Aniversări - LIVIU OFILEANU

ANIVERSĂRI

La mulţi ani !

POETUL LIVIU OFILEANU –

UN TRUDITOR LA ZIDURILE TURNULUI BABEL

Ori de câte ori Liviu Ofileanu, bolnav incurabil de poezie şi îndrăgostit de fantasme, trimite acasă, prin credinciosul lui câine albastru, scrisori despre mările cerului, pe care pretinde că le cutreieră, de fapt el trudeşte, potrivind cărămizile cuvintelor în zidul năruit al turnului Babel.

ALIBI

prima și prima oară n-am scris nimic.
aveam șaptesprezece ani și ceva
când am văzut-o la patinoar cum plutea
deasupra mulțimii.

știam cum arată pe dinafară și pe dinăuntru
înainte să o fi văzut cum arată,
aveam o colecție revuistică impresionantă,
vederi explicite și dicționare.
minionă, brunetă cu ochii de nuanța cafelei,
Ea plutea singură deasupra mulțimii.

în noaptea aia am avut prima insomnie adevărată.
mă gândeam la Ea cum se gândea tata la sticlă,
aș fi făcut orice să fie umbra mea.
am luat un stilou și am scris șase pagini,
le-am pus în plic și l-am aruncat la gunoi.

seară de seară m-am dus la patinoar,
îmi sărea inima din piept, nu alta.
eram gata să întreb din fiecare-n fiecare
„n-ați văzut cumva o fată frumoasă plutind?”.
nopțile erau tot mai scurte
și scrisorile se făcură teanc,
am început să le adun ca să i le arăt
când vom fi amândoi fără dinți.

și Ea n-a mai apărut niciodată,
cine putea să-i facă vreun rău?
treceam în jurnal scenele de umilință
și imaginam dialoguri puerile.
deși n-am aflat niciodată cine era,
memoria nu a pierdut-o -
să știu pe cine iubesc i-am spus „christina”.

mă depărtasem de prieteni,
nu doream să împart cu nimeni imaginea ei.
alunecat în depresie,
compensam aglomerând obiecte în jurul meu,
făcusem din absență un sanctuar,
am căutat-o în diversitatea femininului
dar nicio femeie nu aducea cu Ea.

m-am apucat de fumat și de băut
până m-au luat în armată.
când eram în mijlocul pădurii, singur în foișor
și nu îmi vedeam nici mâna,
parcă a lucit în beznă preț de o secundă
sau mai mult, cine poate ști, fața ei surâzătoare.
dormisem cu fruntea pe armă
și cu degetul pe trăgaci.

apoi m-am căsătorit cu o femeie care-i seamănă.
când ne luăm temperatura,
încă o văd pe christina plutind deasupra mulțimii,
sfidătoare și intangibilă.
pavese ar putea explica rândurile de mai sus.
sabato a prelungit un pic agonia,
suficient ca juan pablo s-o ucidă pe maria iribarne.
Eu îs timid și n-am atâta orgoliu;
umflu teancul și o aștept la patinoar.

EXCAVATORUL  ÎNTOARCE PĂMÂNTUL ŞI BISERICA

pentru că ai tăcut ieri, când i-au sfârtecat

pe apostoli şi astăzi, când fără nici o vină

un autobuz cu elevi a căzut între stânci,

filosofii s-au supărat cel mai tare

între ziua de sâmbătă şi duminică,

pentru fumul de la pearl harbour ş.a.m.d.

de atâta amar de vreme trebuie să fi ajuns

în visele Tale cucuta lui socrate dar

n-ai răspuns decât prin tornade şi cutremure,

câte un mic pompei ici-acolo, un fleac

precum word trade center.

lumea s-a plictisit de aşteptare… în absenţa

emoţiilor puternice, foamea de adevăr

descarcă adrenalina în stare pură:

cargouri cu heroină pe bază vegetală

şi astea spulberate de un tsunami din dragoste.

speranţa ucide oamenii - de vii

le scrie numele pe crucile-de-mort.

chiar dacă am sugruma clopotele

să ducem naţionalismul până în coreea,

xenofobia în catacombele creştinismului

Omul tot om rămâne, sofistul

care încalcă primul ceea ce afirmă.

