MODEST MORARIU - 90 DE ANI DE LA NAŞTERE

90 de ani de la naşterea marelui poet şi eseist român Modest Morariu

Poeme de Modest Morariu

 

Doi mari poeţi: Modest Morariu (stânga) şi Petre Stoica

Modest Morariu (11 august 1929 - 15 aprilie 1988)  un om de cultură cum pu-ţini a avut această ţară, s-a născut la Cernăuţi, provenind dintr-o ilustră familie de inte-lectuali bucovineni, între care mitropolitul Silvestru Morariu-Andreevici şi fiul aces-tuia, Vasile Morariu (coleg şi prieten cu Mihai Eminescu).

Învaţă mai întâi în Cernăuţi, la Liceul Militar „Ştefan cel Mare”, continuând cursurile medii la Slatina, Deva şi Petroşani.

A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene, secţia limba şi literatura franceză (1954), după care a lucrat la Editura  Meridiane, devenind, în 1969, redactor-şef şi având o contribuţie esenţială în lansarea şi susţinerea unor colecţii de mare rafinament, precum „Biblioteca de artă” sau „Curente şi sinteze”.

Ca poet a debutat în revista Steaua (condusă de A. E. Baconsky), revistă des-pre care Mircea Scarlat scria că este: „prima tentativă publică de a ieşi din închisoarea dogmatică, alături de Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Liviu Călin şi Cezar Baltag, con-siderând, în acelaşi timp că: fără memorabila (şi riscanta…) deschidere culturală rea-lizată de Steaua este greu de imaginat impunerea generaţiei lui Nichita Stănescu şi în-treaga resurecţie a liricii româneşti postbelice.” (Din postfaţa la volumul Naşterea nostalgiei – Editura Cartea Românească, 1984).

Desigur, „motoarele” aluzive ale poeziei lui Modest Morariu nu erau turate la maximum, scriitorul canalizându-şi activitatea culturală şi spre traduceri (Stendhal, Ju-lien Green, Albert Camus etc.), eseuri sau în editarea unor albume de artă. Dar poezia lui Modest Morariu, ca şi cea a bunului său prieten Petre Stoica, reprezintă puncte de referinţă esenţiale ale liricii româneşti.

IZGONIREA DIN PARADIS

Neaşteptat s-a ivit şarpele dintre dune,

şi-a rostogolit între noi

mărul de culoarea amurgului,

şi noi l-am împărţit

cu neîngăduită bucurie.

Umbra de tamarisc se chircea nevăzut,

dar marea încă surâdea

cu dinţi albaştri.

Tăcerea a căzut dintr-o dată,

când marea s-a-ncruntat

în verde veninos,

şi noi ne-am privit înfricoşaţi.

Ne-am îmbrăcat în grabă,

ascunşi în hăţişul ghimpos

de măslini sălbatici.

Şarpele s-a făcut vânt;

se-ncolăcea pe dune

şi arunca în noi cu nisip;

cu gurile pline de nisip

am alergat spre casă,

în timp ce marea ne huiduia din urmă.

RECONSTITUIRE

Aici a fost ceașca de ceai,

aici lumina punea o pată

pe vechea gravură cu doi indieni

privind vaporul cu zbaturi pe Amazon;

acolo, pe cer, era un nor,

întâi centaur, spuneai, apoi arhipelag,

și-n cele din urmă sirenă.

Un flaut aburea amurgul

și descânta în ochii tăi

râuri mici, albastre și dulci,

iar tu în fotoliu,

îmblânzeai șerpii sfioși

iscați din fumul de țigară.

Cu toate aceste amintiri,

acum, aici, refac prezența ta.

Iată ceașca, țigara fumegând

și-un nor nestatornic pe cer,

dar toate acesta n-au nici un înțeles,

și nu mai știu de ne desparte

un milion de ani, o clipă,

sau numai perdeaua subțire

din fum de țigară.

DE-A ISTORIA

Un hoţ deghizat în poliţist

urmăreşte un poliţist deghizat în hoţ

având misiunea să demaşte

un hoţ deghizat în poliţist

şi având misiunea să demaşte

un poliţist deghizat în hoţ.

