EVENIMENT

EVENIMENT

MARELE POET ION GHEORGHE

A ÎMPLINIT 84 DE ANI

În anul în care Ion Gheorghe împlinea 70 de ani (2005) Claudiu Komartin scria: „La 70 de ani, marele poet Ion Gheorghe nu numai că nu a fost sărbătorit aşa cum pe drept cuvânt ar fi meritat un scriitor atât de viguros şi de original, dar opera sa poetică (comparabilă, ca întindere şi greutate, doar cu a câtorva poeţi români de după Arghezi şi Blaga) este în mod constant denigrată sub ridicole pretexte ideologice şi politice. Prejudecata şi lipsa de sinceritate a celor ce fac jocurile istoriei literare în stricta contemporaneitate a acestui creator ce şi-a pierdut prestigiul public din urmă cu 25 de ani, prin jocurile de culise abil orchestrate de alţii, dar şi graţie consecvenţei sale faţă de principiile de-o viaţă, fac din poezia pe care Ion Gheorghe continuă să o scrie (parcă expulzată, şi acum, la 49 de ani de la prima sa carte, dintr-un vulcan noroios în plină erupţie), o raritate de mare preţ pentru cititorii, câţi or fi ei, de poezie românească, la începutul acestui nou mileniu.

Că Ion Gheorghe şi-a păstrat crezul politic şi încrederea neţărmurită în limbaj, că tabletele dacice pe care susţine că le-a descifrat nu sunt acceptate «ştiinţific» (...) nu mai are nicio importanţă când avem de-a face cu astfel de poeme splendide, adânc înrădăcinate în tradiţia şi în mitologia românească, atât de scumpe şi lui Eminescu, astăzi refuzate cu suficienţă de postmodernii «cosmopoliţi» ca nişte semne ruşinoase, aparţinând unei lumi dispărute. În definitiv, poate că lumea din care coboară Ion Gheorghe nu a fost de tot îngropată - este un gând, acesta, pe care ar fi bine să nu-l alungăm în clipele de adâncă reflecţie şi cumpănă.”

Sărbătorirea poetului a fost mereu refuzată sau minimalizată, lucru explicabil în cazul „adversităţilor” din lumea noastră literară, dar majoritatea acestor contestări au fost (sunt) de natură politică sau datorate vehemenţei adevărurilor necruţătoare spuse, fără ocolişuri, de autorul Megaliticelor.

NĂSCUT DIN DRAGOSTEA PENTRU PĂMÂNT

Sunt născut din dragostea pentru pământ străin

ce-o nutrea Anton D. Gheorghe, însurat

cu-o săteancă, – Filofteia D. Marin,

căreia atâţia ani de flori i-a scuturat.

Şi-am venit pe lume lanţ de aur ca să leg

fata ceea, de flăcăul care n-o iubea,

ce păcat că nu m-am rupt şi c-am rămas întreg

şi i-am priponit: pe ea de el, pe el de ea...

Irosindu-şi tinereţea laolaltă

le-a azvârlit pe tâmple toamna funigei.

Se găteau să plece-n lumea ceealaltă

când i-am dezlegat, plecând de lângă ei.

Deşi tata nu iubea, a mers spre răsărit,

iar mama spre apusul ei însângerat.

E necazul câteodată-orânduit

să-l îndure pân-la capăt cel ce l-a-ndurat...

Dac-am fost la început şi astăzi nu mai sunt

neiubit de nimeni şi cu fruntea-n cute,

e că prea s-au războit o dată crunt

tinereţile părinţilor pierdute.

Cine mă iubea părea că mă alungă

şi că toate ale mele nu-s dorite.

Mă gândeam că duc durerea îndelungă

a iubirii pe degeaba irosite...

Eram doar născut din foamea de pământ străin

ce-o nutrea Anton D. Gheorghe, însurat

cu-o săteancă, Filofteia D. Marin,

ce se trece precum mărul scuturat.

Nici autorităţile buzoiene, care ar trebui să sărute dreapta Poetului, lăcrimată de versuri în care oamenii acestor meleaguri şi-au regăsi sufletele, nu au acordat, vreo-dată, preţuirea şi recunoaşterea datorate celui mai important poet născut în judeţul Buzău.

Festivitatea de la Biblioteca Judeţeană  „Vasile Voiculescu” din anul 2010 (când Ion Gheorghe a împlinit 75 de ani) şi cele două cărţi excepţionale publicate atunci (Sutrele ţăranului Iancu Arsene şi Concluziile senectuţii) au fost iniţiate şi susţinute, în principal, de persoane particulare sau ONG-uri (Asociaţia Culturală „Renaşterea Buzoiană”, Ovidiu Cameliu Petrescu, Nistor Tănăsescu etc)

