VASILE VOICULESCU

POETUL ZILEI

Vasile Voiculescu

SUNT CULMI ÎNFRICOŞATE

Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre

Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,

Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre,

Pe ele niciodată lumina nu se stinge.

Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,

Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,

Pe fruntea lor de-a pururi lumina scânteiază

În chip de sărutare ce-n veci nu se mai curmă.

Arareori un vultur cu aripe bălane

Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,

Căci prins adânc de vraja seninelor arcane,

Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară.

CINA CEA DE TAINĂ

Băteai domol şi norii silnici cercau zadarnic să te-ascundă

Când ţi-am deschis, în noaptea aceea, cămara-mi sufletului scundă.

De cum intraşi, târând lumina de lunga-ţi haină atârnată,

Chilerul mi-a părut mai muced, poiata mai întunecată.

Şi-n duhnitorul întuneric pândind prin colţul înfoiat,

Eu însu-mi n-aveam loc, bicisnic, ci stam pe brânci şi-ncovoiat.

Dar ridicaşi din tindă mâna uşor spre-a binecuvânta,

Şi iată, se bolti tavanul,-nălţându-se deasupra ta.

Te-am cunoscut, deşi veniseşi un tainic oaspe nechemat,

Şi-am priceput că-ţi este sete şi încă, Doamne, n-ai cinat.

„M-am abătut să fac la tine, de-ngădui, cina cea de taină…

Chiverniseşte pentru Paşte şi puneţi grabnic altă haină,

Adună rudele şi soţii cu slugile, la sărbătoare,

Şi toarnă apă caldă-n vase, să-i spăl frăţeşte pe picioare“.

„Stăpâne, ţi-am răspuns, şi glasul în gât mi se făcuse ghem,

În tot pământul n-am pe nimeni să vie-atunci când îl chem.

Sărac şi fără de prieteni mă ocolesc de mult drumeţii,

Căci n-am nici azimă, nici sare pe masa goală a vieţii.

Priveşte, ca-n pustietate-i: Doar eu în faţa ta mă scol

Şi nu-i o dramură de pâine să-ţi pun nainte pe pristol“…

… Atunci spre inima-mi crescută puternic slobozi braţul drept,

Ca dintr-o lacră nencuiată mi-ai scos-o repede din piept,

Ai rupt-o, lesne ca pe-o roadă ce coaptă spânzură de ram,

Şi n-am simţit nici o durere, aşa de bucuros eram.

Apoi, frângând-o bucăţele, cum nu avea la cină soţii,

M-ai dus tăcut la o răscruce şi-am împărţit-o-n zori la toţi.

LA CHEIA BUZĂULUI

Fusese aprigă năvala şi crâncenă împotrivirea...

Duşmanul sta înfipt la cheie şi nu-l puteam clinti din loc...

Ca-ntr-un bârlog intrase-n steiuri şi, plănuindu-ne strivirea,

Făr’ de răgaz vărsa într-una un iad de flăcări şi de foc.

Era un căpitan acolo, un om cărunt, părând cuminte,

Dar a-nceput de la o vreme să umble vaşnic printre-ai săi,

Şi-a strâns grăbit batalionul şi doar c-o vorbă, „înainte”,

S-au repezit ca o furtună, nebuni, pe gura strâmtei văi.

A fost un fulger... căci duşmanul nu şi-a venit în fire încă,

Când, într-un iureş de izbândă, într-un imens avânt pornit,

S-a prăbuşit batalionul, ca un perete greu de stâncă,

Şi, valmeş a făcut fărâme, şi-a spulberat tot ce-a-ntâlnit!...

În urma lor porniră alţii... Şi-a fost că n-a rămas nici unul

Din câţi duşmani băteau la cheie şi se-nteţeau să-şi facă drum,

Zăceau pe jos mitraliere şi mut înţepenise tunul...

O linişte posomorâtă se cobora încet acum...

Când s-au trezit, târziu, cu toţii din fierbinţeala vijeliei,

Şi-au stat să-şi socotească morţii, pe căpitan nu l-au găsit!

Şi-au căutat doar ca pe moaşte, plângând, pe zeul bătăliei,

Dar căpitanul, fără urme, ca un arhanghel a pierit!...

Prin văile adânci Buzăul, se-ncolăcea ca un balaur,

Mai sus, pe creştete, molifţi ardeau, troznind, ca nişte torţi,

Din slăvi amurgul, ca un giulgiu de purpură cu vergi de aur,

Se întindea deopotrivă peste răniţi şi peste morţi...

ŞASE CRUCI

Şedeau de două zile-n ploaie, dar unul nu cârtea, când iată,

A treia zi sosi poruncă să ia tot muntele cu-asalt…

Şi, cum era posomorâtă, s-anveselit întreaga ceată

Şi s-a mişcat nerăbdătoare să urce piscul cel înalt.

Era o namilă de munte cu clinul repede de piatră,

Câţiva ienuperi doar şi cetini se agăţaseră de stânci…

În vârf, pe-un larg podiş de cremeni, duşmanul îşi făcuse vatră,

Trăgând, ascuns, în carne vie şi pitulat şezând, pe brânci.

