POETUL ZILEI - MATEI VIŞNIEC

POETUL ZILEI

Matei Vişniec

 

Fotografiile din text: Lucian Mănăilescu

„Poezia a fost iubita mea, amanta mea, patria mea, grădina mea secretă, limba mea secretă, refugiul meu, bătălia mea cu mine însumi, cu lumea.” 

FIRIMITURILE CARE CAD

Firimiturile care cad de la masa de lucru a poetului

fac uneori un zgomot asurzitor

se aud ţipete, bufnituri

o bătrână leşină pe trotuarul din faţa casei poetului

un om moare strivit sub o maşină ploioasă

de la masa de lucru a poetului

cad uneori firimituri enorme, inadmisibile

când poetul este obosit oraşul însuşi înnebuneşte

fântânile arteziene îngheaţă, tramvaiele se izbesc de ziduri

cuvintele însele devin mai rare, mai greu de înţeles

În faţa cuvântului linişte s-a făcut o coadă enormă

atenţie, nu va fi de ajuns pentru toată lumea strigă poetul

chiar şi în faţa cuvântului dragoste care s-a terminat de mult

mai aşteaptă câţiva ireductibili, câteva grupuri de turişti obosiţi

poate că aceste urme de sânge

duc la cuvântul singurătate, îşi spune poetul

ieşit el însuşi la o plimbare prin oraşul ciuruit de absenţe

poate că în faţa cuvântului om nu mai dau târcoale

decât câinii

FEREASTRA

Pasărea, mirată, înduioşată

şi-a luat gheara din burta mea

şi-a ridicat ciocul din gîtul meu

m-a lăsat acolo, în patul răvăşit

şi s-a învîrtit prin odaia mea

s-a izbit cu icnete de pereţii mei

după aceea a dat de fereastră

şi s-a gîndit mirată la fereastră

nu mai întîlnise niciodată o fereastră

ar fi trebui să-i spun fereşte-te

orice fereastră e perfidă şi înrăită, nu

poţi să ştii unde duce, încotro te aruncă

dar şi eu eram înrăit, uram pasărea

şi n-am scos un cuvînt, am lăsat-o

să-şi întindă aripile şi să se piardă în văzduh

BUM, GLONTELE LUI CESARE PAVESE

Pe data de 21 ianuarie mă gîndeam

la Ludovic al XVI-lea şi, bluf,

capul mare al regelui căzu

la picioarel mele

tot aşa în ziua de 28 august mă gîndeam

la Cesare Pavese şi, bum,

glontele lui Cesare Pavese trecu prin tîmpla

lui Cesare Pavese

sînt un om rău, dacă mă gîndesc la iarbă

ucigaşul apare brusc în faţa mea şi îşi şterge

cuţitul de ucigaş în iarbă

dacă mă gîndesc la cer şarpele iese

imediat din mare şi începe să zboare

eu mă întristez de toate acestea

şi nu mă mai gîndesc la nimic

şi atunci cu urlet

începe să se nască nimicul

şi să urce din adîncul lucrurilor

I SE TOPESC ROŢILE ÎN TIMPUL MERSULUI

Multă vreme am crezut că șinele de cale ferată

sunt urmele unui tren mai stîngaci

căruia i se topesc roțile în timpul mersului

ani de zile am așteptat

ca șinele de cale ferată din fața casei mele

să dispară, să se topească încet și ele

să fie luate de ploaie, să se scufunde în pămînt

dar nu, orașul este cel care s-a subțiat între timp

s-au evaporat acoperișurile, punctele cardinale s-au ciobit

a dispărut auzul din urechi și văzul din ochi

mințile ni s-au chircit și cuvintele ni s-au uscat pe limbă

nimeni nu-și mai amintește să fi văzut vreodată vreun tren

trecînd prin mijlocul orașului

iar dacă n-ar exista aceste două șine care nu duc nicăieri

nici n-am ști în ce direcție să ne tîrîm

DECAPITAREA

Regele orb s-a aşezat în fotoliu

orbii aşteaptă urlînd

regele orb face un semn

osînditul orb este adus

călăul orb îşi ascute securea

soldaţii orbi îl tîrăsc pe osînditul orb

strigînd, hei, călăule, unde eşti?

