138 de ani de la naşterea poetului George Bacovia

REMEMBER

GEORGE  BACOVIA

138 DE ANI DE LA NAŞTERE

George Bacovia (pseudonimul lui George Vasiliu) s-a născut în Bacău, la 17 septembrie 1881. A absolvit liceul în orașul natal și Facultatea de Drept a Universi-tăţii din Iaşi.

Debutează în „Literatorul” (1899) cu poezia „Şi toate”, semnată V. George. Ulterior va colabora la mai multe reviste din ţară şi scoate, la Bacău, revistele „Ori-zonturi noi” (1915) şi „Ateneul cultural” (1925)

Primul său volum („Plumb” – 1916) va fi premiat (în 1923) de Ministerul  Ar-telor. În 1925 primeşte Premiul pentru poezie al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1934 (ex aequo cu Tudor Arghezii) Premiul Naţional pentru poezie.

„În poezia nici unui poet român, luciditatea nu capătă forme atât de cumplite ca la  Bacovia, fiind vorba de acea specială luciditate a insomniei, când simţurile, parcă pentru a obosi, reverberează realităţile, amplifuicându-le culorile, mirosurile, gusturile” (Adrian Păunescu)

PLUMB

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar veşmânt -

Stam singur în cavou... şi era vânt...

Şi sdcârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -

Stam singur lângă mort... şi era frig...

Şi-i atârnau aripile de plumb.

LACUSTĂ

De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând...
Sînt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val -
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-același vremuri mă găsesc...
Și simt cum de atâta ploaie
Pilonii grei se prăbușesc.

De-atâtea nopți aud plouând,
Tot tresărind, tot așteptând...
Sînt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.

 DECEMBRE

Te uită cum ninge decembre,
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

NEVROZĂ

Afară ninge prăpădind,
Iubita cântă la clavir,
Si târgul stă întunecat,
De parcă ninge-n cimitir.

Iubita cântă-un mars funebru,
iar eu nedumerit mă mir :
De ce să cânte-un marş funebru...
Şi ninge ca-ntr-un cimitir.

Ea plânge şi-a căzut pe clape,
Şi geme greu ca în delir...
În dezacord clavirul moare,
Şi ninge ca-ntr-un cimitir.

Şi plâng şi eu şi tremurând
Pe umeri pletele-i resfir...
Afară târgul stă pustiu,
Şi ninge ca-ntr-un cimitir.

RAR

Singur, singur, singur,
Într-un han, departe -
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur...

Plouă, plouă, plouă...
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...

Nimeni, nimeni, nimeni...
Cu atât mai bine -
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...

Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Vă rămâne vouă -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...

Veşnic, veşnic, veşnic...
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme -
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic...

Singur, singur, singur...
Vreme de beţie -
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur... 

SEARĂ TRISTĂ

Barbar, cânta femeia-aceea,

Târziu, în cafeneaua goală,

Barbar cânta, dar plin de jale, -

Şi-n jur era aşa răscoală...

Şi-n zgomot monstru de ţimbale

Barbar, cânta femeia-aceea.

Barbar, cânta femeia-aceea...

Şi noi eram o ceată tristă -

Prin fumul de ţigări ca-n nouri,

Gândeam la lumi ce nu există...

Şi-n lungi, satanice ecouri,

Barbar, cânta femeia-aceea.

Barbar cânta femeia-aceea,

Şi-n jur era aşa răscoală...

Şi nici nu ne-am mai dus acasă,

Şi-am plâns cu frunţile pe masă,

Iar peste noi, în sala goală, -

Barbar cânta femeia-aceea...

CUPTOR

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.

Ce vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...

TRUDIT

Iubito, şi iar am venit...
Dar astăzi, de-abia mă mai port -
Deschide clavirul şi cântă-mi
Un cântec de mort.

Şi dacă-am să cad pe covoare
În tristul, tăcutul salon, -
Tu cântă nainte, iubito,
Încet, monoton.

AMURG

Ca lacrimi mari de sânge

Curg frunze de pe ramuri, -

Şi-nsângerat, amurgul

Pătrunde-ncet prin geamuri.

Pe dealurile-albastre,

De sânge urcă luna,

De sânge pare lacul,

Mai roş ca-ntotdeauna.

La geam tuşeşte-o fată

În bolnavul amurg;

Şi s-a făcut batista

Ca frunzele ce curg.

PANORAMĂ

Plîngea caterina-fanfară

Lugubru în noapte tîrziu...

Şi singur priveam prin ocheane

Pierdut în muzeul pustiu...

Şi-n lumea ocheanelor triste

Mă prinse sinistre gîndiri -

În jurul meu corpuri de ceară,

Cu hîde şi fixe priviri.

Şi-acea caterincă-fanfară

Îmi dete un tremur satanic ;

În racle de sticlă - prinţese

Oftau în dantele, mecanic.

Şi-atunci am fugit plin de groază

Din sumbrul muzeu fioros,

Oraşul dormea în tăcere,

Flaşneta plîngea cavernos.

Plîngea caterina-fanfară

O arie tristă, uitată...

Şi stam împietrit...şi de veacuri,

Cetatea părea blestemată.

PLUMB DE TOAMNĂ

De-acum, tuşind, a şi murit o fată,

Un palid visător s-a împuşcat;

E toamna şi de-acuma s-a-nnoptat...

-Tu ce mai faci, iubita mea uitată?

Într-o grădina publică, tăcută,

Pe un nebun l-am auzit răcnind,

Iar frunzele cu droaia se desprind;

E vânt şi-orice speranţă e pierdută.

Prin târgu-nvăluit de sărăcie

Am întâlnit un popă, un soldat...

De-acum pe cărţi voi adormit uitat,

Pierdut într-o provincie pustie.

De-acum, au şi pornit pe lumea eronată

Ecouri de revoltă şi de jale;

Tot mai citeşti probleme sociale...

Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată?

MARŞ FUNEBRU

Ningea bogat, şi trist ningeal; era târziu

Când m-a oprit, în drum, la geam clavirul;

Şi-am plâns la geam, şi m-a cuprins delirul -

Amar, prin noapte vântul fluiera pustiu.

Un larg şi gol salon vedeam prin draperii,

Iar la clavir o brună despletită

Cânta purtând o mantie cernită,

Şi trist cânta, gemând între făclii.

Lugubru marş al lui Chopin

Îl repeta cu nebunie…

Şi-n geam suna funebra melodie,

Iar vântul fluiera ca ţipătul de tren.

Apoi, veni şi-o blondă în salon…

Şi-aproape goală prinse, adormită,

De pe clavir, o scripcă înnegrită -

Şi urmări, pierdută, marşul monoton.

Înaltă, despletită, albă ca de var,

Mi se părea Ofelia nebună…

Şi lung gemea arcuşu-acum pe strună

Îngrozitorul marş lugubru, funerar.

Cîntau amar, era delir, -

Plângea clavirul trist, şi violina -

Făcliile îşi tremurau lumina,

Clavirul catafalc părea, şi nu clavir.

Târziu, murea clavirul lung gemând;

Luptau făcliile în agonie…

Şi-ncet se-ntinse-o noapte de vecie,

Şi-n urmă, greu, un corp am auzit căzând.

Vai, de-atunci îmi pare lumea şi mai tristă,

Viaţa-i melodie funerară…

Şi nu mai uit nebuna lăutară -

Şi transfigurata, trista claviristă.

PASTEL

Adio, pică frunza

Şi-i galbenă ca tine. -

Rămâi, şi nu mai plânge,

Şi uită-mă pe mine.

Şi s-a pornit iubita

Şi s-a pierdut în zare –

Iar eu în golul toamnei

Chemam în aiurare...…

- Mai stai de mă alintă

Cu mâna ta cea mică,

Şi spune-mi de ce-i toamnă

Şi frunza de ce pică?...

VALS DE TOAMNĂ…

La geamuri, toamna cântă funerar

Un vals îndoliat, şi monoton...

– Hai să valsăm, iubito, prin salon,

După al toamnei bocet mortuar.

Auzi, cum muzica răsună clar

În parcul falnic, antic, şi solemn,-

Din instrumente jalnice, de lemn,

La geamuri, toamna cântă funerar.

Acum, suspină valsul, şi mai rar,

O, lasă-mă acum să te cuprind...

– Hai, să valsăm, iubito, hohotind,

După al toamnei bocet mortuar.

CU VOI...

Mai bine singuratic şi uitat,

Pierdut să te retragi nepăsător,

În ţara asta plină de humor,

Mai bine singuratic şi uitat.

O, genii întristate care mor

În cerc barbar şi fără sentiment, -

Prin asta eşti celebră-n Orient,

O, ţară tristă, plină de humor...

ECOU DE ROMANŢĂ

S-a dus albastrul cer senin

Şi primăvara s-a sfârşit -

Te-am aşteptat în lung suspin,

Tu, n-ai venit!

Şi vara, cu nopţile ei,

S-a dus, şi câmpu-i veştejit -

Te-am aşteptat pe lângă tei,

Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,

Frunzişul tot e răvăşit -

Plângând, pe drumuri, te-am chemat,

Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,

De mine-atunci nu vei mai şti -

Nu mai veni, e prea târziu,

Nu mai veni!

EPITAF

Aici sunt eu,

Un solitar,

Ce-a râs amar

Şi-a plâns mereu.

Cu-al meu aspect

Făcea să mor,

Căci tuturor

Păream suspect.

Fotografii realizate de Lucian Mănăilescu la Casa Memorială „George Bacovia” şi la statuia poetului, realizată, de sculptorul Constantin Popovici.