ANIVERSĂRI - Nicolae Gâlmeanu

La Mulţi ani !

Nicolae GÂLMEANU

(9 aug. 1946)

Poetul şi prozatorul Nicolae Gâlmeanu, membru USR (Filiala Braşov), s-a născut în comuna Cislău (Scărişoara). A absolvit  Facultatea de Limba şi Literatura Română, activând apoi ca profesor în localitatea natală. 

Debutează cu poezie în ziarul Viața Buzăului în 1969. Publică în revistele Viața românească, Albina, Contemporanul, Luceafărul. Debutează editorial cu vo-lumul de versuri Complotul vămilor, Editura Vauclusse Provence, 1996.

Din volumele sale mai amintim:  Dumnezeu din gerunziu (2001); Cezură și canon (2003); Cămașa lui Lot (2007); Plângea Iisus (2009); Golgota Akasha (2011); Zodia fluturilor, roman (2002); Egreta de pe malul celălalt, roman (2005); Sfeştanie la o casă de intoleranţă (2014) etc.

Romanele sale, cu o construcţie barocă, solicită cititorul, obligându-l să des-chidă, rând pe rând, porţile unor labirinturi de oglinzi, cu multiple faţete şi deformări, măşti auctoriale în spatele cărora se regăseşte, nu o dată, singurătatea omului aflat faţă în faţă cu tăcerea universului.

Dar, în esenţă, Nicolae Gâlmeanu rămâne poet, lacrima sa lirică având, nu o da-tă, ochii de lup flămând al stelelor

POEME

IEŞIREA I

Din mâinile mele văd că iese ceva,

văd degetul mare opozant şi flegmatic,

ca o bubă lasă o parte de lume a

mâinii cum iese, iese inelarul subţiat

ca dintr-o coroană a libertăţii

concentrice,

iese arătătorul şi nu mai are cine

să arate nimic, mi se smulge

unghia coaptă

de căutările tactile ale cunoaşterii,

până când, celelalte degete, singure,

şi văd că îmi rămâne mâna fără de

mână,

aud cum o suflă sufletul răsufletului,

cum o scoate din mine ca pe o

naştere zgârcită, îmi văd paşii

cum ies din picioare, cum trupul

adoarme fără să mai aibă trup,

aud văzul cum nu mai aude

freamătul naturii mele umane,

văd auzul că nu mai vede nimic,

iar mama rămâne din nou

pe ceruri borţoasă.

MĂ UIT ÎN JUR

Nu mai aud muzica, firele de păr, păstrând raze de grâu

mă picură fără nicio clopotniţă, uscându-mi ultima prescură,

aşa îţi scriu, ca un derviş cămilei care mă clatină şi-mi dă

să beau apă fierbinte, chiar dacă nu mi-e sete, aşadar

printre atâtea fenomene naturale şi clinice, eu nu voi mai auzi

niciodată parabola că atunci când am fost moşit mi s-a

schimbat identitatea, de aceea vin să reclam că mi-au fost

tulburi valurile în christelniţă, să fiu copilul de dinainte

de identitate, la starea civilă se fac cercetări de malpraxis

pentru ocluzie spirituală, deci nu despre maţe e vorba,

ci că surzenia mea nu mai aude surzenia simfoniilor

din maternităţi, aud numai streşinile mamei cum plouă

şi nu mă mai interesează acutele, să-mi sară timpanul,

decât cum ţipă copiii când se nasc, hai să ţipăm împreună

de ce a murit metafora, mă uit în jurul steril.

PE SEMNE

După frumuseţea greierilor

se aude cum vine toamna,

lumina bate în piuă ultimul grâu

şi începem să nu ne mai găsim,

corole de corole văd cum se clatină

fără arome, ce ţipăt încarcă imensul năvod,

credinţa şi demonizarea unei lumi în

derivă, s-au năucit singurătăţile,

din vecinătatea mea nu se mai vede

casa vecinului

„hârşt”, taie coasa lunii ultimele

stele de pe cer, parcă ieri, macul

alb se înroşise de patimi,

cine scrisese: „la noi, nopţile

sunt aşa de frumos de oarbe”, iar

nourii negri, greierii negri

nechează venind în galop pe un horn,

zburător,

crapă de fată mare o ţiglă la sobă,

perdeaua care-o acoperă atârnă

ca o pânză virginală şi albă

am o noapte în faţă, târzie,

cu capul pe o pernă murdară de riduri,

„tu ce faci, suflete, te-ai pregătit

pentru chinuri?”

FĂRĂ RAŢIUNE

Nu, Doamne, eu nu te invoc,

te glăsuiesc

din atâta inflaţie pământească

de rugăciune, când

cade cerul peste noi, eu vreau să spun

că nu mai am decât o singură şansă

de vindecare,

pe care orice raţiune mi-o ascunde

de raţiune, să fiu operat pe suflet,

„râzi, de ce râzi, Părinte?”

CAPUL DE MORT

Pe stâlpii de înaltă tensiune

râd capete la capetele

altfel de capete decât cele

de pe stâlp, mă

curentează fiecare cap

de pe stâlp pe unde trec şi

se miră de ce capul meu

nu poate fi electrocutat,

iau la picior toată

ţara asta de stâlpi

electrocutaţi şi privesc

fotografiile capetelor,

ca un turist străin mănăstirile

canonizate care se ivesc în cale.

lampa cu gaz din copilărie

se uită la mine oarbă

ca la un stâlp de înaltă tensiune

şi nu îmi mai

recunoaşte chipul de atâta viaţă,

un arc voltaic

sâsâie între cele două chipuri,

iar Dumnezeu

prinde buricul în mâini

şi îi rupe ştreangul

AUTOPORTRET

Am ochi bătuţi de ploaie de privighetori,

De veşnicie nu pot să fac risipă,

Învăţ să-nalţ din pământ aripă,

Din negru, să plăsmuiesc culori;

Mi-e teamă c-am să mor în zori,

Atins de rază, ca o ciupercă hribă,

Vai, cu Dumnezeu mereu pe limbă

Am mângâiat nebunele viori;

De îmi a fost ţărâna costelivă,

Am ars în smoala de greieri cântători,

Am dat întruna şi am rămas dator,

Şi nu mi-am tras cenuşă pe colivă;

Am ochi striviţi de ploaie de prigori,

Când lumea, Doamne, este în derivă,

Eu am iubit pământul ca pe-o divă

Şi doar vânat am fost, Părinte vânător.

ARĂTAREA

Arăta ca o ţară, ca un bibelou încreştinat de popor

arăta, ori ca un rai straniu de ochi din fiecare ochi al tabloului,

cercuri concentrice, aure şi diademe solare, raze carteziene

date în spic şi îngeri păzitori de corpuri lepădaţi se-arătau,

se vălurea lumina înrouând în botezuri suflete noi, şi

în acest imens tablou se-ngemănau alte şi alte tablouri

şi se auzeau pasteluri de ode şi de tropare, dulci simfonii,

neatinse de nici o mălură, în şipote şi în zefiruri

mătăsoase de borangic pletoric, de curgea transpiraţia

pe vizitatorii de la acel vernisaj, şi nu avea nimeni

frisoane, decât că treceau ca prin faţa unui catafalc,

văzând că tabloul era împrejmuit cu sârmă ghimpată.

NERVI

Atunci, m-am temut de animalul din mine

şi animalul din mine s-a temut

de animalul de la grădina zoologică,

şi animalul din grădina zoologică

s-a temut de animalul universal şi s-a murit.

Luaţi şi mâncaţi din această halcă de pă