TINERI SCRIITORI BIZOIENI - Alexandra Stoicescu

TINERI SCRIITORI BUZOIENI

Alexandra Stoicescu

(Absolventă a Colegiului Naţional „B.P.Hasdeu, în prezent studentă a Universităţii Bucureşti – Facultatea de Drept)

Artă rapidă pe o pânză de viaţă

I

Înainte de a fi ştiut să vorbesc ştiu sigur că am desenat cuvintele pe chipurile trecătorilor de pe străzile oraşului. Cum altfel privirile lor ar fi fost conştiente de în-cărcătura pensulei mele imaginare şi naiv literare pe care o descărcam de culoare fără teamă pe întreaga lor faţă complet neobişnuită, abstractizată totuşi ca şi cum un alt Pi-casso s-ar fi grăbit să le înstăineze trăsăturile înaintea mea?! Cum altfel mi-ar fi înţeles intenţia şi, de fiecare dată când mă apropiam de ei, îmbrăcată într-o rochie cu buline albastre, ca să-i stropesc cu câteva cuvinte nerostite, mă surprindeau cu un zâmbet tan-dru, plin de compasiune pentru cineva care nu era gata să elucideze misterul con-strucţiilor interioare omeneşti atât de bizare, prin cuvinte de care de altfel nu dis-pun?!... Ştiau poate că urma să mă dedic artei şi să uit de cuvinte pentru o vreme. Ştiau, în orice caz, mai mult decât mine.

Încep ca întotdeauna cu o mică schiţă. De pe o foaie albă de hârtie m-am in-stalat într-o garsonieră de prin centrul Bucureştiului, o zonă care a servit mult timp scopurilor mele artistice, având în vedere faptul că nimic din ceea ce vedeam zilnic, pe străzi, în cafenele, nu putea să rămână doar în planul concret. Picuram astfel puţin din nonconformismul zonei în creaţiile mele, care erau, desigur, toate picturi şi schiţe în creion, pentru că niciodată nu operam cu orice cuvinte. Am decis asta acum mult timp în urmă, dar să nu amestecăm încă albul cu negrul.â

Ca artist plastic, m-am ferit de monotonia contururilor, încercând să tratez fi-ecare subiect din perspectiva formelor şi a culorilor ce se pot ridica din fiecare punct sau linie pe care o voi întâlni la un moment dat în realitatea pe care începeam să o dis-preţuiesc, conştientizându-i inferioritatea. Mă ocupam zi de zi cu pictarea unei realităţi alternative, deşi numi plăcea să recunosc că eram dependentă de ceea ce există deja, sfidându-mi puţin creativitatea plină de orgoliu feminin, plină de tot ceea ce evitam să arăt lumii. Deşi visul meu le includea negreşit, nu mă încântau expoziţiile, care îmi dezgoleau tot mai mult platoşa de un roşu-sidef a sufletului, prins în cea mai urâtă cap-cană pe care şi-o putea imagina.

În afara orelor în care pictam, mă retrăgeam în compania mai multor perechi de ochi albastru-cobalt, a unor haine viu colorate, pe care nu aş fi ezitat să le diluez în ate-lierul meu, şi a unor surâsuri uşor false, care îmi dădeau certitudinea că suntem într-un mediu social, într-o cafenea cu pereţii de o nuanţă Terre d’ombre, în care mesele şi scaunele păreau extrem de prost încadrate. Cu toate acestea, mă strecuram printre aces-te spaţii atemporale, ascultând şi încercând să imit acel ritm sacadat de jazz pe o foaie de hârtie. Acolo eram şi într-o zi de marţi 23, memorabilă, când, deodată, un glas ca de vişină s-a ridicat din aburii de fum:

– De două zile încerc să uit întreaga poveste, Emma, dar simt că lucrurile nu se vor aranja aşa cum speram. A plecat atât de furios încât sunt sigură că nu se va mai în-toarce prea curând. A lăsat caseta de bijuterii pe masă...

– De ce nu încerci să iei legătura cu unul din apropiaţii lui? A trecut ceva timp, răspunse misterioasa Emma cu părul roşu-carmin.

– Astfel de lucruri ne privesc doar pe noi. Mă gândesc să mă reapuc de scris acea carte de care ţi-am povestit. Se spune că scrisul te ajută să uiţi şi să îţi reaşezi gân-durile.