„Generaţia mea - spunea Ion Gheorghe -  a avut mari poeţi, cum s-a spus ade-seori că sunt şi eu. Dar ne deosebim mult, pentru că eu aparţin clasei mele arhaice dar şi înnoitoare, prin naşterea succesivă a lumilor. E clasa de origine, pe care cei mai mulţi scriitori au pierdut-o, trecând de partea micii burghezii proletare, a ţăranului «sărăcit», devenit iubitor de manele. Vremurile pe care le trăim acum? S-a trecut de la minciună la un adevăr odios. Scapă cine poate, dar eu nu vreau să mă salvez. Eu am sindromul Cotigă, un ţăran pe care l-a târât vaca şi a murit, nu din cauza rănilor ci pentru că a fost umilit. Tocmai de aceea n-o să mă las, niciodată, târât de vaca vieţii…”

Iar în una din poezii, Ion Gheorghe îi cerea iertare patriei de azi: „Iartă-mă pa-trie că nu-ţi mai ţin/ Sărbătorile; hramurile eroilor tăi le-am uitat./ Oricum, m-ai pus la posturi lungi, pe hrană/ Din legume; schimnic, de nu mai pot/ S-aud glasul tău din lume şi-n nelume./ (…) mi-am îmblânzit câinele / Luptei de clasă şi-acum aruncă toţi cu pietre-n el” (...) Iartă-mă Patrie, că nu mai vin/ La aniversările tale cu flori şi eşarfe, nici/ Nu-ţi mai fac semn cu mîna cînd treci/ În maşinile-ţi negre, cu motociclişti înainte,/ Cu megafoane în urmă/ (…) O greşeală-am făcut: munci voluntare; am dă-ruit/ Fără să te pun să plăteşti: rău te-am învăţat/ (…) Între tine şi mine trec maşinile cu sirenă”)

***

„Închid cu profundă emoţie coperta din urmă a Zoosophiei cu sentimentul ne-lămurit în noţiuni, dar sigur prevestitor de adevăr, acela că am asistat prin lectură la semnul material al unui drum nou, posibil şi realizat între drumurile poeziei româneşti.

Cartea, deşi o aşteptam, m-a surprins, totuşi, într-o atare măsură încât o dorinţă bruscă de istoric al literaturii m-a obligat să-mi revendic amintiri, şi înfăţişări, şi să-mi transcriu în noţiuni gesturile şi portretele în mişcare ale lui Ion Gheorghe, acum la această tânără şi matură vârstă când dăruieşte poeziei noastre Zoosophia, capodoperă de gândire poetică. Depun mărturie că el niciodată nu şi-a scos cunoştinţele la paradă şi n-a făcut afiş din cultura lui lăsându-şi-le şi una şi alta acolo în profunzimea lor, unde sunt.

Ce este Zoosophia? După titlu şi după structura ei profundă, ar trebui să fie un soi de Bestiar medieval, fantastic, reactualizat în sensibilitatea modernă. Desigur, lu-crarea are şi această valenţă, şi anume: rediscutarea sensurilor şi înţelesurilor mitice ale acelor idei care nu şi-au mai găsit întruparea într-un obiect sau o fiinţă materială exis-tândă, ci într-una care neexistând în planul realului există în planul fantasticului şi dacă nici în planul fantasticului nu poate să existe atunci e perceptibilă în planul mitului...” (Nichita Stănescu - Ion Gheorghe, Zoosophia, „Cronica”, Iaşi, nr. 46 din 18 noiembrie 1967)

OAIA NĂZDRĂVANĂ

La al treilea pod

au venit să-l taie

soldaţii regelui Irod

pe copilul de oaie:

Unde mergi tu, mielule?

La pădure, domnule!

Nu te mai duce

nu ţi-a spus mă-ta

că te frigem pe cruce

pe dealul Golgota?

Ai fost făgăduit de părinţi

Lui Iuda Iscariotul

şi el te-a vândut cu totul

pe treizeci de arginţi...

Ştiu, domnilor soldaţi,

dar aş vrea, când mă mâncaţi,

să mă sui pe deal şi să m-arunc

în stomacul vostru-adânc.

Mielul a ajuns sus,

între cei doi tâlhari.

Dacă eşti tu Isus, după cum pari,

ia-ne şi du-ne,

şi ne izbăveşte, stăpâne...

Îşi ia fraţii de cruce

şi se duce şi se tot duce;

zi de vară

până-n seară

se urcă pe-o scară

Când au ajuns la munte

şi-au stat jos,

mielul cu stea-n frunte

s-a făcut Făt-Frumos;

trei turme erau în păşune

şi ei le-au împărţit

cu-nţelepciune....

În mijlocul poienii,

mărul pe care

l-au uitat pământenii.

Au dormit noaptea, sub pom

ca un singur om.

Doi dintre ei au plâns,

fără sfat s-au ajuns;

pe la apus de soare

pe cel ce-aveau să-l omoare.

Citindu-i cartea la strană

şi necrezând cartea,

oaia năzdrăvană

i-a prevestit moartea;

a spus ierbii

să cheme cerbii,

stejarii scorburoşi ca stupii

au chemat urşii, vulpile, lupii;

pe un fluier de os

veneau lacrimile lui Făt-Frumos,

pe fluier de fag,

lacrimile de moşneag,

pe fluier de aramă

lacrimile de la mamă.

