MARIANA IONESCU
REMEMBER
MARIANA IONESCU
(26 august 1947 - 3 iulie 2015)
Doamna Mariana Ionescu, incontestabil unul dintre
cei mai valoroşi oameni de cultură pe care i-a dat Buzăul literaturii
naţionale, a fost (şi este), din păcate, prea puţin cunoscută pe meleagurile natale (nu este singurul caz!), Domnia Sa fiind, cu ex-cesivă modestie, un om „dăruit”,
nu unul preocupat de iluzia gloriei.
Fiica preotului din Amaru, după
absolvirea Liceului „I. L.Caragiale” din Plo-iești (1959-1961), urmează
Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București
(1965-1970). În anul 1974 obține o bursă de specializare la Paris
Devine doctor în Filologie al Universității
București, cu teza „Proza lui Tudor Arghezi” (1981). În anul 2000, este primită
în PEN-Clubul Român, iar în 2001 este nu-mită redactor-șef la revista „Universul
cărții”.
Critic
literar remarcabil, eseist şi redactor de carte are, totuşi, nostalgia poeziei,
semnând versuri cu diferitre pseudonime (Ioana Papina, Diamanta
Ștefanide, Benedict Ionescu, sau Vicenția Vara, acest ultim pseudonim
devenind o emblemă lirică remar-cabilăm în poezia românească, chiar dacă
autoarea, publicând volumele Umărul
de argint – Cette épaule en argent (2002), Acrobație diurnă și alte închipuiri (2005), Alter-ego cu flori galbene (2012) și Pulbere îndrăgostită de cuvinte (2012), le con-sideră izvorând
dintr-o „voce tăcută a sufletului”.
A încetat din viaţă în ziua de 3 iulie
2015, lăsând drept semn al contopirii cu eternitatea, fântâna din curtea casei
din Amaru a cărei cumpănă uneşte cerul cu pămân-tul.
POEZIA VICENŢIEI VARA
Volumul de debut (Umărul de argint -
2002) descifrează „tainele lumii” într-o irizare de lumini, estompând
contururile, învăluindu-le în mister: „De argint sunt oase-le mele/
spălate în razele lunii,/ din lumină este trupul meu/ mirosind a
răşină” (Dese-nez cu unghia strălucitoare); „Oh,
seara te coboară în somn/ până bănuieşti că eşti plantă/ sau că ai rătăcit/
toţi anii trecuţi de copilărie”
(Vesperală); „şi o să pot să intru în somn/ ca într-o grădină
cu ierburi înalte.” (Vindecare târzie)
Pe acest fundal curgerea devine
îndârjită lunecare către prăpastia cerului: „Vre-mea zgomotoasă
înghesuie/ în imensul ei pântec/ soldăţei cu pumnii muşcaţi de secun-de/
înfipte în carnea străvezie a timpului” (Pasărea de
argint); „... timpul trece pe creştetele noastre/ cu paşi rari,
ca un bătrân împărat” (Duminică risipitoare).
Sfârşitul implacabil nu e decât o
contopire cu marele TOT, o îngemănare a clipei cu eternitatea: „Dormi.
Carnea se schimbă în pământ,/ părul se rătăceşte în crengi tinere,/
cerbi uriaşi năvălesc pe câmpiile lunii rotunde/ şi păsări necunoscute
îşi caută cuibul” (În somn cresc frunze).
Nimic nu sfârşeşte cu adevărat, chiar dacă
drumurile, ninse de zbor, se pierd în orizonturi nostalgice: „Voi pleca din
frunzele anotimpului/ pe care atât de mult l-am iu-bit încât/ în
fiecare seară le luam cu mine în somn/ şi le preschimbam în argint./
(...) voi pleca, aşadar, din arhipelagul iubirii/ aşa cum pleci din
tristeţe,/ uşor îngândurat şi/ cu haina altei vârste pe umăr.” (Cu
haina altei vârste pe umăr)
Poezia Vicenţiei Vara este o taină
intuită cu toate simţurile, cu o mulţime de ochi carnivori, cu
parfumuri de ambră, cu „gust acrişor de măr necopt” şi sunete pietri-ficate sub coaja
aurie a lucrurilor: „Timpul îşi rărise secundele cu aripi de înger,/
pe un perete strălucitor/ se legăna şovăielnică umbra/ singurătăţii mirosind
puternic a mosc.” (Uneori, mă întorc) Un rol important îl
are, în acest scenariu liric, invocarea indirectă a copilăriei prin povestea
sau incantaţia ce ţine de mitologia vârstei de aur: „vremea se învârteşte
mahmură/ sorbind clar de lună,/ paşii risipiţi în lumea întreagă/ se
preschimbă în seminţe de otravă.../ Şontâc-şiontâc, ciocârlanul şchiop/
popartă mătrăgună în cioc” (Paşi risipiţi); „Cocoşii
amintirilor,/ de brume întristaţi,/ au lăsat să zboare în lume/ a
doua strigare:/ unde eşti tu, sufletul meu?/ dar, oare, unde sunt eu?”