călăul orb strigă, aici, aici,

luaţi-vă după sunetele securii pe care tocmai o ascut

bîjbîind, împiedicîndu-se, înjurînd

soldaţii orbi l-au adus pe osînditul orb

lîngă călăul orb

călăul orb se ridică şi-l pipăie rînjind

pe osînditul orb

îi spune : aşează-ţi capul deasupra buturugii

osînditul orb caută cu mîinile prin praf

caută buturuga, o găseşte, o pipăie, îşi potriveşte

capul deasupra

regele tremură de nerăbdare, ce faceţi acolo ?

urlă regele orb

de ce nu începe odată ?

strigă mulţimea oarbă

totul e gata, strigă călăul orb

îşi ridică securea şi loveşte cu sete, alături, în praf

apoi începe să pipăie, caută urme de sînge

osînditul orb chicoteşte, mîinile călăului îl ating

aici eşti ? îl întreabă călăul orb

aici sînt, spune osînditul orb

s-a terminat ? strigă regele orb

gata, s-a sfîrşit ? urlă orbii

CORABIA

Corabia se scufunda încet noi ziceam

şi ce dacă se scufundă corabia şi mai

ziceam orice corabie se scufundă

într-o zi şi ne strîngeam mîinile

ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atît de încet

încît după zece zile noi cei care

ne-am dat mîinile încă ne priveam

ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i

o corabie care se scufundă mai încet

dar pînă la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atît de încet

încît după un an încă ne era ruşine

nouă celor care ne-am dat mîinile şi

în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul

măsuram apa hm nu mai e mult se

scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atît de încet

încît după o viaţă de om încă

mai ieşeam unul cîte unul şi priveam

cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi

şi spuneam asta nu e o corabie

aste e o...

asta e o...

DESCRIEREA POEMULUI

O, doamne, unde sînt acele vremuri minunate

cînd hoţii bastarzii şi incendiatorii

erau ucişi în piaţa publică

prin simpla citire a unui poem?