Lasă-i, le-a spus el,

şi l-au înjunghiat ca pe-un miel.

Au rămas cei doi

stăpâni pe două turme de oi

şi-au dormit iar sub pom:

într-o parte un om,

în cealaltă alt om...

Într-un alt apus de spoare

unul a sărit la altul - să-l omoare;

şi se luptară

o altă zi de vară

până-n seară.

Într-o dimineaţă

unul şi-a spălat sângele de pe faţă

şi pe urmă

a plâns lângă turmă:

Doamne, am unit turmele, dar

mie cine-o să-mi plângă urmele?

Lasă, zice oaia de lângă brad,

mâine-ai să intri-n Bălgrad,

păzeşte-ţi turmele pe pripoare

că nu sunt turme, că sunt popoare

cineva le-a prefăcut în oi;

trei râuri aţi fost voi;

acum ţineţi-vă toate pe-un vad

şi intră odată în Bălgrad.

Prin fluviu trece mâine lupoaica,

o să urce prispa malului,

şi-o s-o-ntâmpine maica

de la Mănăstirea Dealului;

Cu şorţul să şteargă banca

să stea să plângă Doamna Stanca,

să ţină în poală

căciula ta, goală,

Dar un cocor

va face cuib în căciulă

de Domnitor

şi tot ce se va risipi

vor aduna alţi copii;

lasă, Doamne, nu plânge,

cineva trebuie să sfinţească

în propriul sânge

Ţara părintească...

Acum vine Oprea

cu Oprona

să-şi sape grădina,

să-l trezească pe Opriş

din zmeuriş:

Fugi Opriş,

nu sta pieziş

c-am să-ţi tai

cu un mai,

cu un pai

capul lui Mihai.

COCOŞUL

Cucurigu gagu -

cocoşul lui Moş Neagu

a-nghiţit briceagu.

În pipotă

mare grecolege -

s-antâlnit c-o liotă

de cuţite şi bricege;

Fii mei şi-ai nimănuia,

ascultaţi la taica

lui Gruia;

afară a-nflorit orzoaica

şi-a fătat iepuroaica

trei viţei şi-un ou -

că mâine se deschide Drăgaica

în târgul Buzău.

Acolo moşul

se duce să-şi vândă cocoşul…

… Hocus

pocus -

balalaică,

coadă de ursoaică -

mâncător de săbii în Drăgaică…

Dă-te-aproape, neamule,

Spirache şi geangule,

să vezi oaia ţeapănă

care stă şi deapănă,

omul beldie,

să te dea-n comedie;

babamoşi făcând ciorap

cu picioarele la cap;

Ursul-vulpea la gherghef,

convorbind cu Kiselef,

cămiloiul şi cămila

stând la masă cu Atila,

caloboul bând tutun

cu Nerone cel nebun;

Struţo-barza sugând vin

de la Mateiaş Corvin,

pe deasupra crocodilu

care plânge ca copilu -

că ce este scris pe gard

înăuntru-i leopard…

Dă-te-aproape, neamule,

Spirache şi Geangule;

hai la moşu

cu cocoşu

care face oul roşu…

Ala,

bala,

taică,

maică - multă lume la Drăgaică;

turcii cu salepul

frigând berbecul;

grecotei cu fesuri

dau boia şi dresuri;

cu cearşaf

în cap -

vânzând pilaf

de berbeţap -

tuslamaua şi sarmaua

pentru toată puşlamaua.

Creierul

la pergament

pentru greierul

de sub continent;

tăuraşul hopa-tropa

luînd-o pe Miss Europa.

Dă-te-aproape, neamule,

Spirache şi Geangule!

… Şi se adună turco-turci

de nu mai poţi să-i descurci -

numai muc şi sfârc

de turco-turc;

turcalăii

cu turcaleţii,

cu popândăii

şi poponeţii -

în două picioare

s-o vadă pe arătare.

Zboară cocoşul

din braţe de la moşul

şi deodată varsă

din guşa întoarsă

cuţitele

de se mirau turcitele,

bricegele

de se mirau turcegele.

La al treilea cotcodac

iese şi Baba Novac

şi Gruiţăgruia

şi toţi copiii nimănuia

Corbea - Corbac

îi omora cu-n bobârnac,

Iancu Jianu

lua sultanele de la sultanu,

Ioniţă şi Ioviţă

îi tăvălea prin halviţă;

Aldea din Vădeni

îi părpălea prin coceni;

Miu zglobiu

le turna pe gât rachiu

din prună de Unguriu.

Păunaş-gură bună

le rupea papainoagele

şi-i zvărlea-n ţuică de prună

de Pătrârlagele;

Codreanu diliu

îi bătea cu mere de Siriu -

Tot bătaie de haiduci,

ca la fasole şi nuci;

pe muchia ţancului

ca strugurii din Valea Teancului…

Băiat bun pe-atunci şi eu,

născut tot pe la Buzeu,

dădeam cu prune gâtlăneşti,

cu vişine de la Scurteşti;

cu gutui din Sărăţeanca

pentru alde tranca-fleanca.