– Depinde de tine cât vrei să-ţi prelungeşti tratamentul cu calmante, pentru că, ştii şi tu, în final, nimic nu dispare. Poţi să ascunzi particulele de praf sub covor, dar, atunci când vei vrea să-l muţi, le vei găsi tot acolo.

– De când te pricepi tu la cuvinte?

– De când mi se cer sfaturi atât de avid de către o naivă ca tine.

La masa mea, conversaţia lor se transforma în imagini umbrite de fapte mar-cante. Am lăsat astfel creionul din mână, după o ultimă curbare a mâinii pe hârtia îm-bătrânită parcă de fumul din jur, şi m-am îndreptat mulţumită spre casă, reuşind astfel să fur puţină realitate şi să o înfăşor în pură ficţiune. Două femei de la masa vecină de-veneau pe atunci două portrete admirabile ale unor femei artistocrate de la începutul secolului al XX-lea, care îşi discutau succesele şi insuccesele intelectuale, dar mai ales sentimentale.

II

Picturile din text - Florin Menzopol

           Petele de culoare se vor aplica cu răbdare şi nu lipsit de inspiraţie. Mai întâi însă trebuie concretizate urmele de creion trasate până acum timid. Pe data de 23 martie am pierdut câţiva oameni. Pe fiecare însă într-un alt mod. Se pare că bâtrâneţea nu ţine cont de dorinţa oamenilor de a se remarca prin acel ceva care i-a însoţit încă de la naştere şi pe care credeau că se vor bizui până la moarte.

Visul bunicii mele, o femeie de afaceri prin spirit, se pare că a avut un termen de valabilitate pe care niciodată nu s-a gândit să-l verifice, în măsura în care un astfel de cod poate fi expus oamenilor, desigur.

O boală ca Alzheimer aparent nu era compatibilă cu firea ei dornică de a des-coperi prin cuvinte şi fapte drumurile cele mai slab luminate ale oraşelor cu trandafiri şi mai ales cu intenţia ei de a valorifica orice pentru a realiza fapte măreţe. Din această descriere schiţată râmân doar ridurile care accentuau o faţă tristă, trăsătură care ar fi putut fi confundată cu a singurătăţii înseşi dacă ar fi fost vorba de trasarea unui portret schematic al acestei noţiuni afective abstracte, la care se face atât de des referire în gru-purile intime şi sociale. Pe un scaun de culoare gri-antracit, hainele ei păreau atât de şterse, încât aş fi putut bănui că în acel punct a început însăşi decolorarea ei internă şi externă, că de acolo şi-a luat avânt întregul proces de îmbătrânire şi înstrăinare de sine. La acest chip deformat de greutatea anilor, stimulii nu puteau răspune decât printr-o sforţare mult prea mare, care determina totala şi iremediabila uitare.

– Bunico, tot eu sunt. Ţi-am adus prăjiturile tale preferate... Nu am putut să nu mă gândesc la tine când le-am văzut în vitrina cofetăriei şi...

– Sigur, dragă. Vorbeşte cu doctorul şi spune-i că o aştept mai târziu pe cealaltă asistentă..

– Bunico, sunt eu, Cristina.

– A... Ai ajuns aşa repede, drăguţă?

– Ţi-am citit acum o oră din cartea cu poveşti pe care o luai cu tine mereu când veneai să ai grijă de mine. Aveam 5 ani, îţi aminteşti?

– Un pahar cu apă, te rog, drăguţă.

Foloseam atât de des arme care se încărcau exclusiv cu cuvinte, încât am rea-lizat că nu cunoşteam regulile jocului. Singurele mele armele erau, în fapt, ineficiente, aşa am decis să renunţ la ele definitiv şi să mă refugiez în puterea culorilor. Griul s-a tranformat în roz deschis, iar chipul bunicii apărea fericit până la paroxism pe hârtie, în timp ce valsul mâinilor mele atrăgea atenţia pacinetului. În curând, singura modalitate de a comunica cu bunica era prin forme şi pete de culoare, care păcăleau pentru câteva secunde întregul mecanism al uitării şi aducea arta pe postul atât de râvnit de meditator între beznă şi lumină, între viaţă şi moarte, între fericire şi tristeţe.