şi totuşi, oare cum ar fi arătat ana lu' manole?

- frumuseţea tipică plaiului, ţăranca trupeşă,

bisericoasă, o prostănacă atrasă

de mirtul unei bărbi meditative?

nu i-am văzut un obraz precum al lunii,

surâsul plural, aglutinat în bulevardul

revoluţiilor din '89 şi 2009? surâsul

feciorelnic care anula veacuri de umilinţă?

dacă trupurile putrezeau în uitare -

Ana ieşise din zid pruncucidul

e metafora libertăţii mereu confiscate.

îmbătrânim şi nu o vedem pe ana

despletită ana. bombele dau

cu tesla morţii strat după strat:

icter negru / ciumă roşie. nimic mă,

nimic. urmele sunt acolo, ana nicăieri…

PERSPECTIVĂ

când sunt beat văd la intrare o plăcuță
pe care scrie: „aici a trăit și a scris...”.
nu mai e mult, încă o simfonie
a nopții albite de căldura vâscoasă și protectoare.

toți am căutat un loc mirific,
spălat de respirații ca orașul după ploaie.
acum abia așteptăm să ne-ntoarcem acasă,
unde „soarele negru” arde mai tare ca umbra unei femei.

chiar dacă nu ne plictisim de cântecul privighetorii,
între obsesive partituri chopiniene
pereții camerei se vor desface brusc
pe coama unui deal cu iarbă și trifoi.

nici nu mai contează strictul-necesar,
ce crede lumea dacă nu mai întârziem pe aici.
dau luciu vorbei ca unor pantofi de nuntă
și deja mă bântuie ideea-de-lumină.

no, vezi? parcă și inima bate mai rar,
o geamandură legănată pe umeri ca pe valuri.
îs emoționat - merg pentru prima dată la întâlnire
fără să aduc Eu florile.

THE MASON'S TROWEL

sunt zidar și nu mi-e rușine cu asta,

rămân cartiere pline de necunoscuți.

nimeni nu dă doi bani pe mistria mea,

nu-și amintește nimeni cum arăt.

și tot îs bucuros,

cad pe gânduri de parcă aș fi trist.

atunci mă opresc din lucru

și-mi curăț mistria până strălucește,

apoi o trântesc de pământ.

după epilog, un alt capitol nu există,

se întunecă devreme

dar pașii nu te trag spre casă.

înainte să cad ne mai lega un fir.

aveam ce pălăvrăgi, chestii savante,

spuse cu jumătate de gură:

„alarmă falsă, a venit”...

iar Eu îmi făcusem planuri înalte,

mă topeam de curiozitate:

„voi fi tatăl pe care nu l-am avut”.

adică îl voi învăța kick-box,

cum să te bați cu doi când ești singur.

cum să zică repede acid dezoxiribonucleic

și cum să recunoască din prima

muierea vieții lui.

mă uit la mistrie și văd un fel de nuntă,

o masă cu oameni povestind.

muzica saltă paharele

și Ei sunt consolați de alămuri,

triști pentru puțină vreme.

îți vei face altă coafură,

nu rămâi singură, christina.

ne-a mințit ghicitoarea în cărți,

nu e niciun țărm însorit

dincolo de dealu' ăsta negru.

și mai trece o iarnă,

și mai răsare un cartier,

și iarăși dau cu mistria de pământ.

însă bucuria că te-am avut

pâlpâie ca licuriciul în iarbă

și pot dormi liniștit, pisi.