mulţimea se apropia de urechile de tîmplele

de piepturile de guşile de nările lor

şi începea să recite grav şi solemn începea

să urle într-un singur glas poemul final

poemul care ucide prin înfometare

poemul cu mii de versuri

a cărui recitare dura treizeci de zile

timp în care hoţii bastarzii şi incendiatorii

trebuiau să rămînă în poziţie de drepţi

cu ochii deschişi

şi vagabonzii erau ucişi mai repede

prin poemul care ucide mai repede

poemul care ucide spontan la prima ascultare

sau poemul grav care otrăveşte încet

poemul care distruge oasele poemul care

distruge casele poemul exantematic

singurul care te arde pînă la ora prînzului

şi-ţi aprinde pînă şi aerul gata respirat

poemul care te uluieşte doar pînă cînd

mintea ta într-o zvîcnire divină se înnegreşte

poemul care doar înspăimîntă

poemul care-i ucide pe călăreţi lăsîndu-le caii

şi celălalt care-i ucide pe cei zece mii de

soldaţi trişti

admiratori ai lui Seneca

pentru fiecare caz în parte oraşul avea

poemul potrivit pentru crimă pentru holeră

pentru îmblînzit fiarele pentru aflarea adevărului

din gura celui fugar

fiecare poem răspundea la cuvîntul da şi

fiecare da se rotea seasupra lui nu

aşa era pe atunci şi pretutindeni

se iveau zorile şi pe străzi

era linişte

DARUL

Ei au trecut azi noapte

prin faţa uşii noastre

şi ne-au lăsat în dar un cal

ne-au lăsat un cal viu, un cal gigantic

un cal trist, gînditor

cu ochii săi tulburător de umezi

ne priveşte neobosit în ochi

aşa trece şi viaţa noastră

calul gigantic trebuie plimbat prin oraş

calul gigantic se hrăneşte cu plante fantastice

tînjeşte cumplit după apa îngheţată a unui fluviu

inexistent

calul aşteaptă zile întregi nemişcat

îngroziţi rămînem şi noi împietriţi de durere

milioane de muşte s-au aşezat pe oglinda

moale a ochiului său uriaş

calul gigantic nu doarme niciodată nu clipeşte

suferinţa lui nu poate fi povestită

ÎNOTĂTORUL

Există un oraș

pe care nu l-a construit nimeni

sînt străzi pe care nimeni n-a trecut

niciodată

sînt uși care n-au fost atinse

sînt ferestre prin care nu se poate privi

o sută de șezlonguri stau înșirate inutil

de-a lungul falezei

nici un cuțit n-a fost ridicat în aer

telefoanele publice încă n-au funcționat

nu s-a auzit încă nici un sunet

nici o piatră nu s-a rostogolit de pe munte

ori de câte ori se apropie de țărm

înotătorul se sperie

și se întoarce în larg.

O DIMINEAŢĂ CU DOAMNA VERNESCU

Aveam 25 de ani și locuiam într-un

demisol fereastra mea dădea în strada

Galați uneori doamna Vernescu proprietara

lovea încet de două ori și mă întreba

oare nu ai nevoie de ceva nu doamnă

dar dacă vreți să mă chemați la o cafea

și să-mi povestiți cîte ceva din tinerețea

dumneavoastră vin cu plăcere știu că ați locuit

multă vreme la Viena unde ați fost o

pasionată a valsului acolo ați învățat

să cîntați la pian și pînă astăzi ați rămas

o admiratoare a lui Schopin, Schubert și

Ravel e într-adevăr îmbucurător să cunoști

o persoană atît de distinsă care a fost vizitată

personal de Menuhin și care a conversat

deseori în franceză vezi bine cu Ilia

Ehrenburg dovadă cele două fotografii

pe care le mai păstrați deasupra biroului

pe tapetul roșu-verzui în subțiri dungulițe

albe al peretelui o doamnă ce frumos e la

dumneavoastră aicea sus ce curat

și ce luminos e totul și cît de frumos

e acel porțelan autentic dacă mă pot

exprima așa vreau să spun a fost

cumpărat chiar de mîna dumneavoastră

acum 50 și patru de ani la Paris

ori la Liѐge într-adevăr doamnă

Franța e minunată uneori te cuprinde

tristețea că nu te-ai născut francez

și atunci e bine să-ți amintești de acel

vers din Apollinaire „sous le pont

Mirabeau coule la Seine” e atît de

profund Apollinaire și atît de aproape de

sufletul nostru de visători și înduioșați

doamnă cafeaua nu are zahăr și credeți-mă

șerbetul ăsta își pierde gustul pe zi ce trece.