Mizilice

din Mizil

şi popice

de copil -

crema şi cu vaxenu

din comuna Maxenu,

amnarul şi iasca

de la Simileasca;

horca, porca

din Cotorca;

bob de mei

din Frecăţei -

numai din Florica

nu dădeam nimica.

De-acolo sînt eu-plocon

Elevul Gheorghe A. Ion

care-a scris Zoosophia

cu multă parigoria…

Mare comede -

mai mincinos cine nu crede.

***

„Ion Gheorghe este unul dintre marii poeţi în viaţă a cărui biografie «politică» asumată orgolios (ca şi în cazul lui Heliade) îi dăunează operei poetice, îndepărtându-l vremelnic de public şi de critică. Ignorând însă inocenţa funciară a omului fragil prin chiar înscrierea efemeră într-o existenţă caducă, să vedem rapid ce se mai poate omologa din textele poetului. Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forţă a expresiei vizionare ieşite din comun, autorul Scrisorilor esenţiale, al Megaliticelor şi al Elegiilor politice, este contestat astăzi aproape de toată lumea pentru îndârjirea cu care îşi proclamă «crezul comunist», ca şi cum lui Sartre ar trebui să i se conteste întreaga operă pentru militanţa sa de stânga, iar lui Dario Fo şi prozatorului Jose Saramago ar fi trebuit să nu li se confere Premiul Nobel, fiind comunişti. În realitate, orice mare scriitor este o fiinţă dificilă, iar Ion Gheorghe - un individ cu o aroganţă insuportabilă -, cu morga sa bogomilică, cred că a sporit la maximum această dificultate în ceea ce priveşte antamarea oricăror raporturi cu ceilalţi scriitori, indiferent de generaţie, astfel că citarea numelui său astăzi naşte imediat o reacţie instinctivă de respingere, deşi aceasta nu se întemeiază pe o motivaţie estetică serioasă

Ion Gheorghe nu a fost poet de curte precum Păunescu şi nici nu s-a bucurat de o existenţă prea roză sub regimul ceauşist. Dimpotrivă, dincolo de unele «închi-puiri» ciudate, Ion Gheorghe este, în textele sale, cel mai coroziv poet antdictatorial, descriind atrocităţile comuniste cu o pastă grea, incendiară şi vitriolantă, stârnind oroarea şi spaima precum Capriciile halucinante ale lui Goya. Prin angajarea sa vizionară acută, poezia lui Ion Gheorghe a avut un efect cathartic răscolitor asupra contemporanilor atinşi de o amnezie bizară. Sunt convins că timpul răbdător va netezi asperităţile deocamdată insurmontabile dintre bibliografie şi operă şi mă grăbesc să reiau cele câteva argumente în direcţia receptării critice, în prezent unica modalitate de evaluare onestă a poetului. (Marin Mincu - Poezia română actuală, Ed. Pontica, 1998)

ELIXIRUL UITĂRII

De-ar avea ţăranii pâine cât alcool fabrică

Rafinăriile lor artizanale, ceaunele de aramă

Pline ochi de prune putrede; zoburi de râncede

Fructe viermuind, drojdii ale strugurilor

Cei pătaţi, şi vinurile bolnave, lături

În care zeul şi-a vopsit odăjdiile lepădate.

Asemeni tipografiilor clandestine,

Cu prese şi maşini, tipărind manifeste, broşuri,

Lucrează pe tăcute distilăriile ţărăneşti

Prin pivniţi şi prin şuri, butiile de fag

În care şerpuiesc serpentinele de alamă

În multă apă rece poartă aburii

Şi-apoi urinează ulei tare, cu mirezme arzând -

Sunt împinşi cu scop să se piardă, simulând

Supravegherea, reaua întocmire a legii instigă

La nedreptate şi rău neoprit.

Ascunse fumurile şi-încâlcite prin poduri,

În fânării, cu tot soiul de vicleşuguri bine

Alcătuite, cu tâlc lucrând, cu prudenţă,

Aburind cu multă fereală prin tot

Soiul de coşuri, jgheaburi, de teama

Agenţilor care pârăsc, şi-a strângătorilor

De bir.

