Marea Chinei.

– A, e prea mult ...!

– Dar nu vezi? Florile de cireş au

imprimat

pe fiecare petală

chipul zeiţei

care încălzeşte universul,

a frumuseţii fără rest,

artiştii mei, milioane, au lucrat în adîncuri

cîteva sute de vieţi,

matriţa însăşi e un detaliu

al vieţii veşnice,

al morţii veşnice.

Hai, batem palma...!

(Un fulger mare a aprins bolta).

În noaptea aceea a fost

o ploaie de stele

pe care astronomii

nu au identificat-o cu

nici un alt fenomen cunoscut.

DESTINE

Am ajuns la poezie
cînd poezia
era pusă să îşi scrie
cu sînge propriul act de deces
(eventual cu stil,
eventual recunoscîndu-şi eşecul)

m-am născut într-o literatură
care e un fel de mamă
care-şi sufocă pruncii la naştere,
cu perna,
pentru că nu are cu ce să îi crească

EROARE DE CALCUL

Până să facă un om adevărat
Dumnezeu încearcă, face zeci de eboșe
le dă drumul în lume
încet încet ne obișnuim

cîteodată strigă evrika
încât asurzesc timpanele inimii

e doar o iluzie o ia de la capăt
mă mai întreabă uneori ce părere ai

da, ce părere să am, oameni și ei
îi cumpăr cu metafore îi observ în poezii

trec, țin dinții încleștați
ca în pozele ieftine

deși mi-e teamă că într-o zi
antropologii vor spune lumii
nemilos

ce eroare de calcul
ce grozăvie

ANIMALUL

Sînt animalul dresat de poezie. O ciudăţenie
spun cei care se pricep la animale
dar şi cei care se pricep la poezie
în fiecare zi vin în jurul gratiilor mele
mă urmăresc se minunează urlă
pentru ca urletul meu să-l audă ieşind din gîtlej
ca un făt din uterul mamei lui.
De fapt, asta fac: urlu.
Urlu cînd îmi întind bomboane colorate copiii
cuprinşi de lăcomia cunoaşterii.
Urlu cînd se săruta îndrăgostiţii
care vor sa mă înveţe cum se descuie moartea
- cu un sărut -
simplu, buzele se lipesc una de alta
saliva se uneşte şi se face un fir de apă
aproape otrăvit
ochii se lipesc între ei cu pleoapele
ca nişte ventuze de piele pe care se găsesc insesizabili
pedunculi care se întreţes o plasă deasă deasă

Din cînd în cînd dumnezeul meu ia biciul
şi mă scoate din cuşcă
mi-e frică precum cărnii abandonate de duh
văd omenirea întreagă făcînd un pas înapoi
animalul din mine simte mirosul sîngelui
alge putrezite pe fundul mării
e un spectacol să vezi atîţia oameni tremurînd
din cauza fricii mele

Uneori se fac demonstraţii practice în faţa
cuştii animalului dresat de poezie:

doamne noi palide suflete urcăm pîn' la tine
ca furii doar noaptea cînd firul de iarbă
cu fruntea e-n cer şi cîntecul broaştei e imnul
de care te lepezi ca de o tristeţe toxică

eu urlu urlu

de ce ne punem piele peste suflet toamna
şi-n cupa cărnii sufletul e ud
     
eu urlu urlu

ah toate rufele au pornit spre sud
s-arate calea stîrcilor albaştri

eu urlu urlu

poeţii înşişi îmi citesc poezii poezii
eu urlu urlu

sînt purtat din casă în casă
urletul meu să-l audă gîngavii
să vorbească
şchiopii să meargă
orbii să vadă
poezia mi-a dat putere să urlu
poezia mi-a facut unghiile să crească     
cu tot cu braţe cu tot cu carne cu tot cu oase

dar vi s-a întîmplat vreodată să credeţi
că numai singurătatea e iubire?
eu am urlat de singurătate şi urletul meu
a smuls două stele
din cuiburile lor.