Se repeziră, vânt, flăcăii să ia de zor, pieptiş, suişul,

Dar, seceraţi, cădeau la vale, rostogolindu-se pe râpi…

Şi nu putea să suie nimeni, nici chiar un vultur, povârnişul,

C-ar fi lăsat acolo morţii fâlfâitoarele-i aripi!...

O grindină pustiitoare de schije, gloanţe şi şrapnele

Se abătea fără-ncetare c-un huiet groaznic de nespus;

Ai noştri, îndârjiţi de ciudă, nici nu se mai fereau de ele,

Ci, frământându-se-n tăcere, cătau un chip s-ajungă sus.

Atunci trei caporali, tovarăşi cu trei soldaţi, se-ncumetară,

Cum vor putea să urce-n munte pe-un jgheab în coastă tăinuit,

Şi când cădea-vor ca un trăsnet, în cuibul cel de foc şi pară –

Să zboare sus batalionul peste duşmanul uluit!...

Aşa a fost…După plecare trecură ceasuri lungi şi grele,

Când, iată, chiot sus şi răcnet, şi-o clipă focul a-ncetat:

S-a fost pornit de jos atuncea un freamăt, ca de aripi grele,

Şi n-a fost om, ci rândunică, aşa zbura orice soldat…

Şi s-a sfârşit într-o clipită: aveam în mâini semeţul munte,

Cu toate coastele-i râpoase şi-ntreg cuibarul lui de hoţi…

Dar n-a trecut un ceas, când, iată, ca o cunună pe-a lui frunte

Stau şase cruci în vârf acolo la cari se-nchinară toţi!

 ISUS PE APE

Isus umbla pe ape şi namile de valuri

Se prefăceau, supuse, în lespezi la picioare,

O pârtie, croită de-a dreptul până-n maluri

Îi netezea ca-n palmă talazuri şi vâltoare.

Departe-n sorbul lacom, cu vântul împotrivă,

Nevolnici, ucenicii uitase să se roage;

Corabia, o coajă de nucă costelivă

Trosnea în pumnii mării, clătindu-se din doage.

Furtuna înteţită-i orbea cu praful apii

Şi pulberea amară le îneca gâtlejul…

Dar tot vedeau cum colo se umilesc nahlapii

Şi-ntr-o cărare lină se schimbă-ntreg vârtejul.

Şi, încleştaţi de spaimă cu mâinile pe funii,

Priveau cum uriaşa nălucă se tot duce:

Cu braţele în lături plutea-n bătaia lunii

Tăind şi cer şi ape ca o imensă cruce.

PREGĂTIRI DE CINĂ

Venise primăvara şi stepele gorgane

Cu tort de flori alese îşi peticeau Chilimul…

Şi doldora de mărfuri, de bani şi caravane

Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul.

Pe uliţe un zbieret de miei fără-ncetare

Şi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine;

Copii, fugiţi din joacă, cerşeau, scâncind, mâncare

Şi se-agăţau de poala grăbitei gospodine.

Isus, din foişorul cu şiţă înverzită

Privea deşarta caznă şi robotul zadarnic…

O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită,

Ca umbra şi lumina, luptau în el amarnic.

Chesat şi aprig Iuda se tânguia la poartă

Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare;

Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,

Iar Petru da cuţitul pe gresii şi amnare.

Cu multă greutate găsiră precupeţul

Ce s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradă

Şi dup-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul,

L-au înşfăcat şi veseli i l-au adus să-l vadă.

Era un miel molatic cu laţele plăviţe,

Mirositor a lapte - şi-l toropise somnul,

Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe,

Şi presimţind scăparea, a behăit spre Domnul.

Atunci duios şi paşnic, ca un păstor de munte,

Isus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere,

Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi şi frunte,

Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghere.

Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară,

Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul,

Doar Iuda-nţepenise, holbat, năuc pe scară

Privind sărutul tainic ce osândise mielul.

TOAMNA

Jos, pe tărâmul unde cad vorbele ucise

Şi unde-abia străbate doar gândul dus ca vântul,

Azi, cotropit de umbra ce-i svârle-ntreg pământul,

Stă raiul amintirii cu porţile deschise.

Grădinile-amintirii se scutură de roade

Şi pajiştile-amare îngălbenesc de poame;

Uitarea îşi trimite arar, când li-este foame,

Furnicele ei negre şi viespile-i iscoade.

Miroase pretutindeni a mucegai şi-a miere.

O fructă ciugulită de pasărea durerii

Mai spânzură scheletic de vreascul ros al Verii:

Din hârca ei sămânţa rânjeşte în tăcere.

Aluneci ici pe cărnuri de fructe-nsângerate

Dar nu le vezi din iarba ce le-a cuprins, dospite;

Ici calci pe pulpa dulce a poamelor strivite…

Şi duci pe tălpi mireasmă de amintiri uitate.

Din tot ce-a fost grădina pierdut-acum în zare

Plângi crengile uscate ce le-a surpat furtuna.

Şi-n toamna ta săraca, plecând, nu iei nici una

Din roadele-amintirii muşcate de uitare.