(Vama strigărilor).
În al doilea volum (Acrobaţie diurnă
şi alte închipuiri - 2005) cuvântul e mai mult tăcere şi imagine, decât rostire: „Melancolia verde,
călărită-n depărtare/ de apriga zeiţă salamandră,/ singurătatea
colţuroasă, aşteptarea încremenită şi/ iar miros greu de
singurătate” (Suflet cerşetor cu coada stufoasă);
„şi eu încerc cu disperare să zbor/ mai mult ca pasărea albă şi tăcută
decât/ ca înger argintiu-strălucitor (...) În-tunericul cerne leneş lumina -/
ciocănesc în poarta serii şi/ mă întâmpină îngerul îm-brăcat în oboseală”
(Lumina cerne întunericul).
Devenit sentiment, gest, stare de înger,
despărţire dramatică de lucrurile pe care le numeşte, cuvântul se aureolează în
necuvânt: „Harnic este acela!/ El
lipeşte, unul de altul, fragede/ cuvinte cenuşii, răcoroase silabe şi/
şoapte violete cu trupul de floare,/ el înşiră, pe umeri, vocale.//
Ca o graniţă arzătoare,/ stau cuvintele între mine şi lu-cruri...” (Jocuri: veşmânt exotic); „Înfrigurate,
cuvintele alunecă în marginea serii/ pe mâinile nehotărârii mele care/
stă să apună” (Frumoasa corabie); „Preaînduioşată sunt de/
sufletul meu care învaţă să meargă/ pe sârmă, ca şi îngerul din vis,/
cu paşii nesiguri ai unui/ tânăr acrobat înspăimântat de iubire,/ cu
gesturi spintecate de/ neier-trătoare şi albe cuvinte.// Tu ai să-l
strigi/ şi el, recunoscându-ţi numele,/ se va trezi în/ primejdia căderii”
(Acrobaţie diurnă).
Povestea este mai puţin prezentă în poem, dar nu lipseşte („Cucurigu!
vine cer-nerea zorilor/ ca un tropot de animale necunoscute./ Latră
pe valea aburie a dimineţii/ căţelul pământului” - Poveste: altă lume),
în schimb se fac tot mai auzită vocile al-terităţii, ce vor deveni dominante în
următorul volum: „sora mea geamănă are hainele/ rupte, şi vechi, şi murdare,/
poartă mereu aceeaşi uniformă boţită/ numită de Înger - tristeţea... ” (Paharul
dimineţii)
Alterego cu flori galbene (volum apărut în 2012) este o treaptă de
maturitate poetică, în care poeta îşi redefineşte zborul într-o
închipuire cu „sfânt trup şi hrană si-eşi... ”. Amintirile: „îmbobocesc
în muguri calzi/ cu degetele de cuminţi adolescente” (Jocuri: frumos
efeb) iar povestea contopeşte himerele în sinele însingurat:
„Miroase a dulce carne de om,/ strigă zmeul scuturându-şi solzii lui
groşi/ la trei poşte depărtare de casă (...) Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -/
dacă schimbaţi în pământ dulce/ văpaia visului, cuvintele şi viaţa,/ gustaţi
sângele sălciu din sângele meu fiindcă/ doar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea
în care/ se spală de tristeţi dimineaţa.” (Beţi vinul acesta).