Însă mireasma de boască fiartă, boarea

De rachiuri nu se lasă pusă cu botul pe labe

Nici de lătratul câîinilor, nici de fum de ulei

De tractor, motorinele maşinilor de la fermă;

Curgând leneş ca picurii de clei, o spermă năzdrăvană

Vine din capătul de sus al lumii, zgâlţâie

Prunii friguri turbate; atinse prematur

De coacerea boabelor, de viermele interior

Grăbite, fructele se-mbujorează şi emană

Aţâţătoare mirosuri: cad singure merele

Sau cu de-a sila scuturate, când vin ţăranii

La pomi şi-i apucă de umeri şi-i clatină

Într-o parte şi-n alta ca pe nişte datornici

Că nu-şi plătesc dajdia: de la orânduire

Deprins-au ştiinţa bruftuluielilor şi arta

De-a scutura omul de ultima împotrivire…

Ce rămâne necăzut, nescuturat, se bate

Cu prăjini de alun, precum în zugrăviile

Antice argintiile livezi de măslini şi martirii:

Îi duce mintea, cunosc şi ei cât seamănă unii cu alţii

Pomi bătuţi şi scuturaţi, cu ţăranii puşi

La tot felul de impozite şi dări către

Stat: astfel culese-n coşuri şi-n găleţi ruginite,

Cu praful de jos bine sărate, cu pulberile

Cerului de vară-ndulcite de cenuşile

Stelelor, fructele seamănă oamenilor,

Oamenii seamănă fructelor,

Adunate-n vase

Largi de lemn, lăsate-un timp să zacă

În fierbinţeala bolii, învelite blând

Cu un strat de pământ şi nisip

Asemenea locului de folosinţă tras

Ca pânza de cort peste toată viaţa omului

De la ţară: o săptămână nu umblă nimeni

La ele: forfota destrăbălaţilor curenţi,

Foiala-n tot mai ridicată febră, vânzoleala

De bolnav fără scăpare, zvârcoleala de tânără

Femelă fătând şi ruptă de făt, scăldată

În crâncena-i sudoare; lehuză şi palidă plămada

De fructe, cu coapsele înflăcărate şi pântecele

Bosumflat, latră şi scheaună

Să zămislească: Pomona este istoria lor.

Forţa conducătoare nu se-ndură de ei; Iancu

Arsene să taie cu sapa căiţa

De pământ ars de căldura din adâncurile

Fructelor: suflecându-şi mânecile cămăşii

De fibră de tei, cenuşie, să afunde braţele

Printre şoldurile de juncă ale putinii

De borhod, să tragă-n găleţi, cu smalţul

Spart, nămol de fructe: măsură

De-un viţel greutate, de-un mânzat mulţumire.

Boască estimată cu greul de carne de şapte vite -

Încât orânduirea scăpat-a din braţe

Boul de jertfă al ţărănimii: l-a sleit

De toate puterile şi n-are unde să-i ascundă

Hoitul. Bântuie duhoarea uriaşului

Şi n-o mai ţin puterile să-l îngroape.

La foc mult şi ne-ntrerupt se coace terciul

De poame opărite în propriile-i ape, bine moarte,

Stoarse-n călduri; de ultimul picur de must

Şi zeamă; sâmburii sunt strânşi în coşuri

De răchită, epuizaţi de cel din urmă strop

De sudoare, de cea mai slabă moleculă

De mireasmă: până noaptea se-aude scrîşnetul

Hărleţului în pământ; sub grămezile

De sâmburi sapă gropi, fântâni fără apă

Ascunzând boştinile fierte, seminţele -

De parcă au făcut moarte de om.

Seamănă cu cei ce-au dat fărădelegea drept lege:

Să repare şi mai rău strică năpăstuiţilor;

Să nu se afle fapta lor necuvenită: de prigoana

Judecăţii nu se tem: o ambiţie-i înflăcărează;

Se ştiu mai puternici decât judecătorii

Pe care-i cumpără cu o canistră de rachiu.

Însă dreptatea se uită-n oglindă, îşi dă

Cu alifie roşie pe buze, părul şi-l leagă;

Beau laolaltă, jefuitorii cu cei jefuiţi

Încearcă o împăcare: iertând unul altuia

Opresorii se îmblânzesc, năpăstuiţii uită.

Se-nseninează ţăranii, glasurile li se schimbă,

O mulţumire nepăsătoare dinspre treburile

Ţării: îi stăpâneşte veselie trecătoare

Pe cei bătrâni; cei în putere se pătrund

Încet de harţă, dar nemulţumirea

Lor de vremuri şi de lipsuri, până seara

Se stinge: oboseală istorică

Şi-o lăuntrică sfâşiere a speranţelor toate;

Îşi dau seama că dreptatea s-a-ntors

Cu spatele la ei: elixirul frăţiei

Omului către om s-a stricat

Basamacul luptei de clasă a pus drojdii

De-un lat de palmă în potirul de cristal…

Trezindu-se la cea dintâi cântare a cocoşului,

Se-mbracă iute, aruncându-şi pe faţă doi pumni

De apă, ies grăbiţi pe porţi, să prindă

Autobuzul cenuşiu: dau fabricii de sârmă

Tot ce-a mai rămas din ei viu, bun de muncă.

O amăgire de veacuri până-n cap de veac

A lenevit limba; doarme, nu mai zice câte

Sunt cele de zis: sângele în rătăcire

Nu mai izbândeşte s-avânte pumnul

Ţărănesc trântit în masa vieţii cu blidul

Nespălat de linte şi o copită de porc,

Iar alături paharul de rachiu bălos de apă,

Legat la ochi, pipăind pereţii lumii

Scrişi cu vorbe murdare şi desene spurcate.