Astfel am acceptat să intru definitiv în slujba imaginilor şi să uit treptat de celă-lalt instrument care mă facea să mă simt atât de limitată în faţa tristeţii şi a morţii. Ştiam că nu îmi doream nimic mai mult. A doua pierdere a avut loc în circumstanţe ca-re pot fi explicate mult mai uşor. Ştiam că arta era felul meu de a renunţa la cuvinte şi la orice fel de durere, ştiam că nimic altceva nu ar fi putut să schimbe un fapt atât de cert în sufletul şi conştiinţa unei tinere de 19 ani, care îşi iubea peste măsură bunica. Eram conştientă că arta cerea determinare şi sacrificiu şi că nu voi mai putea realiza un alt salt pentru a recupera timpul pierdut, umblând pe cărările acestea atât de uzate şi to-tuşi nedescoperite în mod esenţial. Doar eu ştiam şi credeam însă într-un fel de cu-noaştere afectivă care îmblânzeşte raţiunea prin cele mai necunoscute moduri. Într-un cadru mai practic care ar fi putut coincide doar cu o parte ascunsă a mea, nu cu în-treaga fiinţă, familia mea ar fi dorit ca eu să operez prin cuvinte pe care însă nu le pu-team mângâia şi finisa pe o coală de hârtie, la care nu puteam să revin în timp, des-coperind mereu alte lumini şi alte feluri de a crea umbre pe aceleaşi modele nemu-ritoare, care îmi aparţineau în totalitate. Nu puteam deveni medic şi acest fapt era gra-vat în conştiinţa mea.

III

Ne oprim la albastru pur. Chiar şi cerul împrumuta culoarea pătrunzătoare a acestor lentile de contact care din nu ştiu ce motiv stăruiau asupra mea ca şi cum aş fi fost posesoarea unor răspunsuri exagerat de importante. Deja mă gândeam la felul ino-vator în care aş fi ordonat albastrul acela pe o coală aşezată pe biroul din camera mea, când glasul şi-a făcut în sfârşit curaj să continue:

„Cum v-am mai spus, după ce am văzut lucrările dumneavoastră sunt sigur că întreg evenimentul va fi un succes. Nu obişnuiesc să cer un astfel de parteneriat oricui, domnişoară Tudor, şi aş fi de-a dreptul încântat dacă aţi accepta... Interesul este pur şi profund artistic, să nu mă înţelegeţi greşit...”

„Mă voi gândi.”

„Aveţi datele de contact şi toate informaţiile aici. Nu ezitaţi să mă sunaţi!”

„Cu siguranţă.”

Nu ştiam că puteam dezorienta în aşa manieră sunetele. „Cu siguranţă” devenea deodată atât de nesigur.

IV

Numele lui era Victor, iar chipul său era lipsit de vreo copie artistică printre lu-crările mele. Obişnuiam să smulg trăsăturile fiecărei persoane cu care interacţionam, în semnul consideraţiei mele şi să arăt astfel că sunt capabilă de returnarea cuvintelor, (într-un cu totul alt mod, ce-i drept) şi a zâmbetelor care mi-au fost adresate. S-ar putea spune că făceam mult mai mult de atât, având în vedere că le reglam codul genetic de la distanţă şi le inseram în trupul - prezentat social - microbul nemuririi şi al unei fru-museţi veşnice. Da, se putea spune că le dădeam viaţă acestor creaturi lipsite de orice speranţă fără măcar ca ei să fie conştienţi. Pe acest Victor însă l-am plasat pe un post de muritor din pricina stăruinţei sale de a găsi mecanismul creatorului, de a-l expune pe el însuşi în acelaşi timp cu lucrările sale.

Nu puteam înţelege iniţial de ce acest chip, pe care am ales să nu îl materializez prin arta mea, voia atât de mult să-mi smulgă imaginea plată şi să se fixeze ca o figură geometrică privită în spaţiu pe o suprafaţă ce se dorea, complet şi iremediabil, limitată.

Motivele pentru care intenţiona să mă facă să renunţ la imagini şi să mă prezint în faţa lui, pentru prima dată, ca o identitate fondată pe carne, oase şi spirit mi-au fost dezvăluite în compania unor mese aranjate în stil clasic, a unor sticle de şampanie care anticipau un ulterior cadru festiv şi a unui Stevie Wonder multiplicat şi forţat să îşi transporte vocea prin atâtea aparate de radio model vechi. Nu puteam accepta nimic din ceea ce mi se propunea, nu eram sigură că puteam decide nimic în privinţa lui. Dar, printr-o ciudată întâmplare, materia a dictat într-un fel conştiinţa şi iată-mă încolţită într-un proiect artistic care şi-a extins ramurile până aproape de momentul cedării to-tale. După ce ne-am aşezat la masă, un zâmbet încrezător a organizat evenimentele. Un ochi străin ar fi remarcat că, între timp, deveniserăm mai familiari unul cu celălalt.