În timp ce: „Vicenţia îşi tricotează închipuirea/ lumii
înconjurătoare,/ cu vie-tăţi blajine cutreierând grădini,-/ precum oglinzile
ascultătoare,/ voioasa lume o închi-puie şi ea/ pe sora mea geamănă/ purtând în
braţe/ cei mai frumoşi şi tainici tranda-firi” (Alter-ego cu flori
galbene), noua ipostază a eului autorial – sora geamănă: „trece
ca o regină cu trup de lumină/ prin tăcuta pădure de piatră/ şi este urmată de o
mie de lebede” (O mie de lebede).
O oglindă mai îndepărtată a eului este îngerul:
„Se apropie îngerul de zestre/ cu o mie de aripi gălbui/ plutind
printre stele/ şi-mi numără nopţile/ şi-mi numără visele... (Clopoţelul
lui Dumnezeu).
Aceste înstrăinări în sine acutizează
nevoia de un trup, în care „Marele Ano-nim” să reîncarneze miracolul primordialităţii: „Şi dacă
floarea albă de cais/ se zbate sub mireasma pe care o dezbracă,/ te rog,
Stăpâne bun, mai dă-mi un trup... (...)/ mai dă-mi un trup în viaţa
asta, Doamne,/ un trup iertat de oboseala serii/ şi ocrotit de suferinţa
laşă,/ dar pătimaş îmbrăţişat de raiul verii,/ un trup de iasomie
biruită/ în arşiţa miresmelor de oleandru. ” (Şi dacă
floarea...)
Dar, ondularea lunecătoare a şarpelui
Uroboros, împietreşte în durata lucrurilor, care ne trăiesc: „Respiri
neştiutor visele agonizând/ între obiecte sălbatice care/ îşi leapădă
pielea în întuneric/ noapte de noapte,/ doritor de sete şi de
foame/ fără să ajungă vreodată la/ apa otrăvită a somnului./ Plânsul
aleargă pe lume/ cu ochi amar-nici de cucuvea,/ inorogul paşte ierburile/
înflorite lângă Piramidă... ” (Lângă Pi-ramidă).
Poezia Vicenţiei Vara este flămândă de
lumina culorilor, ispitită de duioşie melancolică şi survolată
de îngeri. O poezie ca o lecţie de zbor...
Lucian Mănăilescu
POEME
PURURI
TÂNĂRĂ
(Pentru Eminescu)
Pururi tânâră, înveşmântată
în cuvintele de viaţă îmblânzite,
nu credeam să-nvăţ a muri vreodată
dincolo de visul rupt din carnea mea visată
deopotrivă ca sfânt trup şi hrană sieşi ...
Mă scufund în vis până la umeri,
ca într-o apă vie şi într-o apă moartă –
îngerii desăvârşiţi în artele tăcerii poartă
spre ţinuturile de mireasă ale primăverii
numele noastre străvechi, de aur şi dor,
amestecate frăţeşte cu numele lor.
Mă scufund în vis până la tâmple,
ca într-o apă moartă şi într-o apă vie –
pajişte galbenă cu îngeri migratori
şi sora mea geamănă, din flori de iasomie,
harnică numărându-le heruvimilor aripile
ca să-mi adune răsfirate clipele ...
Mă scufund în apa visului până la creştet şi
nu mai cred să învăţ vreodată a muri.
BEŢI VINUL
ACESTA
Miroase a
dulce carne de om,
strigă zmeul
scuturându-şi solzii lui groşi
la trei
poştii depărtare de casă,
miroase a
dulce carne de om,
urlă
foamea zmeului pofticioasă.
Dar eu vă
spun vouă, prieteni dragi –
nu
mâncaţi mărul toamnei fiindcă el
miroase a
dulce carne de om mai ales
când
pieliţa-i verde a sorbit cu lăcomie
căldura
mâinii albe care l-a cules.
Dar eu vă
spun vouă, prieteni dragi –
nu beţi
apa aceasta rece şi clară,
miroase a
dulce carne de om fiindcă
într-o
târzie şi vicleană primăvară
râul va
fi îmbrăţişat cu veşnicie
fragede
trupuri de copii.
Dar eu vă
spun vouă, prieteni dragi –
mai bine
beţi vinul acesta care
e sângele
meu înspumat,
beţi
vinul acesta ce inundă viaţa
rostogolită
între noi,
grăbiţi-vă,
trageţi mai iute sorţii şi
beţi
vinul sângelui fierbinte când
se limpezeşte
în marginea nopţii.