MADE IN CHINA

De la prima carte semnată de mo yan

pe care am citit-o

am spus că va lua premiul nobel

lucru de care academia suedeză a ţinut cont

(mulţumesc, academia suedeză, sper

să colaborăm mai departe

mai am cîteva propuneri

o să revin cu amănunte de asta

nu vă faceţi planuri pentru mult timp);

deşi cu mult timp înainte de a citi

obosit de viaţă, obosit de moarte

mîncam conserve made in china

îmbrăcam haina made in china

mă scăldam în parfumuri made in china;

da, guvernul meu e unul made in china

am citit asta pe marginea fotografiei de grup,

pînă şi limba română pe care o vorbesc

politicienii din fotografie este made in china;

pe sînul tău azi am citit made in china

sărutul tău de dimineaţă a fost made in china

vin şi trec anotimpuri made in china

le petrec cu o tristeţe made in china;

seara chiar m-am gîndit la bucătăreasa

lui confucius şi i-am dat dreptate:

omul nu e decît holograma unui univers

proiectată într-un bob de orez

preparat după o reţetă secretă.

HAI, REINER !

Întîi şi-a refuzat numele. 

Se numea Reiner.
Sau se numea Dimitrie?
Sau poate Iacinto, un nume neobişnuit
printre locuitorii tot mai
abstracţi ai unei lumi care se înghesuia
să urce în cer. Sau se numea

Ezra.
Ezra se numea şi casa în care locuia şi 

strada
şi ţara                             
şi continentul …
Sau nu. Se numea pur si simplu Paul.
Paul e un nume pe care moartea
nu-l vede prea lesne, ea vine şi zice:
Unde este Paul?
Dimitrie zice:
Nu ştiu unde este Paul!
Reiner zice: Paul descarcă luna în curte!
Carlos zice: Paul e obosit, Paul doarme cu femeia lui
şi femeia lui
tocmai visează şi Paul merge înainte şi face loc visului
să intre în lume!
Omar, care tocmai trecea pe acolo,
zice morţii: Paul s-a dus dimineaţă
în tîrgul de cîini
să-i înveţe să urle ca oamenii!
Yannis s-a apropiat de moarte
şi i-a zis: Paul este Reiner sau
e chiar Iacinto.
Iacinto i-a spus mortii:
Paul e Edgar!
L-am vazut eu pictîndu-l
pe Edgar
ca să se ascundă!
Piotr zice: Paul
nici n-a trecut azi pe aici,
el vine foarte rar pentru că
însămînţează cu nisip
cîmpiile de la est …!
Atunci moartea zice:
Vei merge cu mine tu, Reiner,
dupa aia vii şi tu Ezra
după care vii şi tu Dimitrie
te pregăteşti şi tu Federico
şi daca între timp nu apare Paul
vii si tu Iacinto
si tu Carlos
si tu Piotr
si dacă Paul nu termină de descărcat luna în curte
vii şi tu Alexandru
şi tu Emanuel
şi tu Iustin
si dacă pămîntul
nu-i tot însamînţat cu nisip vii şi tu
Olivian
şi tu Christian
şi tu Aurelian
şi tu Horst
şi dacă femeia lui Paul încă visează
limba inorogului mîngîindu-i coapsele
vii mai întîi tu Ioachim apoi vii tu
Patrick apoi tu Boris şi pînă vine Paul
din tîrgul de cîini cu mîinile zdrenţuite
de muşcături
pîna se spală de sînge
vii tu Alvin
şi tu Eduard şi tu Antonio
şi pînă Paul se desparte de Edgar cu care
a întemeiat o biserică pentru frica lor
vii tu Nicanor şi tu Yukio şi tu Reiner …
Dar pe mine, zise Reiner,
m-ai mai chemat o dată.