– Cristina, ştiu că ai făcut un efort acceptând pănă la urmă un lucru considerat banal de un artist obişnuit şi anume ca lucrările tale să poată fi expuse în mod decent, chiar dacă admiţi că am ales o modalitate prea fastuoasă şi costisitoare. Te apreciez enorm ca artist, deşi mă împiedici mereu să găsesc ceea ce se află în spatele unor lu-crări atât de expresiv realizate. Nu consider că te mai poţi ascunde în spatele unor ima-gini, pentru că arta poate muri odată cu artistul. Îmi pasă atât de mult, încât nu te pot privi abstract, ştiu că eşti o posesoare de umbre.

– Vei vedea multe umbre, dar niciodată în cuvintele mele.

În acest punct, zâmbetul de pe faţa lui a devenit din ce în ce mai străin de me-sele frumos decorate, de şampanie şi de fata ce dădea impresia că nu ştia ce caută, îno-tând prin nişte lentile de contact. Cu toate acestea, nu a încetat să fie senin sub stra-turile de ocru, motiv pentru care după ce am fost condusă acasă am pregătit cu o ne-obişnuită frenezie instrumentele de pictură pentru a mi-l însuşi pe deplin, pentru a captura astfel un zâmbet atât de frumos realizat în antiteză. Simţeam chiar că eram contradictorie prin toate elementele care mă compuneau şi totuşi mânuiam cu atât încredere trăsăturile lui, încât mi-am dat seama în curând că voi lucra fără odihnă mult timp la ceea ce trebuia să fie lucrarea mea de bază. Şi nu m-am înşelat.

V

Străzi fremătând de oameni şi maşini parcate la întrare. Un zâmbet cald şi câ-teva felicitări. O scenă împrovizată, un portret, câteva lentile albastre... şi apoi, negru. Era tot ce îmi aminteam până la intrarea mea pe uşa unei clădiri în care predominau bejul şi chipurile transfigurate de o disperare uşor de depistat. După, detaliile au în-ceput să îmi bântuie stările de reverie. Doar o cascadă de frânturi de fraze fără rost. „Artista plastică contemporană Cristina Tudor... lucrarea Stropi de albastru.....câteva cuvinte despre lucrarea dumneavoastră” Acum eram lucidă, deşi nebunia creştea odată cu furia unor apariţii fantomatice greu de explicat.... şi atunci cedam.

Aduceţi-mi o foaie de hârtie, vă rog.

Răspunsurile la nişte întrebări mult prea îndrăzneţe erau totuşi departe de pla-nul abstractului artistic. Încercam, recunosc, dintr-o naivitate scuzabilă, să găsesc cau-zele rupturii mele cu realitatea acelei expoziţii pe care nu am reuşit să o redau în aceste rânduri, menite iniţial să servească doar unei dimensiuni ideale, fără repere exacte, fără dramatisme formale.

În ce măsură putem totuşi să dictăm traiectoria unor gânduri care şi-au pierdut ambalajul frumos colorat şi asupra cărora nu mai pot acţiona decât nemiloasele cu-vinte?! Încercam, în acest loc străin de mine cu pereţii albiţi parcă de suferinţă, să mă întorc la părticele din trecut, să mă folosesc de halucinaţiile vizuale impuse de un trup bolnav. Mă întindeam acum încrezătoare în plapuma miilor de portrete pe care le-am ascuns ani de zile pe birou, pe rafturi şi pe pereţii acelei garsoniere care îmi putea oferi exact mediul de care aveam nevoie şi pe care alţii l-ar fi putut considera un sanctuar al vieţilor furate. Simţeam că erau brusc atât de palpabile prin toată irealitatea lor de care deveneam treptat conştientă.

Mâinile se desprindeau de textura patului şi se acomodau cu denivelările unui colaj de picturi parcă însufleţit de atingerea nopţii, iar ochii întâlneau esenţa creaţiilor mele concretizată într-un fel de creatură perfectă, care avea atât trăsăturile lui Victor, recenta muză masculină a artei mele, cât şi ale bunicii sau ale unor femei îmbrăcate în rochii din dantelă bej, cu aplicaţii de broderie neagră, care umpleau străzile Bucu-reştiului de un aer clasic. Trezirile din reverie erau însă mult prea violente. Aveam doar albul de partea mea, din care însă nu mai puteam crea nicio lume nouă.