OCHI, INIMĂ, CREIER

Cînd a fost să aleg, mîna n-a mai ascultat

de ochi

ochiul nu a mai ascultat de inimă

iar inima nu a mai ascultat de creier

s-au repezit ca un stol: ochi

inimă, creier, mîini şi picioare

zeci de degete, buze şi urechi

un ghem de organe grăbite ţîşnind fiecare

în altă direcţie

era singura mea şansă

de a obţine obiectul dorinţei

şi iată cu ce m-am ales, plutesc explodat

în aer

atomii mei de carne au început

să se rotească unii în jurul altora

fiecare se îndepărtează de fiecare cu o

viteză fantastică

din cauza timpului infinit

pe unele din aceste mici planete

încep să apară forme de viaţă

UN TREN LUNG CU FERESTRELE ÎN FLĂCĂRI

Enormǎ decepţie

în sala de aşteptare – nimeni

trenul de ora opt era anunţat

cu o întîrziere imposibil de precizat

şeful gǎrii, ruşinat, umilit

devenit un punct

scîncea închis în biroul sǎu

am fost singurul om care

şi-a cumpǎrat totuşi un bilet pînǎ la

staţia urmǎtoare

nu pot sǎ vǎ povestesc

cum m-a privit casierul

toatǎ viaţa mi-a fost recunoscǎtor

iar cînd trenul cel lung şi negru, cu ferestrele în flǎcǎri

a trecut fǎrǎ sǎ opreascǎ prin faţa mea

nimic nu mi s-a pǎrut neobişnuit

am continuat sǎ-i fac semne prietenoase cu mîna

chiar şi dupǎ ce a dispǎrut la orizont

PURTĂTORI DE SEMNE BIZARE

La ieşirea din oraş – un cortegiu funerar

oameni îmbrǎcaţi în negru, purtǎtori de semne bizare

doisprezece ciocli cu un sicriu în spate

şi cele o sutǎ de rude ale mortului

femei, copii, bǎrbaţi în etate, bǎtrîni cu cîrje

bocitoare şi preoţi

purtǎtori de cruci rǎguşite

precum şi multe ciori rotindu-se deasupra sicriului

mǎ întîlnesc cu ei ori de cîte ori ies din oraş

sunt deja cîţiva ani buni de cînd vor sǎ îngroape mortul

şi nu reuşesc sǎ gǎseascǎ drumul spre cimitir

nimeni nu le spune în ce direcţie trebuie sǎ o ia

eu însumi le dau indicaţii greşite

îi vǎd asudaţi, la capǎtul puterilor

dar le spun: întîi la dreapta şi apoi la stînga

sau le spun: drept înainte şi apoi a doua la dreapta

sau le spun: luaţi-o înapoi pînǎ la prima intersecţie şi apoi

mai întrebaţi

nimeni nu se supǎrǎ, însǎ, cortegiul continuǎ sǎ rǎtǎceascǎ

în jurul oraşului

LA MASĂ CU MARX

1

Mîncaserăm ca porcii, cu poftă, cu gurile avide

de sosuri şi arome,

aveam burţile pline şi ochii spălăciţi de saţietate

un abur uşor se ridica de pe faţa de masă, firimiturile

fumegau

paharele golite gîlgîiau, cuţitele înfipte în chifle şi chiftele

vibrau uşor prelungind memoria mîinii

mirosea a sînge şi a carne tocată, a oţet şi a piele pîrlită

a farfurii linse şi a sudoare

eram mîndri de noi în urma celor întîmplate

istoria stătuse cu noi la masă şi acum dansa cu picioarele goale

peste cioburile paharelor sparte

eram mîndri de noi, deşi puţin obosiţi

şi chiar atunci se auzi întrebarea:

Şi acum cine spală vasele?

eu nu, spuse Marx

nici eu, se auzi vocea lui Engels

în orice caz nu eu, spuse Lenin

mai rămînea Stalin dar Stalin dormea deja cu capul între

două farfurii murdare

şi mai rămîneam eu, ultimul venit, eu care mîncasem

de fapt cel mai puţin, mai mult din politeţe

m-am uitat în ochiul lor – Marx, Engels, Lenin şi Stalin aveau de fapt

un singur ochi aşezat pe turela unui tanc, un ochi uriaş ca un far

care se rotea cu 360 de grade la orice mişcare a burgheziei

m-am uitat în ochiul lor care vomita acum sînge

era ciudat să vezi cum sîngele clasei muncitoare dădea în foc

(ai fi zis o cană cu lapte roşu uitată pe aragaz)

m-am uitat în ochiul lor şi acolo nu m-am văzut decît pe mine

singur în faţa unei chiuvete cu apă neagră

cu mîinile înfundate pînă la cot în apa neagră

spălînd ceşti, farfurii şi platouri

şi foarte multe cuţite

2

Am uitat să vă spun că masa la care mîncaserăm

se întindea pînă la orizont

iar pe faţa de masă albă nu se vedeau decît urmele paşilor mei

nu e uşor să fii cel mai tînăr cînd începe o revoluţie

te trimite Lenin după sare

n-ai încotro, alergi pînă la orizont şi aduci sare

te trimite Stalin după muştar

n-ai ce să faci, te tîrăşti pe burtă pe sub ciorchinii de struguri

sapi un tunel prin pîinea care îţi baricadează drumul

şi ajungi la borcanul cu muştar

nu că aş fi fost murdar pe bocanci

eu pe faţa de masă a istoriei nu păşesc decît desculţ

dar stropii de salivă şi privirile rîncede ale duşmanilor de clasă

reuşesc pînă la urmă să-ţi mînjească tălpile picioarelor

iată motivul pentru care faţa de masă

era acum plină de paşi însîngeraţi iar toate frontierele terestre

3

Ştiu că povestesc repede şi că ar fi trebuit să încep cu sfîrşitul

dar am de îngropat o sută de milioane de morţi

şi nu e uşor să îngropi o sută de milioane de morţi cînd suferi

de miopie progresivă

nu, nu e uşor să îngropi o sută de milioane de morţi cînd

ai mîncat cu Marx pînă la vîrsta de 30 de ani

cînd ţi-a rămas un gust atît de amar în gură

cînd ai acreli în stomac şi vomiţi la fiecare cinci minute

ia te uită, iarăşi cade totul pe mine, Marx şi Engels picotesc în fotolii,

Lenin îşi bea ceaiul, Stalin îşi fumează pipa

iar eu trebuie să îngrop o sută de milioane de morţi

pînă la ora cinei

nu e uşor să îngropi o sută de milioane de morţi

într-o singură groapă comună

cînd ai luat masa cu ei în groapa comună

cînd te-ai născut cu ei în groapa comună, cînd ai fost cu ei la

şcoală

şi ai crescut cu ei în groapa comună

cînd ai cîntat cu ei cîntece de libertate

tocite aproape pînă la urlet

în groapa comună

gurile care au cîntat cîndva în cor

riscă să mai cînte încă mestecînd pămînt

dar mai ales nu e uşor să acoperi o groapă comună

cînd nu ai la dispoziţie decît o seceră şi un ciocan

cum să sapi o groapă comună cînd nu ai la dispoziţie

decît o seceră şi un ciocan şi doar cîteva ore

pînă la ieşirea pe piaţă a noilor manuale de istorie?

4

Nu, nu trebuia să stau la masă cu Marx,

acum îmi este foarte clar

rău am făcut că am stat la masă cu Marx

rău am făcut că am stat la masă cu Marx, cu Engels şi cu Lenin

nu trebuia să mănînc pe aceeaşi faţă de masă cu ei

nu trebuia să împart cu ei aceeaşi pîine şi aceeaşi sare

aceeaşi carafă cu apă şi aceeaşi sticlă de vin

nu trebuia să le urez primul poftă bună, dar mi-a fost foame

nu, n-ar fi trebuit să-l las pe Marx să mă servească cu supă

n-ar fi trebuit să-l las pe Engels să mă servească cu varză călită

n-ar fi trebuit să-l las pe Lenin să taie carnea

şi mai ales n-ar fi trebuit să mă aşez chiar în faţa lui Stalin

Stalin, cînd mănîncă, stropeşte îngrozitor

acum miros tot a supă, părul meu e plin de bucăţi de carne

ţîşnite din gura lui Stalin

pe gît mi se scurg şiroaie de sudoare amestecate

cu stropi de salivă ieşiţi din gura lui Stalin

iar deasupra farfuriei în care n-a mai rămas nimic

pluteşte acum o melodie

un cîntec de dragoste frumos şi tulburător

pentru că Stalin, cînd se simte bine,

cîntă şi după moarte

SINGURUL MOD DE A-L MAI PĂSTRA ÎN VIAŢĂ

Cum să dai afară un mort

care moare sub propria ta piele?

îl simţi tot mai greu sub propria

ta piele

este un mort recent

îl porţi în tine, îi mai vorbeşti încă

simţi cît de singur este mortul din tine

dar nu poţi să-l ejectezi ca pe o grimasă

mortul din tine este memoria ta

singurul mod de a-l mai păstra în viaţă

este să-i spui poveşti