POETUL ZILEI - Daniele Bîrzu

‎POETUL ZILEI

 Daniela Bîrzu‎ 

JURNAL

primăvara aceasta
aer fin ca o pudră de cocaină

îmi port pașii pe străzi subțiri

magnoliile au înflorit a doua oară

o desprindere/ două desprinderi de pământ
și plutesc

ceea ce mă ține în viață este
frumusetea nebunia și dragostea

poți să mergi km nesfărșiți în primăvara aceasta cu aromă de droguri
caut / inspir / respir

reclamele luminoase îmi arată mesajul

vezi, rosamund / prin fumul de țigară s-ar putea să-ți găsesti casa
fără ceață doar rezistență și încă o desprindere înspre

colajele de pe ziduri

pe care scriu acum. tristeţe, moarte / decandență și joaca de-a fericirea.

 

DISCURI

în corpurile noastre de lut ninge

pe drum motoarele se opresc și roțile patinează

în gol suntem pe respirație artificială

rămânem la geamuri rătăciți

cu muzica dată la maxim. soarele se oprește o clipă

și din el sângele galben curge /se absoarbe cu putere în aer

& în corpurile noastre de lut - cenușă de trandafir -

se face noapte pentru o clipă.

învățăm să murim.

//

dar să nu-ți fie teamă, frumoasă moarte, în corpurile noastre,

trăiește speranța, puterea, furia.

ești pe un pat de spital unde stai întinsă

și știi: când vei deschide ochii va fi același gol

și aceeași frumoasă iarnă în care alergăm

cu inimile oprite/ cu motoarele oprite pentru că atât a rămas din noi

doar corpuri de lut mărșăluind spre hipermarketuri

doar un soare la un an distanță lumină

care se îndepărtează din ce în ce mai mult de noi.

Fotiografiuile din text: Lucian Mănăilescu

FATHER

încă e intuneric / o clipă mă opresc
și șterg lacrimile unui câine de pluș

astă noapte am visat că ma urmăreau ei / căinii

am salvat visul ca pe un draft m-am trezit spunând cuvinte ca un
robot dintr-un call center dragă tată dragă tată
dragă tată / astea sunt cuvinte care nu se rostesc
tata a plecat într-o vănătoare fără întoarcere

// daca rostesc father mă simt mai detașată //

s-a întors totuși când pe ecran se derulau imagini de la
campionatul mondial de patinaj artistic

era o figură plină de sânge și pământ
preinfarctul îi făcuse inima mai slabă

l-am luat în brațe / era un animal rănit ce m-a strivit sub greutatea lui
atunci am învățat că mila e un sentiment inutil
de fapt nici nu era tatal meu

era father

un străin uitându-se la mine de la o altă fereastră
în care tot timpul e intuneric

//
întotdeauna am avut camera mea în care să mă ascund
dar acum am căzut pe gheață ca acei patinatori executând un triplu rittberger

și am adormit din nou văzându-i îmbrățisați cu mâinile întinse perfect la orizontală
& corpurile contorsionate

n-a fost de ajuns nimic să îi salveze de la eșec dar
am știut că viața va continua
exact ca un paianjen mare și gras țesându-și pânza în neant
din ea îmi extrag si acum firele/ ce mai rămâne după ce gheața se sparge
decat să te tărăști încercând să ieși dintr-o gaură rece și mică
așa cum e câinele meu de pluș zbătându-se între frică și dragoste.

&

răni acoperindu-se unele pe altele
precum valurile de ceață din pădurile nordului.
cărările sunt vii acoperite cu mușchi cu
cerbi și căprioare împușcate. în ochii lor
sticlește pădurea. o singură mișcare, o singură pală de vânt
și vom cădea din picioare secerați de gloanțe.
dar așa se întâmplă zilnic,
când mergem pe străzile orașului și mașinile
ne sortează / etichetează/ rănesc.

de aceea preferăm drumurile prin pădure

unde teama are frunzele roșii
și o putem observa de departe.
aici nu exista frică/ există enclave ale fricii
unde fiecare își arată mâinile inscripționate
cu un simbol. noi suntem ochi de caprioară.
cand suntem singuri ne uităm la inscripția de pe piele
și e ca și cum
știm cine suntem.

LUMINI DE AVARIE

lupii s-au adunat mai aproape de oraș.
aici e liniște.

zidurile au fost acoperite de mușchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi și carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeași explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluși cu fețe ca de păpuși cu
ochi albaștri și reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbații se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă și oțel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluș.

dar tot nu ne e frică.

