Aniversări - Geo Galetaru

ANIVERSĂRI

,,LA MULŢI ANI !”

SCRIITORULUI ŞI OMULUI DE CULTURĂ GEO GALETARU

Galetar Gheorghe (pseudonim literar Geo Galetaru) s-a născut la 8 septembrie 1974, în comuna Cenad, judeţul Timiş.  A absolvit  Facultatea de Filologie de 5 ani (secţia română-franceză) a Universităţii Timişoara (1972). A fost, până la pensionare, profesor de română - franceză la Şcoala gimnazială Igriş (1972-1992) şi Şcoala gim-nazială Dudeştii Noi (1992-2014).

Debut literar în revistă - ,,România literară’’(1969 - debut girat de Ion Cara-ion); debut editorial în volumul colectiv ,,Popas între poeţii tineri’’, îngrijit de Victor Felea (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974). A publicat aproximativ 30 de volume, ma-joritatea de poezie. Membru al USR, filiala Arad.

Actualmente desfăşoară o activitate literară prodigioase, dincolo de volumele personale şi de colaborările la majoritatea revistelor culturale importante, ocupându-se de editarea revistei „Sintagme literare” (director fondator şi redactor-şef) şi de alma-nahul acesteia, după părerea noastră cele mai prestigioase publicaţii literare ce apar în mediul rural din România, precum şi de organizarea unor concursuri sau activităţi culturale girate de Consiliul Local şi Primăria Comunei Dudeştii Noi.

POEZII

AŞTEPTARE

Curând se va duce şi septembrie

Nu e bine să lăsăm nimic în urmă

Umbra încă adulmecă norii

Aceste bastioane ale sufletului dezlănţuit

Cândva la temelia flăcării

Ca o beţie rece pe câmpia atroce

Mamă

Tălpile mele vindecă iarna de singurătate

Un felinar lucid ca o absenţă

Curând se va duce şi septembrie

Hainele miros deja a trădare târzie

Îngerul stă cuminte în colţ şi aşteaptă

ZDRANG

Fericiți cei săraci cu duhul
da
fericiți
până-ntr-o zi când fericirea îi va izbi de perete
și capetele lor
zdrang
ca niște nuci de cocos
aruncate în praf
de o mână nevăzută
milostivă

CÂNTECE DE ADORMIT PASĂREA OARBĂ

2.

și totuși

am înfipt un pumnal în inima singurătății

de-acolo curge grâul

acolo copiii imită țipătul păsării

am văzut apoi un nor

plutind deasupra unui oraș

și aveam ceva de spus

dar nu mai știam ce

silabele se loveau

de același zid

și nu mai veneau înapoi

UN AL PĂMÂNT O ALTĂ LUMINĂ

trec prin camere cu țigara în mână
mă-ntreb când o să plouă
când o să ningă
dar asta nu mai are importanță
scrisorile zboară pe lângă tâmpla mea
asemenea unor gloanțe cu termenul expirat
poate aș vrea să vină o pasăre mică
să-mi ciugulească din palmă
dar nu
aici nu se întâmplă nimic
aici nu sunt păsări
nici păpădii
nici iepuri cu urechile ciulite
resemnarea e o lecție bună
simt nevoia să dau limbile ceasului înapoi
să îndes perna în capul îngerului din colț
dincolo de gustul blasfemiei
se rotește parcă o sărbătoare tăcută
cineva ne acoperă cu o liniște albastră
ne întoarcem din gările din care-am plecat
batiste incolore
silabe ca niște pâini aruncate în vânt
cine să mai alerge
după cărăbușul de ieri
cine să inventeze pentru noi
un alt pământ
o altă lumină

CE SĂ VĂ SPUN

Ce să vă spun
cred că nici nu mai are importanță
de vreme ce dorința de bine inundă camerele goale
crește ca o apă freatică până în dreptul ochilor
aici e cazul să inventez o poveste cu zâne și coridoare întortocheate
pe care merg ținându-se de mână anii mei bisecți
cândva credeam că salvarea vine
de la ultimul fum de țigară
sau de la piticii care bat în tobele lor imaginare
o sărbătoare improvizată contracronometru
în ultimă instanță o demonstrație de virtuozitate
a memoriei scăpate din lesă
viața mea vine din urmă odată cu închiderea ușilor
se conectează la micile vulnerabilități ale clipei
un rest de echilibru în această anatomie trezită la realitate
ce să fac dacă fotografiile din copilărie
mi-au luat-o cu mult înainte
se așează instantaneu în balansoarul cu păsări
de unde trimit semnale cu risc seismic ridicat
ce să vă spun
în această după-amiază a tuturor posibilităților
când ascultăm prelegerile savante ale fluturelui vanessa
și bucuriile explodează sub piele ca niște gândaci aurii
o utopie bonomă cutreieră cartierele sărace
unde pisicile zboară prin aer ca niște proiectile glorioase
în zilele cu miros de gutuie înțeleaptă

și îngerul negru doarme în pace
doarme în pace

AM SCRIS O CARTE

nimeni nu iese din cușca sa
când cad fructele
pe o banchiză roșie
se face seară
și dinții se lovesc de enciclopedia înșelătoare a nopții
(vom urmări seriale cu miros de anotimp expirat
vom visa pești în duminica bretoanelor socialiste
vom respira aceeași imperfecțiune a vieții
în apropierea hambarelor cu îngeri interziși)
am scris o carte
totul este în regulă
chiar și această pasăre care moare
în albastrul absolut al dimineții

CEVA RĂMÂNE

Decapitările s-au amânat,
dimineața aceasta e ca o piele încinsă.
Închid ochii și trec prin camerele orbilor,
tatonez nimicul cu o lopățică de aur.
Păsările sunt în noapte, limpezimea cade pe neașteptate
și apa are silabele rupte în două.
Nu știm de unde vine și lovește pereții,
se strecoară în geografia densă a pietrei.
Cândva eram pe dealuri, un singur cuvânt
mișca din loc amiaza ca o libelulă rănită.
Cine sunt cei care nu cunosc spaima
și se despart în somn cu gesturi acide?
Ar mai fi o-ntâmplare de agățat în copac,
un premiu uitat pe malul tău desuet.
Ceva rămâne, ceva se tulbură ca un fruct neatins.
Am inventat peisajul ca să nu fim singuri.

O DISTANŢĂ TRUFAŞĂ

Acest linşaj al silabelor horă a

angoasei imaginare

legile explodând în venele noastre docile

focuri şi tăceri ca uşile închise

cărăuşii neantului într-o implorare

definitivă ca însăşi salvarea din

tenebre din pânza freatică a sensului

o distanţă trufaşă în

micile întâmplări fără chip

aşa ne vom obişnui

cu formele lipsite de apărare cu

respiraţia secundei victorioase

UNDEVA

Iluzii

mâna cunoaşte poveştile atroce

am avut o grădină în cer

am crescut pitici în salonul cu oglinzi

trupul se umple de întrebări

o pasăre fără nume

pe un mal fericit

apune şi inima

pipăim spaţiul

cad stele

PROZĂ

ACUM LA CENAD E IARNĂ

             – Vă mai amintiţi caii noştri? întreabă mama. Acum la Cenad e iarnă şi mama stă cu spatele lipit de cuptor, întotdeauna a fost ea cam friguroasă, făceam chiar haz pe socoteala ei şi-i spuneam că nu ar strica să mai dea jos de pe ea câteva kilograme, şi aşa avea cam multe la vârsta ei. „Cine e gras e şi sănătos”, ne spunea ea cu convingere, cu convingerea încăpăţânată că ne transmite un mare adevăr, şi un îndemn în acelaşi timp, fără să-şi facă însă prea mari iluzii că-l vom urma.

– Vă mai amintiţi caii noştri? Întrebarea mamei suna rugător, aproape impe-rativ, cum să nu ni-i amintim, doar ei erau printre puţinele mândrii ale noastre, dovezi solide că mai aveam un sâmbure de siguranţă de care să ne agăţăm, fără teama că lu-crurile se vor schimba prea curând şi că schimbarea lor ne va da peste cap obiceiurile şi toate acele ritualuri domestice care se statorniciseră demult, devenind tiparul în care însăşi viaţa noastră curgea înainte. Caii noştri, cei doi cai, care făceau aproape parte din familie, şi care înţelegeau ca nimeni alţii comenzile tatei, ascultându-l, fără să şovăie, cu o bucurie pe care probabil că o simţeau în felul lor, violentă şi frustră, aşa cum vio-lentă era nevoia lor de apropiere, în rarele lor momente de răgaz, când se odihneau unul în preajma celuilalt, nestingheriţi de nimeni şi de nimic.

Pe armăsar îl chema Bubi, un exemplar robust, cu coama şi coada negre. Celă-lalt cal, Sura, care avea o întreagă poveste, era o iapă nărăvaşă, inaccesibilă şi moftu-roasă, pe care tata o cumpărase cu vreo doi ani în urmă, la târgul de la Sânnicolau, de la un gospodar din Tomnatic. Mândra, căci aşa se chema arătarea aceea numai piele şi os, abia ţinându-se pe picioarele subţiri, nechezând cu disperare, poate din cauza foa-mei, poate fiindcă o speria toată acea aglomerare necunoscută de animale, vaci, cai, porci şi păsări de toate felurile şi de toate mărimile, privea cu spaimă în jurul ei, ne-ştiind nici pe departe ce o aşteaptă, ce soartă i se pregăteşte, privea cu ochi mari şi umezi, cerşind parcă o amânare pe care, oricum, stăpânul nu i-o mai putea da, era evi-dent că vrea să scape de ea, în orice chip, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să lase din preţ cât de mult, s-o dea chiar cu jumătate din preţul gândit de-acasă, şi încă socotind că face o afacere rentabilă. Tata se apropiase încet de iapă, îi dăduse ocol din toate părţile, privindu-i pielea fleşcăită, pe care părul se tocise şi se rărise, îl pusese pe pro-prietar s-o plimbe în ţarc, în jurul ţăruşului înfipt în pământ şi, după ce-i văzuse spi-narea plină de broboane mari de sudoare, se retrăsese la o parte, privind sceptic trapul ei mărunt şi nesigur şi, totuşi, din extenuarea ei răzbătea la suprafaţă, prin pâcla de transpiraţie care-i mustea din piele, o voinţă puternică, o dorinţă abia reprimată de a se avânta într-o goană nebună, smulgându-se din acel loc ruşinos, din mijlocul oamenilor care-i cântăreau fără milă mersul bicisnic. Tata s-a întors, pe jumătate hotărât, spre pro-prietar, păstrând totuşi, în ochi şi în gesturi, o şovăială bine afişată, o rezervă ce nu trebuia să-i scape celuilalt şi l-a întrebat scurt: „Cât?”, cu un glas din care răzbătea mi-la, milă pentru starea jalnică a animalului, dar şi pentru el, care-şi lua pe cap o ase-menea belea. Omul s-a codit niţel, îşi dădea seama totuşi că dăduse peste un client se-rios şi nu voia să scape prilejul din mână, căci altul nu i s-ar mai fi ivit, putea el să aş-tepte mult şi bine, cu mârţoaga lângă el. „Ştiu şi eu, spuse omul destul de temător, acu-ma vezi şi dumneata că iapa nu-i prea arătoasă. Dar dacă o hrăneşti bine şi ai grijă de ea, peste un an să vezi numai ce frumoasă se face, nici n-o s-o mai cunoşti”. Tata a mai privit-o o dată, i-a cercetat dinţii laţi şi galbeni, după care i-a întors spatele, uitându-se peste capetele oamenilor din târg şi căutând-o pe mama. Ar fi vrut să fie şi ea acolo, să îşi dea şi ea cu părerea, nu la urmă să se ivească certuri şi vina să cadă numai pe el. A descoperit-o repede şi a chemat-o: „Hai, că poate amândoi luăm o hotărâre mai bună, de nu ne-o părea rău la urmă”. S-au mai învârtit preţ de cinci-zece minute în jurul calului, de fapt, într-un fel inutil, căci ceea ce aveau de văzut văzuseră deja şi nu mai trebuia decât să spună da sau nu. „Tu ce crezi, Gheorghe, mai poate ieşi ceva din calul ăsta?”. Şi atunci, tata s-a hotărât pe loc, fără să şovăie, fără să aibă siguranţa că lucru-rile vor fi aşa cum dorea el, se lăsase condus de hazard şi de o presimţire de moment, fără remuşcare sau teama că greşeşte, dar cu o încredere oarbă că viitorul trebuie să ia forma dorinţei lui din acea clipă. Şi a cumpărat iapa cu două mii de lei, bani destul de mulţi pe vremea aceea, fără să se mai tocmească deloc. Şi, îţi aminteşti? Peste un an cine ar mai fi recunoscut-o pe Mândra în iapa aceea grasă şi plesnind de sănătate, care fornăia cu putere când Bubi încerca să se apropie de ea? În câteva luni, Mândra ajun-sese să-şi merite numele, cu toate că, din dispreţ sau dezaprobare pentru farsa primului nume, tata i-l schimbase în Sura.

Bubi şi Sura formau o pereche minunată. Tata făcuse o căruţă nouă, galbenă, pe cea veche o descheiasem şi o cărasem, bucată cu bucată, în şură, sub baloturile de paie şi pleavă, cât mai adânc, să nu se vadă nici măcar un şurub, căci ar fi fost destul ca să iasă la iveală totul. La fel, plugurile şi grapele le-am demontat şi le-am camuflat în căpiţele de tulei, tremurând ori de câte ori perceptorii şi oamenii sfatului se învârteau în jurul lor, neîndrăznind însă să cerceteze mai adânc, cine ştie, le rămăsese şi lor un rest de ruşine sau se gândeau poate că, în asemenea vremuri tulburi cum erau acelea, nu e bine să mergi prea departe, niciodată nu poţi şti care e reacţia omului când nu mai are prea multe de pierdut.

– Vă mai amintiţi caii noştri de atunci? ne întreabă mama, şi în vocea ei nu distingi de data asta nici regret, nici admiraţie, e pur şi simplu o rememorare personală, pe care încearcă să ne-o transmită şi nouă.

Iarna aceea căzuse pe neaşteptate. Încă nu era frig, deşi fulgi mari, imenşi, pu-foşi cădeau de sus, aşternându-se pe pământ într-un strat care creştea văzând cu ochii. Copacii împungeau văzduhul cu braţele lor scheletice, sporind dezolarea începutului de iarnă. Străzile erau pustii, puţinii oameni care treceau pragul casei, afară, aveau o sin-gură ţintă, apoi se întorceau grăbiţi, speriaţi parcă de o vedenie rău prevestitoare. Ni-meni nu se gândea cât va ţine iarna, ce ne va aduce în cele câteva luni cât avea să ză-bovească pe aici, o nepăsare universală îi însoţea pe oameni la bufet, acolo unde li se părea că uită de toate, că totul poate deveni altfel, mai frumos şi mai sigur. Birtul ge-mea de lume, mai ales bărbaţii socoteau că este umilitor să rămână acasă pe asemenea vreme, vocile, la început în surdină, abia murmurate, apoi gălăgioase, imperative, stri-dente, se amestecau într-un vălmăşag de nedescris, fiecare voia să se facă înţeles peste capul celuilalt şi toţi sfârşeau prin a vocifera în van, într-o perfectă harababură de stri-găte şi ţipete. Tata trecea printre mese şi scaune, salutând din când în când câte-un cu-noscut, dar prefera să se aşeze mai totdeauna singur la masă, cu o jumătate de mastică în faţă, gândindu-se la cine ştie ce şi privind hărmălaia din jur fără să vadă sau să audă ceva. După vreo jumătate de ceas, timp în care îşi sorbea porţia de mastică cu înghi-ţituri rare şi cumpătate, îşi aprindea o „Mărăşească” sau o „Naţională” şi arunca o privire distrată în jur. Nu-i plăcea spectacolul pe care-l vedea, dar simţea o imensă compătimire şi, la drept vorbind, nu avea ce să facă, nu mai putea îndrepta nimic. În cele din urmă se ridica, saluta din nou de câteva ori în dreapta şi-n stânga şi o pornea încet spre casă. Mama mătura zăpada care se adunase în faţa casei, o rânea cu lopata, şi uliţa întreagă forfotea de femei care făceau acelaşi lucru. Din când în când, spărgând li-niştea satului, se auzeau guiţaturile unor porci, oamenii se puseseră pe treabă, iarna s-ar fi putut să fie lungă şi ei trebuia să se aprovizioneze cu de toate, ca să reziste până la primăvară. „Noi când tăiem porcii, tată?”, îl întrebam pe tata, şi eu şi Traian, şi aş-teptam răspunsul numai urechi, căci presimţeam că până la sorocul cu pricina nu mai era mult. Şi iată că, într-o vineri seara, când timpul se muiase puţin, dar nu atât de mult încât să se topească zăpada şi să se dezgheţe pământul, tata trimitea după rudele de la Sânnicolau, singurele rude mai apropiate care ne puteau ajuta. Sigur, puteam apela şi la vecini (căci, pe vremea aceea, toţi ar fi sărit să dea o mână de ajutor), dar tata era de principiu că între rude totul merge mai repede şi mai cu folos. Urmau să sosească Mai-ca şi Moşu, cei doi unchi, Ştefan şi Gheorghe, care erau fraţi gemeni, apoi tuşa Aurica, sora mamei şi a celor doi unchi, şi uica Gică, bărbatul tuşei Aurica, o namilă de om ca-re dintr-o smucitură trântea porcul la pământ şi cu o singură mişcare îi tăia gâtul, spre mila şi spaima noastră, care ne ascundeam pe unde apucam, să ne ferim ochii de ori-bilul spectacol. Tuşa Aurica aducea în mare grabă ligheanul, să nu se piardă sângele scurs, şi vederea şuvoiului roşu care ţâşnea cu putere îmi provoca o stare de greaţă vecină cu leşinul. După ce porcii îşi trimiteau în văzduh ultimele respiraţii horcăitoare, îi aşezam pe câte o scară şi-i transportam în curte, unde îngrămădeam pe ei furci de paie şi le dădeam foc. Eu şi Nelu, câteodată şi Traian, înteţeam focul, până ce părul porcului se pârlea bine şi rămânea pielea curată, întinsă ca o tobă gata să plesnească. După aceea stingeam focul, măturam porcul de scrum şi-i frecam pielea rumenită cu bucăţi de ţiglă, până dispărea orice fir de păr şi pielea se arăta netedă şi frumoasă, nu-mai bună de şoric. După ce porcul era bine pârlit, îi tăiam coada şi urechile, pe care apoi le clefăiam cu poftă, tăvălite puţin şi în sare.

Restul, despicatul porcului, tăiatul cărnii, făcutul cârnaţilor şi al jumărilor şi toate celelalte erau treaba celor mari.