Ei au pierdut bătăliile toate când li s-a luat

Pământul, cu vorbe lungi amăgiţi; s-au părăsit

Unii pe alţii cu bună ştiinţă lepădându-se omul

De om, dezbinaţi de tot felul de chemări

La luptele altora: eu unul nu mai ştiu pe nimeni

Care să vină să pună umărul zicând:

Ţine-te bine şi ia-mă pe după grumaz,

Mergem la noi, îţi facem o cafea tare,

Te speli pe faţă şi te limpezeşti

În frăţietate şi fără să-ţi vinzi sufletul.

Generaţia mea a avut mari poeţi, cum s-a spus adeseori

că sunt şi eu. Dar ne deosebim mult, pentru că

eu aparţin clasei mele arhaice dar şi înnoitoare, prin

naşterea succesivă a lumilor. E clasa de origine, pe

care cei mai mulţi scriitori au pierdut-o, trecând de

partea micii bur-ghezii proletare, a ţăranului

«sărăcit», devenit iubitor de manele.

Vremurile pe care le trăim acum? S-a trecut de la

minciună la un adevăr odios. Scapă cine poate, dar

eu nu vreau să mă salvez. Eu am sindromul Cotigă,

un ţăran pe care l-a târât vaca şi a murit, nu din

cauza rănilor ci pentru că a fost umilit. Tocmai de

aceea n-o să mă las, niciodată, târât de vaca vieţii…

***

A vorbi/scrie despre Ion Gheorghe este o temeritate. George Călinescu se ri-dica la înălţimea „personajelor” Istoriei... sale; oricum, făcea marele efort spiritual şi cinstit de a „conversa” cu faptele unei literaturi mari şi fosforescente.

Noi, cei de astăzi, mărunţi, cum să „conversăm” cu Ion Gheorghe? Limbajul şi expresivitatea lui vin dintr-o peşteră secretă a lui Zamolxe, numai de el descoperită. Nu ne umilim în faţa versurilor sale, fiindcă le ştim pe dinlăuntru ca pe o icoană cu care ne hrănim zi de zi.

Ion Gheorghe nu ne inhibă - el dezleagă! Are carisma şi puterea profeţilor care comunică direct cu cosmosul. Noi, deabia, cu salcâmul şi salcia. Rog pe Ion Gheorghe să mă ierte că nu scriu, acum, mai mult despre Dânsul. Abia m-am ridicat din nişte boli proaspete, provocate de mine însumi. Oricum, condeiul meu este gravid în ce pri-veşte introspecţia lucidă a geniului său indiscutabil. Am clarviziunea că Ion Gheorghe este ultimul clasic român în viaţă - şi la pontonul lui îmi leg şi eu mica mea luntre se-cetoasă, ivită din lanurile de costrei ale Limpezişului natal, învecinat cu Florica Mă-riei Sale.

Aici, la noi, bărăgănenii, e o taină, o uzină a pământului şi a adâncurilor lui, un magnetism puternic, care ne consumă, convulsionat, în înfrăţiri nesfârşite, prin logosuri inscripţionate pe granitul arhaicităţii. Eu mă târăsc cu paşi de urs în spatele arheului Ion Gheorghe, amuşinând descoperirile sale uriaşe, un tezaur care echiva-lează cu tot aurul Daciei subterane de azi şi pentru totdeauna. Cine ştie să citescă, dar mai ales să pipăie literele, înscrisul, răbojul lacrimilor milenar-pietrificate, e un înţe-lept.

Ion Gheorghe are vârsta celestă a lui Labiş, un astru reformator al liricii post-belice. Au locuit în acelaşi sanctuar al visătorilor autentici şi au dat curs liber ver-belor literaturii române, înnăbuşite vreme de peste un deceniu. Eu, cel care, uneori, măresc excesiv cantitatea de admiraţie -, cazul lui Ion Gheorghe îl contemplu echili-brat pe cântarul neiertător şi sacru al perenităţii, acolo unde îi şi este locul.”

Gheorghe Istrate- iulie 2010

PRINDEREA

Isus, bărbos ca un sihastru

poartă doar un anteriu albastru.

Iuda, ca un negustor de coloniale

are două rânduri de ţoale,

o lungă rasă de purpură

şi-o manta de mătase ce se tulbură,

lovită de şold şi de pulpe -

ca o coadă verde de vulpe,

îşi sărută-nvăţătorul pe mustaţă

spre mirarea celor de faţă.

După cum se uită Mesia mâhnit

pare că celalt a duhnit

îl sprijină pe păcătos şi-l ţine

să nu-i facă-nvăţătura de ruşine -

să nu creadă soldaţii romani

că ucenicii lui ar fi beţivani.