Dar eu vă
spun vouă, prieteni dragi –
dacă
schimbaţi în pământ dulce
văpaia
visului, cuvintele şi viaţa,
gustaţi
vinul sălciu din sângele meu fiindcă
doar
astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care
se spală
de tristeţe dimineaţa.
CLOPOŢELEL LUI DUMNEZEU
Se
apropie noaptea cea mai lungă
punând
paşi de felină
sub o mie
de văluri
şi-mi
numără oasele
şi-mi
numără zilele
pe când
lumina tâmplelor mele
orbeşte
lumea.
Se
apropie îngerul de zestre
cu o mie
de aripi gălbui
plutind
printre stele
şi-mi
numără nopţile
şi-mi
numără visele –
coastele
dimineţii tăioase se înfig
în carnea
întunericului
albită de
lună.
Pe
nesimţite
se
apropie cucuveaua numită
clopoţelul
lui Dumnezeu
şi-mi
ciuguleşte fără grabă
sufletul
înfrigurat căzut
în prăpasta
nopţii.
Îngerul
tace, eu abia mai murmur:
Amin,
amin...
ÎNCHIPUIREA
VEŞNICIEI
Mamei
mele in memoriam
O pasăre mi-a atins
umărul
cu zborul ei de
argint
şi, topindu-se în
creştetul cerului,
mi-a strigat:
promite
că n-ai să mori niciodată!
Strigătul ei a
căzut peste frunzişul tulburat
şi acesta a prins
să foşnească
în trupul vântului
:
promite
că n-ai să mori niciodată!
Priveşte în oglinda
mea
şi promite că n-ai să mori niciodată! –
a unduit lacul,
sorbindu-mi imaginea
ca s-o scufunde,
printre nuferi, în adânc.
Apoi, glasul
subţire al florilor a suit
fâlfâind din petale
fragile,
împrejurul meu :
promite
că n-ai să mori niciodată!
Mireazma lor a curs
peste
pietrele drumului
şi le-a înviat
iar lucrurile,
toate, s-au trezit privindu-mă
cu pupilele ascunse
în solzii materiei
şi au murmurat:
promite
că n-ai să mori niciodată!
A izbucnit din
pământuri lujerul luminii
şi a îmbrăţişat
întreaga lume cântând :
promite
că n-ai să mori niciodată!
Când am pornit
peste îngălbenitele văi,
rămaşi în urmă pe
spinarea vremii –
paşii mei îngânau,
îngânau :
promite
că n-ai să mori niciodată!
Dar m-am oprit pe
ţărmul mării de argint
şi am desenat pe
nisipurile albe
magicul semn al
inimii
şi atunci nisipul
fermecat a început
să silabisească în
păsări, ape, pietre,
în flori şi lumini:
promite
că n-ai să mori niciodată!
JOCURI: FIINŢE CĂLĂTOARE
Se
topeşte în arşiţa amiezii
îndoiala
amăruie a întrebării:
ce ştii
tu, fiinţă călătoare, despre
sufletul
înmiresmat al florii când
îl
ameninţă tăişul secundelor oarbe?
Inima înflorită
a lumii acesteia
sperie
moartea, - răspund,
şi
lucrurile, arborii, casele, vietăţile
mă îngână
şi învaţă să-mi vorbească
abia
murmurând, murmurând...
RITUAL DE VÂNĂTOARE
În
întuneric, o aud cum vine,
în
întuneric, oarbă,
la
fiecare pas
lăsând
călcâie de argint,
durere
subţire de floare,
ea
împrumută chipul meu,
nepăsătoare.
O simt
cum se apropie de mine –
cu
dorinţă şi spaimă
îi aştept
îmbrăţişarea
a-toate-tămăduitoare,
ca o
mireasmă de iarbă înaltă
rătăcită
în vis
şi
năucitoare.
IARBĂ NEMURITOARE
Tu, care
în răstimpuri plângi
cu larimi
de piatră,
stăpânul
meu,
te aud
cum izbeşti cu amurgul
arterele
de fier ale cosmosului.
Frica
îmbrăcată în păsări
poartă o
mie de ochi ascuţiţi
gata să
înjunghie
bolta
cerească presărată
cu mici
monede învechite
de aramă
Vin
ploile lungi...