 MAŞINA DE ÎNGHEŢATĂ

de câţiva ani nu mai ştii cine eşti / ce să faci

şi norii cern melancolia urâtului

„încremenit în proiect”.

o zi ca oricare alta

când primăvara scoate coarnele de melc

şi femeile piciorul de schelă în jurul lumii.

mă trezesc cu radioul la cap: muzică, ştiri,

cutare şi cutare a dres şi a făcut,

buletinul meteo şi ultimul atentat din rusia

cu 39 de morţi. „puteau fi 40, deci

lipseşte unul” te gândeşti cu un aer de chirurg

şi ridici pătura de pe consoartă,

mirat şi fericit că suflul exploziei

nu i-a mişcat nici un dinte, uite că respiră

şi pieptul i se umflă, atunci răsuflu uşurat

broboane de sudoare picură

pe marginea mesei şi cu blugii răspurtaţi o tai

la supermarket după asta şi cealaltă,

intru la librărie să-mi fac un pic de sânge rău

şi ies din librărie după ce

mi-am făcut sângele rău,

trec prin dreptul bisericii ortodoxe

până la farmacie după încă o tură de

analgezice pentru coloană, ca să spun

„rugăciunea inimii” poate aude cineva

dacă aude cineva, poate nu suntem

singuri în univers şi la gândul că tata trebuie

să fie pitulat în boscheţii de lângă drum,

că poartă chip de alcoolic,

am dat apă la şoareci în plin centru.

de fapt îmi amintisem că ieri

l-am văzut pe un amic ce murise acu’ 7 ani –

remus putea să bea o sticlă de votcă

direct din picioare şi până să-i dea bărmăniţa

restul, El cerea altă sticlă -

l-au găsit în trenul de simeria-hunedoara

cu inima explodată, murise

ca în toate poemele „în drum spre spital”,

şi parcă l-am văzut preschimbat într-o babă

cu picioarele răşchirate,

Ea îi purta geaca roşie cu inscripţia bulldog

şi buzunarele pline cu ţigări viceroy,

geaca primită „de la ajutoare olandeze”

şi bascheţii 44, cei care apăsau pedala de

acceleraţie a maşinii de îngheţată încât frânele

lăsau copiii cu temele nefăcute trei cartiere

la rând. măi-măi, clătinam din cap,

ia uite câte suferă omul în scurta lui vieţulică

şi strâmbăciunea icsată zâmbea cu un surâs

senil, poate credea că vreau să o trec strada

ca un gentleman - biata femeie, suportă

greutatea zecilor de bărbaţi ce îi locuiesc soţul,

şi am ieşit la ţanc din butoi amintindu-mi

că nevastă-mea face azi 24 sau 26 de ani, tre’

să iau nişte flori deşi frumuseţea nu contează

„dar în viaţă trebuie să ne asigurăm spatele”,

îmi zic liniştit şi trec pe roşu cu florile

de plastic luate din kaufland: vin la tine iubire

și omul din dacie a dat din cap ca un prost,

vin acasă ca să notez în jurnal

că nici azi n-am făcut nimic memorabil,

am deja o vârstă şi destule cărţi necitite,

destule filme nevăzute,

destule femei… şi mă apucă un plâns

torenţial până seara târziu,

atunci capacul toaletei cade

ca o pecete pe imaginea viselor mele:

all data will be lost all data will

be lost all data will be lost.

Traduceri din poezia americană

by Liviu Ofileanu

Ira Sadoff

Înmormântarea mamei mele

Rabinul nu spune cât era

de afurisită şi plângăreaţă,

fragilă şi vorace, dezordonată,

fără glas şi fără folos,

la capătul frânghiei prea lungi.

El n-a stat vreodată alături de ea

ca o statuie în vreme ce vocile

de radio o chemau de la Domnul.

El nu spune cum dansa mambo

cu mătura ei, clătinându-se,

balansându-se, şi cum suspina

în amurguri, până ce noi

ne întorceam de la şcoală ca s-o hrănim.

Ea nu l-a înspăimântat niciodată,

nici nu s-a înclinat ca să-l sărute,

înfrigurată şi moale ca un burete,

nu i-a strâns vreodată mâna, un os alb

zăvorând uşile, lăsând jaluzelele.

Ea nu i-a trimis niciodată gândaci

în scrisori, el n-a văzut-o vreodată

căzută pe scări, moartă şi trează.