Iată-i pe soldaţi,

leit patru fraţi:

şi-au pus toga cu gura la spate

c-au fost grăbiţi şi luaţi pe nemâncate -

unul ţine-n stânga felinar

unde stă lumina-nchisă ca un canar -

cât pe pielea vânzătorului s-au ridicat porii -

după chipul şi pofta lipitorii;

prinzându-se de carnea lui Hristos

se-aude sorbul vijelios

şi suptul devorator

al fiecăruia por…

În vreme ce un şarpe iese Iudei din picior

adormit, ca râma, din pământul ogor -

trădătorul viermănos

cade la picioarele învăţătorului Hristos.

Acesta şade-n îmbulzire

lăsându-l să-şi împlinească nenorocita menire.

Îl iau apoi plângând soldaţii drăgani

să-l mâie două mii de ani -

pân-or ajungă să-i facă vânt,

a doua oară - pe pământ.

 ***

 „Cântăreţ vizionar, profet al soartei ţăranului, imaginile lui Ion Gheorghe nu au stilul suav sau feeric al lui Ioan Alexandru, care-şi colorează ochii cu seninătatea plină de presimţiri a copilăriei sau a unei înţelepciuni cărturăreşti. Metaforele se rostogolesc, uriaşe, aidoma unor pietre de moară scăpate din axele lor: dereglarea universului şi arhaicei civilizaţii ţărăneşti, «smulgerea ei din ţâţâni» se insinuează în maşinăria poetico-mitică determinându-i legile de funcţionare. (...) Lumea poemelor lui Ion Gheorghe este o lume bătrână, ne dă sentimentul unei vechimi incomensurabile şi aruncă asupra universului o privire «filosofică» încărcată de scepticismul raselor vechi, «întemeiate», trecute prin toate nisipurile istoriei şi reînviind mereu cu o înţe-lepciune un pic tristă...” (C. Stănescu - 1979)

ÎNGHEŢUL

Iarna ţăranii trăiesc pe schele,

Negri de ger, le crapă ouăle de corb

Ale oaselor; dar astfel pot să vadă şi ei lumea:

Saliva li se face piatră; pe oraş

E grindină…

Numai păsările legate de-acest pământ

Le cunosc viaţa; hălăduiesc alături

Ţărani şi ciocârlii; femele şi bărbaţi

Cu creasta ca peana la cujmă;

Zgribulindu-se şi ciugulind iarba

Îndemnată prea devreme la creştere,

Pe la gurile canalelor termice -

Pe unde suflă aburii de armăsar

Al babilonului.

Ciocârlii, femele şi bărbaţi

Mâncând iarbă îngheţată -

Pe fâşiile de ţărână caldă

Prin care orbecăie conductele;

Îşi încălzesc ghearele rupte de zăpadă,

Adună seminţe de buruieni -

În jurul şantierelor, şi ele;

Ţărani, femei şi bărbaţi

Pe lângă focul de scânduri -

Din tiparele de beton:

Îşi bagă mâinile în flacăra şchioapă

Ca lupoaica împuşcată pe zăpadă; frig

Slănină şi-şi dezgheaţă pâinea.

Dar tu, soare schimbător şi forţa

Conducătoare a planetei tale de pământ,

Tu astru, forţă diriguitoare;

Şi tu, al dreptăţii şi tu, al împărţirii

Egale-a bucuriilor şi nenorocirilor. -

Tu nu mai frângi pâinea-n

Două părţi egale -

Pentru ca fiecare clasă primordială

Să se-ncălzească, să nu mârâie una

La alta? Tu astru purtător al tuturora!

Ţăranii se-ncălzesc pe-o parte

Iar pe alta-şi bagă gerul botul

În burta lor; le linge sângele, ca fiara -

Într-un codru nevăzut îşi fac ei focul

Încercând să supravieţuiască.

***

 „Situabil printre «neotradiţionalişti», Ion Gheorghe a reînviat în poezia «generaţiei ’60» cu o particulară forţă expresivă, sentimentul legăturii intime cu universul ţărănesc, reabilitat în dimensiu- nile sale mitic-arhaice. Nimic din idilismul liricii interbelice pe aceeaşi temă, nici din nostalgiile sale paseiste nu se regăseşte însă în discursul viguros, însufleţit de o imensă energie telurică, al urmaşului.” 

(Ion Pop - Un „neotradiţionalist” neconformist, 2008)

ACOLO ŞEZUM…

La izvoarele Styxului spală mama şi plânge;

pe două pietre, albia de scăldat grâul,

mocirla de pleavă şi mălură încearcă să ţină lotca,

raţele se muşcă una pe alta alegând

ce mai e de mâncare: ce nu s-a mai putut lupta cu apa.

Roşu, ca picioarele de lebădă

grâul e uscat în pielea goală pe rogojină,

ca un mort frumos, acoperit cu pânza de lacrimi;

i se zbiceşte mustaţa de haiduc;

îl duc ţăranii în racla de sticlă a silozului

sau îl lasă pe câmp, ca pe-un cal la păscut;

ceea ce scapă de şoareci şi păsări

se-ntoarce acasă de zece ori înmulţit.