Nu-i nimic, zise moartea,
dragă Reiner,
trebuie să întelegi că toate astea sînt aleatorii
dacă apare între timp Paul schimbăm
ordinea, uite, vezi cum trece un cîntec
prin guşa unei păsări ca un glonte
nu ştii în sîngele cui se va opri
sau dacă soarele se face iarăşi cuvînt ca
la început îţi dai seama ce grea devine şoapta
şi cum ai să poţi respira
dintr-un văzduh ca un cap de marinar smuls
cu tot cu coşul pieptului … ?
Hai, Reiner! 

FERICIRILE

Fericiţi cei care au aflat pînă cînd

Fericiţi cei care au aflat pînă unde

Fericiţi cei care ştiu din propria experienţă

Fericiţi cei care ştiu din experienţa celorlalţi

Fericiţi cei care au aflat de ce

Fericiţi cei care au uitat de ce

Fericiţi cei care n-au întrebat şi au aflat

Fericiţi cei care au întrebat şi n-au aflat nimic

Fericiţi cei care se apropie

Fericiţi cei care se îndepărtează

Fericiţi cei care suferă pentru că drumul nu are capăt

Fericiţi cei care suferă pentru că drumul se înfundă brusc

Carnea e sfîrtecată de o contradicţie de termeni

pe patul de moarte trupul se tîrîie pînă la margine şi

se aruncă în hău:

mai suna-veţi pentru mine stele din sînge?

mai afla-veţi unde se varsă sîngele tuturor?

Fericiţi cei care au încheiat o înţelegere

Fericiţi cei care au încălcat toate înţelegerile

şi acum îi aşteaptă viaţa la cotitură

Fericiţi cei care au uitat de ce - oricum răspunsul

era aproximativ,

oricum mai urma ceva care ar fi schimbat ordinea lucrurilor

Fericiţi cei nefericiţi pentru ei ziua se naşte cu vinovăţie

Fericiţi cei mutilaţi din iubire

Fericiţi cei care au abandonat cînd mai aveau atît de puţin,

atît de puţin  -

Fericiţi cei care au plătit totul în viaţă

şi le-a mai rămas o mulţime de mărunţiş

cu care pot să joace pe mize obscure la zaruri

Fericiţi cei care ar fi vrut altceva de la soartă

Fericiţi cei care au urcat pînă în vîrf

şi de acolo n-au mai ştiut dacă să se întoarcă acasă

să aducă pîinea ca un trofeu

sau să rămînă ca martori ai propriilor ascensiuni

Fericiţi cei care nu vor să ştie nimic

Fericiţi cei care vor să ştie totul

şi cu unii şi cu alţii am fost în cîrdăşie

pe cînd fluturele spărgea crisalida

pe cînd floarea depunea mărturie cu propria mireasmă

Fericiţi cei care sînt pe punctul de a cîştiga războiul

dar le mai lipseşte un moment de ură

Fericiţi cei care spun nu

cînd eu sînt pe cale să adun la un loc

stelele din două nopţi diferite

Trăiesc laolaltă cu cîţiva morţi

şi cu cîţiva vii

de prea multe ori morţii îi încurajează pe cei vii:

rezistă, rezistă,

l-am auzit pe Dumnezeu cu urechile mele spunînd

că viitorul nu-i atît de negru!

O mulţime de lucruri nu le-am trăit dar mi le amintesc

pe altele le-am trăit, dar le-am uitat

Fericiţi cei care pînă la urmă au conchis

că viaţa nu e mai importantă

decît o călătorie în care sufletul trage hoitul după el

ca să-i arate ce lucruri minunate

ar fi avut de pierdut

dacă ar fi ezitat să se nască

Fericiţi cei care au urcat

Fericiţi cei care au coborît

îi urmăresc şi pe unii şi pe alţii

se tîrăsc pînă în centrul oraşului,

chiar de mai multe ori pe zi,

de fiecare dată o fac cu determinarea

cu care ar săvîrşi un ritual.

Trag cîte o linie pe perete

la fiecare plecare, la fiecare sosire.

Poate că într-o zi ar trebui să le spun

dar poate că e mai bine să nu ştie.