Cu infinite precauţiuni el se strecoară

printre poliţiştii în uniforme de hoţi

care s-au infiltrat printre hoţi

şi pun la cale stârpirea definitivă a hoţilor

care în uniforme de poliţişti

s-au infiltrat printre poliţişti

şi pun la cale stârpirea definitivă a poliţiştilor.

Totul funcţionează impecabil.

Doar câteodată mai survin mici confuzii

MEMORIA SENILĂ

Stau câteodată de vorbă cu inima mea

cum aş sta la taclale cu un veteran

încrustat de glorioase cicatrice.

Povesteşte-mi, rogu-te, îi spun,

cum ţi-au fost izbânzile la Austerlitz,

la Mărăşeşti, la Verdun?

şi cum ţi-a fost apusul sângeros la Waterloo?

Ea-şi drege vocea,

mută paharul din loc,

se uită fix la mine cu ochii pâcloşi,

după care, stupid, începe să-mi recite

toate frazele gata ticluite

dintr-un plicticos manual de istorie.

INOCENŢĂ

Iacobinii plângeau,

Girondinii plângeau,

plângeau menşeviţii şi cadeţii.

Hitler plângea,

Napoleon plângea,

iar cot la cot cu el

plângea amarnic Machiavel:

Vai! De ce toate astea!?

Nero plângea cu Torquemada,

Iar Ţepeş Vlad cu Asurbanipal

Plângeau şi ei:

Vai! De ce toate astea!?

Ohrana Plângea,

Gestapoul plângea,

Regele-Soare plângea:

Vai! De ce toate astea!?

Un fluviu, o mare, un ocean,

lacrimi de sânge, de foc, de crocodil

scaldă câmpiile lumii.

Baionetele plâng,

archebuzele plâng,

Jean-Paul Sartre plânge:

Vai! De ce toate astea!?

Eu plâng, tu plângi, el plânge,

noi plângem ascuţind cuţite,

cu cuţite între dinţi, în burtă şi-n suflet.

Lacrimi de foc, de crocodil şi de sânge

îneacă buna, blânda noastră Terra care plânge.

MARELE NAPOLEON

Dimineaţa la micul dejun

valeţi-i aduceau lui Napoleon

obişnuitul castron cu grenadieri,

plutind în suc propriu şi înarmaţi până-n dinţi.

Napoleon îi culegea delicat în furculiţă,

îi contempla înduioşat.

„Ce oameni minunaţi sunt grenadierii mei,

şi buni, şi nobili şi viteji,”

gândea şi-i rodea cu ochii înlăcrimaţi, scuipând baionetele.

Iar bunii şi vitejii grenadieri

strigau cu voioşie: „Trăiască Împăratul!”

IMN

Nu, eroii nu poartă cununi de laur

şi nu surâd cinegetic în triumfale cvadrige.

Mint cărţile de istorie!

Eroii au feţe scofâlcite,

un ficat chinuit le mâhneşte privirea,

iar zâmbetul lor silit dezveleşte

gingii cu negre cioturi.

Eroii aşteaptă cu emoţie

ajutorul de şomaj

ca să cumpere salamuri ieftine

pentru copiii lor timizi,

şi daruri umile

pentru nevestele lor ofilite.

Vai! dinţii eroilor nu sclipesc pe ecrane.

Aceia-s dinţii celor care le joacă rolurile

şi le dau putinţa să se vadă

aşa precum şi-ar dori.

Eroii n-au ce căuta în manualele de istorie

printre personaje atât de distinse

care se foiesc în paginile lor.

Pentru că ei se usucă în mansarde

spre dispreţul pisicilor;

pentru că mucegăiesc în subsoluri

spre scârba paianjenilor;

pentru că putrezesc pe câmpul de bătaie

spre înduioşarea viermilor.

Pământul e culoarea eroilor

pământul care-i înghite şi-i mestecă bine

ca să-i scuipe în piramide şi obeliscuri măreţe.