Lângă
oscioarele veşniciei,
însămânţez
cuvinte răsădite o viaţă pentru
iubirea
luminoasă din ultimele
silabe
aşezate în juru-mi
în loc de
iarbă nemuritoare.
Oho, tu
care plângi în zori
cu
lacrimi de ţărână,
stăpânul
meu
eu încă
te aud cum te îndepărtezi
călcând
pe mici monede învechite
de aramă
şi peste
gândurile mele împrăştiate
în iarba
amătuie şi nemuritoare.
SENTIMENTE LIZIBILE
Scăpase
plânsul din cuşcă şi
inundase
cărările şi drumurile,
se
prelingea peste lucruri şi case,
ca o
leşie groasă,
încercuise
chiar şi grădina cu vise,
unde se
zbăteau sub
chipuri
de lei turbaţi
toate
speranţele zilei ucise.
De pe
creanga unui gutui
mă striga
o pasăre.
Vremea
adormise.
ŞI DACĂ FLOAREA
Şi dacă floarea albă de cais
se zbate sub mireasma pe care o dezbracă,
te rog, Stăpâne bun, mai dă-mi încă un trup…
Pe lângă trupul zilelor de lucru,
acesta ars mereu de trudă,
cu oase de aramă şi carne de pământ,
mai dă-mi şi trupul zvelt, de sărbătoare,
acela ştiutor să zboare
şi bun să poarte păsările gândurilor călătoare
în cele de pe urmă depărtări.
Şi dacă între florile de iasomie şi de oleandru,
chemarea nopţii alunecă
în strigăt de cocoşi prelins pe stâncile sărate,
ce le sărută înfrigurat trupul de piatră,
mai dă-mi un trup în viaţa asta, Doamne,
un trup iertat de oboseala serii
şi ocolit de suferinţa laşă,
dar pătimaş îmbrăţişat de raiul verii,
un trup de iasomie biruită
în arşiţa miresmelor de oleandru.
CUVINTE TRASE LA SORŢI
Cuvinte trase la sorţi
precum cămaşa lui Crist
îţi spun neîncetat că exişti
şi luminoasă nelinişte eşti,
o coajă a unui destin în
cuvinte trase la sorţii tăriei,
o rază amară precum
veşmântul de pe urmă al lui Crist
agonizând în gheara veşniciei,
lovită mereu cu vise de pământ.
REVELAŢIE TÂRZIE
Într-o dimineaţă m-am trezit
cu trupul de argint,
totul strălucea şi n-am mai zărit
soarele,
am strigat, dar nimeni n-a venit
ca să-mi ajute să port prin iarba înaltă
minunea ochilor şi oscioarele…
Apoi a început să cadă ninsoarea
luminii
şi văzduhul clănţănea uşor,
mă chemau în grădină crinii,
păsări albe îşi aprinseseră în ceruri
zborul lor,
toate orologiile căzuseră,
prin fântâna trupului meu,
în vraja încremenirii -
se oprise o secundă de argint,
rătăcită în marginea firii.
Psalm târziu
Doamne, răstignit stă
sufletul meu în rugăciune,
abia respirând văzduhul sfânt:
în cuvintele luminate de Tine,
floarea vieţii mele se scrie
ca o minune călătoare –
şi-mi pare că-i târziu în lume.
Dumnezeule mare, coboară semnele
ascunse ale cerului
în grădina pământului cu ierburi crude
şi voi putea zări cărarea de sare
pornită spre marea drumeţie
de la soare-apune către soare-răsare.
Doamne, sufletul meu în rugăciune
se face pasăre albă fără nume,
se face mireazmă, se face cântare
pe care păşeşti Tu, Dumnezeul meu,
ca pe o punte de zare albastră…
Osândit de zile şi nopţi la mâhnire
sufletul meu stă răstignit
în înserare, în ţărână, în rugăciune,
abia respirând văzduhul sfânt
abia zărind oceanul veşniciei.
Rugăciunea mea de pământ
urcă spre înalt şi aprinde cu lacrimi
strălucitoare cuvintele :
Întru smerenie, iubi-Te-voi, Doamne,
taina speranţei şi a desăvârşirii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu