POETUL ZILEI - NISTOR TĂNĂSESCU

POETUL ZILEI

NISTOR TĂNĂSESCU

Căutând azi pe Facebook am găsit trei motive pentru a-i dedica rubrica Poetul zilei „inventatorului tristeţii” – Nistor Tănăsescu. Primul îl reprezintă interviul pe care acesta i l-a acordat Danielei Şontică pentru suplimentul cultural al ziarului „Lumina”.

Risipitor de sine şi dăruindu-şi truda prietenilor sau mentorilor spirituali (Ion Gheorghe, Alex. Oproescu etc) poetul sensibil şi talentat (pentru că înainte de a fi orice altceva: ziarist, depozitar de valori spirituale, conducător de reviste culturale, tehnore-dactor, Nistor rămâne, în primul rând un şlefuitor remarcabil de briliante lirice) a eva-dat din lumea noastră nebună - nebună, într-o casă de la ţară, cu o curte plină de animă-luţe, flori şi cer albastru.

Iată câteva secvenţe din răspunsurile la amintitul interviu: „Acum 13 ani, după ce fiica noastră Ioana Bianca a absolvit liceul şi-a plecat la facultate, ne-am zis că nu mai avem nici un rost să ne petrecem restul vieţii în balcon, că mai bine-i să ne muşte ţânţarii de la ţară decât ţânţarii de la oraş. Decât să ne facă felul anofelul în urbea Buzăului, am hotărât, aşadar, s-o tulim la ţară şi să nu ne mai prefacem că s’tem oră-şeni. Mai ales că eu sunt un tip comod, n-aveam prieteni pe facebook pentru că nimeni nu ştia ce-i ăla, nu-mi plăcea parcul Crâng de atunci, unde era musai să evadezi dacă n-aveai aer condiţionat, nepermis de scump, ca şi acum. (...) Doamne, câte amintiri îmi stârneşti, dragă Daniela! Şi-apoi, au mai fost, în viaţa mea, mulţi, mulţi alţi oa-meni minunaţi de care nu pot să nu-mi reamintesc, indiferent de spaţiul tipografic pe care mi-l pui la dispoziţie: a fost Doamna Constanţa Buzea, care mă sfătuia să nu mai scriu ca... Adrian Păunescu (mi-a dat, totuşi, Premiul I pentru poezie pe Centrul Uni-versitar Bucureşti); a fost Gheorghe Pituţ de la „Viaţa Românească”; a fost poetul Ion Horea, care mi-a acordat în 1984, la „Labiş“, Premiul Uniunii Scriitorilor. Aveam pe-atunci un salariu de 946 de lei şi Ion Horea îmi trimitea lunar 300 de lei, deşi mă pu-blica în „România literară” cam o dată la trei luni, cu un poem minuscul, strecurat printre pagini. De altfel, din cauza lui am cam şi păţit-o în facultate, am dat de belea-ua admiraţiei colegilor. Ceilalţi oameni minunaţi din viaţa mea care m-au mai îmbrân-cit să isprăvesc ceva au fost Constantin Sorescu de la SLAST (cine-şi mai aminteşte de dumnealui?), care mi-a dat pe mână, la un moment dat, o pagină pe săptămână de ca-re să mă ocup exclusiv, şi, evident, profesorii mei de jurnalistică Alexandru Brad şi Viorica Bucur, adică „Sfinţii“ mei mari maeştri. (...) 

Cu Ion Gheorghe am şi n-am în acelaşi timp o legătură specială, i-aş zice mai degrabă inconfortabilă, frumoasă, dar inconfortabilă intelectual... Ion Gheorghe este scriitorul şi omul cel mai sucit şi ră-sucit din viaţa mea. Da, m-a ucenicit cumva literar, dar şi eu l-am ucenicit cumva social, am făcut tot posibilul şi imposibilul să-l scot din carapacea suspiciunilor în care s-a refugiat de când se ştie şi, când credeam că am izbândit, el, zdup la loc! Ion Gheorghe este realmente un scriitor genial, dar to-todată este şi maestrul suspiciunilor. (...) Altminteri, i-am „năşit“ toate cărţile de după ’89 încoace, am bătut şi străbătut împreună Dealul Istriţa de-a lungul şi de-a latul sâmbete în şir, uneori chiar fără să schimbăm o vorbă, am intrat şi m-am închinat şi-n scorbura de unde şi-a extras celebrele pietre, megaliticile, despre care toţi îl înjură şi spun că sunt „ludus naturae”. Poate fi şi aşa, nu-i exclus, dar de ce totuşi s-a găsit ci-neva, acum 50 de mii de ani, să le adune la un loc şi să le pună una lângă alta, stra-turi-straturi, vertical, cum pui cărţile pe rafturile bibliotecii... Am găsit acolo în mini-còpii toate sculpturile lui Brâncuşi, am şi eu acum pe birou o minimuză. Ştii ce-i ciu-dat? Că tot non-figurativul lui Brâncuşi a izbucnit fulminant după ce sculptorul şi-a petrecut câteva zile pe Dealul Istriţa, ca să caute şi să cioplească piatra potrivită pen-tru piedestalul „Rugăciunii“.  (...) Nu, nu mai am timp pentru poezie, dacă la versuri te referi. Cât voi mai avea vreme şi s-o mai îndura de mine Dumnezeu, mi-am propus doar să trăiesc poezia! Altminteri, am proiecte uriaşe, am o carte de 200 de pagini de convorbiri cu Ion Gheorghe numai bună de tipar, pe care însă m-am angajat că n-am voie s-o public cât timp trăieşte, am zeci de pagini de versuri de pus cap la cap, am, iarăşi, sute de pagini de reportaje de-altădată, din 18 ani de presă, de reunit într-un volum şi, mai ales, am o comoară specială: câteva sute de e-mailuri de corespondenţă, câte am mai putut recupera, strict culturale de la Marin Ifrim, iarăşi nepublicabile fiindcă sunt extrem de deranjante şi incomode deocamdată pentru foarte mulţi. Cam astea ar fi planurile mele, în situaţia în care Dumnezeu n-are alte planuri în ce mă pri-veşte!”

Al doile motiv pentru care mi s-a făcut dor de Nistor Tănăsescu l-a reprezentat un mesaj de la Ion Hănţulescu, din Alba Iulia. Hanţi era „subordonatul” meu, pe vre-mea când realizam „Jurnalul de Buzău” o nebunie de ziar la care contribuia şi Nistor. Îl întrebam pe Hanţi, joia, câte materiale are şi el zicea vesel „Şapte, şefu’!”. Vineri dimi-neaţă, ne întâlneam în gară să ducem ziarul la Bucureşti. Când îi ceream articolele mă privea spăşit: „Stai, şefu’ că le am în cap, da’ până la Bucureşti le scriu...” Nu s-a întâmplat vreodată să nu termine areticolele, la dimensiunile pe care le indicase pentru machetă...

Al treilea motiv, şi cel mai imoportant, sunt cele două admirabile poeme sem-nate de Nistor (ultimele din grupaj) pe care le-am citit, tot azi, pe internet.

POEME DE NISTOR TĂNĂSESCU

ZI DE ODIHNĂ

… toate ziarele de sâmbătă la un loc

aşteptând să fie citite cuiva

şi multe mere în cameră foarte multe

ultimele tale poeme despre mere

au zguduit lumea

nimeni nu ştie cine eşti

de unde vii

ţi-am păstrat taina am

zidit uşile şi ferestrele după

voia ta

am ucis toţi merii din preajmă

ce să fac mai departe se

frâng ziarele de sâmbătă

pe masa mea…

INVENTATORUL TRISTEŢII

… mi se dă să beau sânge de iepure

eu mai aştept şi altceva de la o toamnă o

telegramă o scrisoare în flăcări

cineva se pregăteşte să inventeze tristeţea

seara un rug în faţa casei mele, poştaşul:

„Vino la culesul viilor. Vino”

PASĂREA ACEEA

avatarurile nu sunt ale noastre

nici ramurile verzi de măslin –

altcineva îngenuncheat a ucis pasărea –

Aceea lui i se cuvine

orori sau noapte tot

sau nimic

noi nu

noi nu putem fi bănuiţi

priviţi ce ochi frumoşi ce

aripi frumoase au femeile noastre

SCRISOARE DIN AMBELE TABERE

… ninge…

de fiecare dată când ninge rămân într-un singur prieten

şi acela scump la vedere şi acela

cu crengile ninse

în depărtarea de unde vă scriu vouă neninşilor

se petrec viscole şi întâmplări armate

de fluturi invadează oraşul

sângele lor alb ne şiroieşte pe haine în barbă

nu ni se mai disting proaspetele decoraţii nu

ne mai deosebim unul de altul

în depărtarea unde vă scriu vouă neninşilor

se petrec viscole de întâmplări unii

din noi vor trece de partea duşmanului…

PRIMĂVARĂ SAU TOAMNĂ

… de la etajul zece al numelui tău cade

în fiecare dimineaţă un trandafir

cine stă să-l culeagă se îmbogăţeşte

în piaţa de flori cine nu

şapte ani trudeşte să-l cumpere

de la roşu la violet luminezi o pajişte cu licurici

devii în mijlocul nopţii

(aripi nu are numele tău nici să zboare înaintea

oaspetelui cu roze nu ştie)

acum e primăvară sau toamnă în acest codru de aur

trandafirii trăiesc mai puţin de o zi

ÎNTÂMPLĂRI CU FILOZOFI

… Moare Kant se naşte Feuerbach

tu tot aştepţi în locuri pe unde nu trec

răsare luna răsare soarele ah

în fântână numai nopţi se petrec

scriu poeme cu sufletul la gură

(un poem într-o viaţă întreagă)

vântul tău mă iubeşte cu ură

nici o frunză nu lasă să-mi cadă

tot astfel sunt de o vreme pădure

de citit după masa de seară –

tu m-aştepţi prin zăpezi c-o secure

eu nu plec niciodată din vară

ZI DE ODIHNĂ

… toate ziarele de sâmbătă la un loc

aşteptând să fie citite cuiva

şi multe mere în cameră foarte multe

ultimele tale poeme despre mere

au zguduit lumea

nimeni nu ştie cine eşti

de unde vii

ţi-am păstrat taina am

zidit uşile şi ferestrele după voia ta

am ucis toţi merii din preajmă

ce să fac mai departe se

frâng ziarele de sâmbătă

pe masa mea…

CHIŞTOACELE MAMEI EI DE VIAŢĂ!

... în cea mai tristă lume posibilă

am murit de bucurie când cineva

de alături

nu mult mai ponosit decât mine

s-a simţit cel mai fericit om din lume

când i-am întors spatele

în cea mai tristă lume posibilă

am murit de bucurie când cineva

de alături

se tot prefăcea că priveşte cerul

nicidecum cumpărăturile mele

pe care eram convins că a pus ochii

în cea mai tristă lume posibilă

am murit de bucurie când cineva

pe care-l prezumam cel mai neisprăvit

hoţ mondial

s-a simţit cel mai fericit când i-am întors

spatele

şi-a putut în sfârşit să golească şi el

în demnitate

scrumierele de alături de

mucurile şi de chiştoacele de ţigări...

HOŢII MEI DE NOTA ZECE

...după ce am obosit să dăruiesc

m-au furat toţi în această viaţă

şi tocmai aceia dintre ei

fără ţinere de minte

mi-au revândut înţelepciunea pe care

le-am dăruit-o

mi-au proclamat succesul lor faţă în faţă

ca dinspre un zeu către un derbedeu

şi cu toate astea-s fericit...

pentru tot ce mi-au furat

pentru tot ce şi-au însuşit de la mine

toţi hoţii mei au primit mereu nota zece...

AUTORITATEA ABURULUI

... te duci în grădinile verii în capitala iubirii te duci

pui la cale o dragoste mare –

care fereastră să fie aceea cărui loc frumos să te rogi

te aşezi la o masă cu fluturi însângeraţi:

acesta este trupul meu şi aceasta umbra păsării sale

cu batiste invizibile îi şterg aripa de întâmplare

eu sunt tatăl vostru de-acuma eu

stăpânesc nisipul din jurul a o mie de pirogi

încărcate cu cele mai frumoase petale...

CÂNTEC PENTRU SĂRACI

... era o muzică înnebunitoare înnebunitoare

ne încingeam cu frânghii de mătase mijlocul

să nu cădem de pe trotuare –

pe străzi circulau maşini cu pian cu surle şi tobe

pentru o monedă dăruită celui de la volan

ni se înapoiau zece metri de linişte...

la marginea oraşului eram săraci

voiam să ne cânte cucul degeaba...