În ciuda dorinţei mele de a uita de cuvânt, de a-i desfiinţa rădăcinile pline de nocivitate, m-am resemnat cu ideea participării sale complete în procesul meu de auto-descoperire. Brusc, ca un răsărit neaşteptat de câţiva oameni care sperau la o prelungire a zilelor de toamnă, culorile pline de seninătate cu care operam au încetat să acopere brutalitatea faptelor, cerând la rândul lor ajutor. De aceea protagonistul episoadelor de durere fizică şi pshică pe care le-am trăit într-o muţenie aproape sfântă a revenit cu o stabilitate îngrijorătoare şi a transformat câteva vechi percepţii în concretul şi purul adevăr.

Un cuvânt rostit prin rândurile unui imens caiet fictiv şi-a pus amprenta defi-nitiv pe culorile trupului şi ale sufletului meu: Schizofrenia - un cuvânt atât de negru pe o planşă roz proaspăt pictată, instabilă, urmat de alte câteva menite să susţină aceeaşi cauză: „tratament”, „speranţă”, „rudele dumneavoastră?” Şi totuşi, păstram arhiva tutu-ror lucrurilor văzute în alte locuri decât cele ale conştiinţei pe care simţeam că nu mă voi putea baza, deci împrumutam astfel fragmente din mine tuturor celor care ştiau să descifreze cele mai încâlcite suflete şi minţi. Amintirea eului meu persista prin lucruri, nu prin oameni, ceea ce mă făcea să mă îndoiesc o clipă de natura şi existenţa pe care până acum poate o înţelesesem greşit. Nu, eram cât se poate de reală, aşa cum şi arta mea era. Aşa cum era şi Victor, aici, lângă patul meu.

VI

Un ultim retuş. Albul deschide în cele din urmă decorul final în cea mai com-plexă simplitate de care un artist poate da dovadă pe un pat încă posedat de umbre, umbre ale pensulei pe hârtia care scârţâie în mod neobişnuit la o atingere fină, umbre ale sufletului care a căutat să se ascundă, crezând că poate muri, pentru a deveni nemu-ritor prin ceea ce face.

O ramă de pe noptieră îmi şopteşte că membrii familiei mele îmbătrânite m-au redescoperit, acceptând intruziunea unui gând pictat în culori închise şi vindecând o ra-nă de copilă care nu-şi dorea decât nemurirea, în paşi cât mai simpli şi, dacă se poate, siguri.

În ceea ce mă priveşte, arta mi-a fost întotdeauna cuvântul. Chiar dacă interlo-cutorii au decis să rămână muţi în conversaţiile noastre, am avut întotdeauna grijă să le atribui un glas potrivit fizionomiei şi intereselor lor. Unii ar spune că niciunul din oa-menii cu care am interacţionat nu a avut pentru mine o reprezentare completă, umană şi că am refuzat succesiv să privesc realitatea obiectivă. În apărarea mea, am crezut întotdeauna că subiectivul trasează coordonatele salvării.

Fără acest strop de culoare, am fi rămas simple cuvinte ale unei realităţi dure, pe care chiar dacă nu o poţi şterge cu câteva urma de alb de pe hârtie, o poţi îngroşa în nuanţe vii. De aceea las pe această masă din lemn masiv o schiţă de imagini pe cât de vagă, pe atât de reală pentru cel ce o va reproiecta.

Acum, pe un fond aparent obscur, simt cum ochii unui alt artist mă fixează cu acea sete cu care cândva obişnuiam şi eu să fur sufletele şi să le imprim pe hârtiile mele mereu atât de albe, mereu de încredere. Încerc să zâmbesc, ştiind că această ulti-mă imagine va rămâne cartea mea de vizită pentru alţi cititori de chipuri.

Da, pricepeam întregul mecanism pe care în trecut nu ezitam să-l aplic, urmă-rind un fel de algoritm afectiv atât de complex, dar care presupunea un efort mult prea mare, extins pe o durată mult prea îndelungată.

...căci fiecare chip îşi avea codul său.

Aşa este, artistule, sunt şapte miliarde de chipuri. Iar eu, într-o altă zi de martie, am pierdut şansa de a le înţelege pe toate.