Nu i-a privit niciodată murmurul

şi plânsul, el n-a văzut vreodată

plasele de păianjen în care citea

semnele că viaţa ei se terminase, cu

mult înaine de plecarea soţului speriat,

cu mult înainte ca ei să o arunce

într-o cutie, înaintea copiilor răsuciţi

unul către celălalt, de când nu au

învăţat niciodată să se roage.

de ar trebui să mă gândesc la ea, dacă

aş putea compara clipa ei pe pământ,

voi spune că ea era una din micile

sculpturi ale lui Dumnezeu,

polizată de glazură, una pe care vântul

a suflat-o de pe raft.

Mary Oliver

Sălbaticul „hăis şi cea”

Nu trebuie să fii bun.

Nu trebuie să mergi pe genunchi

regretând câteva mile prin deşert.

Doar să îţi laşi prostuţul animalul

din trup să iubească ceea ce iubeşte.

Vorbeşte-mi despre dezamăgirile tale,

ca să ţi le zic pe-ale mele.

Între timp lumea merge mai departe.

Între timp soarele

şi pietricelele curate ale ploii

se mişcă de-a curmezişul vederii,

pe deasupra preriilor şi a

copacilor denşi, munţilor şi a râurilor.

Oricine-ai fi, nu contează cât de singur,

lumea se oferă pe sine imaginaţiei tale,

te cheamă cu îndemnuri sălbatice,

severă şi tulburătoare

din nou şi din nou vestindu-ţi locul

în familia lucrurilor.

Maya Angelu

Încă mă ridic

Mă poţi trece-acolo în istorie

Cu ale tale înverşunate, împletite minciuni,

Mă poţi călca în picioare în plină mizerie

Însă, asemenea prafului, tot mă voi ridica.

Te tulbură lipsa mea de nebunie?

De ce eşti înconjurat de tristeţe?

Pentru că eu merg ca şi cum

aş avea sonde de petrol

Pompând în sufrageria mea.

Exact ca lunile şi ca sorii,

Cu certitudinea mareelor,

Exact ca speranţele ridicându-se deasupra,

Încă mă ridic.

Ai vrut să mă vezi distrusă?

Frunte plecată şi ochii mici?

Umerii căzuţi ca o lacrimă.

Slăbită de plânsul meu sentimental.

Te-a jignit aroganţa mea?

Nu o consideri îngrozitoare

Pentru că râd ca şi cum aş avea mine de aur

Îngropate în grădina mea.

Mă poţi împuşca cu vorbele tale,

Mă poţi tăia cu ochii tăi,

Mă poţi ucide cu ura ta,

Însă, asemenea aerului, tot mă voi ridica.

Te tulbură absenţa nurilor?

Vine ca o surpriză

Aşa că dansez ca şi cum aş avea diamante

La întâlnirea coapselor mele?

În afara colibelor ruşinoase ale istoriei

Voi răsări

Deasupra unui trecut înrădăcinat în durere

Mă voi ridica

Sunt un negru ocean, săltând nemărginit,

Rotindu-mă şi îngroşându-mă sufăr în flux.

Lăsând în urmă nopţile de teroare şi frică

Mă ridic

La revărsatul zorilor uimitor de curaţi / Răsar

Să aduc darurile primite de la strămoşii mei,

Eu sunt visul şi speranţa sclavului.

Mă ridic / Răsar

Mă ridic

Lawrence Ferlinghetti

Riscând frecvent absurditatea

Riscând frecvent absurditatea

şi moartea

ori de câte ori el perseverează

deasupra capetelor

audienţei sale

poetul ca un acrobat

se caţără pe rime

pe un fir înalt al operei lui

şi balansându-se pe gene

peste o mare de feţe

către altă parte a zilei

perseverând entrachats

şi dexteritatea picioarelor

păcăleşte

şi alte exagerări înalte

şi toate fără de greşeală

totul

pentru ceea ce nu poate fi

Pentru că el e super realistul

care trebuie vrând-nevrând

remarcat

adevăr încordat

înaintea luării fiecărei atitudini

sau păşind

în presupusul avantaj

în fața celui mai înalt loc

unde Frumuseţea stă şi aşteaptă

cu gravitate

să înceapă mortala ei cursă

sfidătoare

Şi el

puţin din omul charley chaplin

care poate sau nu poate prinde

forma ei dreaptă şi eternă

înstemată pe aerul gol

al existenţei.