//

știm că într-o zi ne vor descoperi

și ne vor duce înapoi.

nu am uitat orașele lor strălucitoare și autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformațiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minți.

ne e dor de fluturi pentru că extincția a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăți de piele.

lupii au venit astăzi și mai aproape de orașul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai departe.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfășurat inimile
cu care ne-am înfășurat visele
ca o mașină pusă pe lumini de avarie

POEM DE DRAGOSTE

am totul ca să mă prefac că știu ce e fericirea
mâinile / capul / lungile nopți de somn
cineva îmi tunde părul meu lung până ajung să
mă întrebi / ai cancer
iar eu îți răspund, da / e foamea aceasta de lucruri noi
știința abandonului ca un străin care mi se plimbă prin vene
e ziua în care nu am nimic
de pierdut / la fel ca în celelate zile
nu mi-e frică de tine/ nu mi-e frică de nimic
doar ascult cum se dezvoltă programele spațiale ale nasa

//sunt un copil proiectat in vitro //

părinții mi i-am abandonat de mult / pe ecran începe să se scurgă scrisul
ca și cum ar fi o vopsea proaspăt întinsă
așa e inima mea în asistolă / în ea nu poate să intre nimeni / așa e cancerul
copiilor care au fost lăsați să moară pe treptele casei mele
pentru că da/ am o casă
o colivie pentru păsări
doi câini care se joacă până la ultima suflare

și asta cred că înseamnă fericirea/ fluturarea mâinilor pe geam atunci când un tren pleacă înspre
un tărâm al nimănui
degeaba flutur batista a la revedere / cancerul continuă sa crească și eu îi spun
fericire

//
când
cu mâinile îmi mângâi pieptul
capul mi-l rostogolesc până la poalele unui munte
în lungile nopti de somn / te visez pe tine.

ACASĂ

E orașul autist plin
de florile lui uscate atârnate-n balcoane și
magazinele lui înșelătoare.

Nu zgomotele picamerelor mă deranjează
acum ci această liniște contrafacută.
Ca și cum am trage o cortină peste tragediile
care se desfasoară
aici și
se mai aud doar mici zgomote înfundate.

Așteptăm să vedem pereții de sticlă pe care vor să-i
construiască,
care se vor ridica
spărgându-se la o furtună mai puternică.

Cum o să penetreze lumina
padurea crescută-n apropiere.
Acea distanță care se umple de
pași necunoscuți, seara, când oamenii ar trebui să stea
fericiți în case. Pădure și sticlă.

Când cioburile vor ajunge peste mâinile noastre
vom ști că suntem unde trebuie.
Acolo unde

Frica e singurul lucru care mai trăiește
sub soarele de mușama albă și toxică.

Între oraș, pădure și noi se aud tot mai mult zgomote înfundate.
Iar cerul, cerul pare atât de negru, semn că o sa vină o ploaie mult așeptată,
încât o sa mergem desculți,
acasă.

REPLAY

o cutie în care mor pisici ale lui schrodinger, de fiecare dată când o deschizi. așa e această dupa-amiază. o liniște supraîntinsă, un balansoar care stă nemișcat și scâr-țăitul e doar în mințile noastre, o pădure de vipere aproape moarte tânjind după o ul-timă mușcătură veninoasă. pentru ca, după asta, să nu ne mai doară nimic. televizorul pe silent, telefonul pe silent, restul vibrație. din mâncarea la pachet n-a mai rămas ni-mic.

vântul împrăștie hârtiile galbene, șervețele din supermarket înspre zidurile gri. ne uităm la ele cu o anumită voluptate. da, a trecut ora mesei. de-acum o să se facă sea-ră și roiurile de țânțari ne vor alunga în case. dar, între timp, îl așteptăm pe sacha. ne-a promis că se întoarce înainte de căderea serii. sacha a plecat și noi ne imaginăm în fie-care zi că o să se întoarcă, azi. în fiecare zi , e azi.

unii dintre noi, așa suntem făcuți. să credem lucruri frumoase, cu usurință. să sperăm, ca viperele, că vom apuca încă o dată să mușcăm din bucurie și exaltare, din necunoscut. dar fiecare din noi știe deep-down, că între zidurile pe care le-au ridicat pentru noi, nimeni nu se mai întoarce.

sacha n-a fost niciodată vinovat. nimeni nu e vinovat, pentru că e bolnav. dar ei așa ne-au promis. că într-o zi, când o să se facă bine, sacha o să se întoarcă. am citit multe cărți aici, știm că nimic nu-ți dă mai multă putere decât o promisiune făcută ferm, atunci când ești privit drept în ochi. și asta face ca pisicile din cutii să fie reale. până nu îl vom vedea pe sacha stând în fața porții mari de fier, sănătos și nerăbdător, așteptând să intre, să fim din nou împreună, nu vom ști niciodată, dacă el este viu sau mort. până atunci, pentru noi, ambele variante rămân valabile. da, așa e și această după-amiază, jumătate vie / jumătate moartă, acest azi, în care soarele curge ca o lavă, printre ziduri și parcă și prin capilarele noastre.

ne uităm la isabelle care stă un pic mai departe, pe o băncuță. cu părul aramiu, aruncat pe spate , într-o poziție ușor expectativă, citește o carte. în fiecare zi, ni se pare tot mai frumoasă. știm că așa crede și ea. că într-o zi sacha o să se întoarcă.

gândurile astea sunt ca șervețelele de hârtie. parcă cineva le adună și le îm-prăștie în toate părțile. un vânt nemilos ce ne cutreieră prin suflet. probabil caută ceva. un loc în care să le așeze, să ne liniștească, să le clădească poate într-un castel. iar noi o să intrăm de fiecare dată, când avem chef, să dormim acolo, încă o zi. și o să îndrăznim să visăm, înainte de-a ne fi din nou, foame, frig, sau chinuitorul dor.

apăsăm replay.