N-are timp să-şi mai tragă sufletul

pe-o lespede, în aceeaşi albie spală mama

purceii şi oile,

apoi o stropeşte cu zeamă de piatră vânătă

şi-n fiecare sâmbătă pune

căldarea cu apă pe foc

fierbe o strachină de cenuşă

de floarea-soarelui

şi când se dă clopotul bisericii peste cap

schelălăind cu piciorul rupt

şi omorât de furcile ţăranilor

stăm pe mal cu ulcioarele frecate cu nisip.

Aceste lucruri îmi pare că nu se mai întâmplă;

la izvoarele Styxului e casa de naşteri a satului;

după femei aruncă cineva cu bolovani

le loveşte în mijloc şi le face

să umble-n patru labe;

mama le ridică pe lespezile de piatră de var;

două nopţi urlă-n faţa cişmelei;

prind în braţe magaziile cu porumb.

Nu ne luaţi pâinea, urlă către cine ştiu ele.

Bărbaţii se ascund pe după burţile cailor,

răstoarnă mesele la-ntrunire şi fug prin pădure,

dimineaţa le cere cineva iertare

şi e trimis în altă parte să muncească;

mama azvârle în ape căldarea legată

le spală oasele învineţite, în albia dispensarului,

şi-a doua zi încep să se nască fraţii mei

lovind-o pe mama cu călcâile gata bătute…

Unii vor fi mai fericiţi decât mine;

la căpătâile altora n-au mai venit ursitorile

de durerea pământului şi-a pâinii ţăranului;

toţi sunt fraţii mei de scăldătoare

dar numai eu m-am prins de funiile parului,

de hârzobul ţărăncii şi-am ieşit pe lume din ape -

de departe, de mii de ani cântând

pe fluierul de os

al ţăranului omorât de muncă.

Vor fi copii harnici, aducându-şi

aminte de părinţi;

o ţărancă tânără şi nepricepută

a fost mama,

plângând a-nvăţat să spele primul copil;

ce-a fost mai greu a deprins cu mine

cel puţin atâta lucru ne datorăm unul altuia…

Ei stau pe mal la izvoarele Styxului,

mai departe lotca sparge apa de drum -

şi-acolo şezum şi plânsem.

***

„N-a mai existat niciodată la noi un poet care să aibă într-o atât de mare măsură intuiţia trecutului îndepărtat. Ca un medium, Ion Gheorghe intră în legătură cu oameni aflaţi la o uriaşă distanţă în timp. Spiritismul pe care îl practică el se bazează, totuşi, pe o competenţă în materie de arhaitate a civilizaţiei rurale. Ion Gheorghe identifică imediat, în lumea de azi, orice reminiscenţă a unui ritual străvechi. Şi ştie să amplifice «sonorul» acestui ritual până ne face să auzim foşnetul veşmintelor ţărăneşti din alte milenii” (Alex Ştefănescu, „România literară” nr. 27/2002)

DESCÂNTEC DE FRĂMÂNTAT PÂINEA

Se sculă Muma zeiţă, se spălă pe mâini,

văzu luna ca ugerii vacilor -

puse la cale zămislirea sfintei pâini,

urzirea mărturiilor şi a colacilor;

un pumn de pietre de râu

aruncă-n apa ca sângele de peşte -

ceva tulbure, trosnind, turnă-n făina de grâu

ce zămisleşte;

băşici ca ouăle de broască,

gogoloaie rostogolite de nevăzutele vietăţi,

din care să nască sprintene zeităţi:

sub mâna tânără şi sfântă

pe care cade faldul pânzei de cămaşă

se leagă pasta lumii, se zvântă,

leneşă se-nvârtoaşă -

dar totul este încă sterp;

mocirlă albă, stări de valuri mâzgoase,

în care mâna Marei Mume, ca umbra unui cerb

fuge peste planeta unor nisipuri de oase...

Ci iată, vine clipa când în burta pâinii,

la ultima-nghiţitură de apă,

Maica înfige ţaicul cu călcâiul mâinii

ca un ţăran când seamănă ceapă;

se-ntinde drojdia ca sâmburul de caisă

cât inima-n vită, cât oul în găină, văros -

e apoi strânsă pâinea, ridicată greu,

ca o mioară ucisă

şi iarăşi pusă jos:

dar acolo unde-a căzut lebăda mâinii,

albă ca Leda şi somnoroasă -

se vede buricul pâinii

ca burta ţăranului găurită de coasă...

Făcând semnul sacru deasupra căpesterii

o-nveleşte Maica Muma cu ştergarul de mătase

şi-o duce la căpătâiul prispei, unde se pârguie merii,

şi-o pune să tragă la aghioase;

mai apoi geme pâinea ca o ţărancă bătută

cu pompa de bicicletă, în matca maternă -

şi iese din cochilie ca melcul din copaia de cretă,

ci vine Muma şi-o ia ca pe-o pernă;

clatină leagănul şi iar face semn;

o dezveleşte şi-o vede ghemuită, ca un homuncul,

albă, răsucindu-se-n matricea de lemn -

zbătându-se şi lovind cu piciorul în burtă,

ca pruncul.

La mulţi ani !