LA MULŢI ANI SCRIITORULUI EMIL NICULESCU !

ANIVERSĂRI

La mulţi ani scriitorului Emil Niculescu !

Îndrăgostit de boema literară, dar şi de cea cotidiană, Emil Niculescu a repre-zentat, întotdeauna, un „personaj” aparte în peisajul literar fiind - cum spunea doam-na Magda Ursache despre navigatorii prin biblioteci, în căutarea vechilor „insule” ale Arcadiei, un... cărţar. În cosecinţă nu trebuie să mire pe nimeni preferinţele sale pentru limbajul cu lumină de miere lascivă al lui Emil Brumaru sau pentru Craii lui Mateiu, la curtea  cărora a trudit, cu visul, o viaţă întreagă.

Nimic nu se compară însă su admiraţia scriitorului buzoian faţă de cel mai... spânzurat poet al Franţei şi al lumii - François Villon. Este şi motivul pentru care am ales să publicăm, pentru a marca evenimentul, eseul de mai jos, semnat de Emil Nicu-lescu.

Vom reveni, în curând şi cu o cronică a ultimului volum de poezie, apărut zilele acestea, în care îl vom regăsi pe autor într-o destăinuire lirică inedită, stând tot sub zodia Magistrului Villon

Francois Villon, Magister in aeterum

Arestat, împreună cu prietenii de chef, pentru înjunghierea notarului pontifical

Ferrebouc, François Villon e condamnat la moarte prin spânzurătoare, sentinţă împo-triva căreia scrie Balada apelului; i se comută pedeapsa în surghiun pe 10 ani. Pe 8 ianuarie 1463, părăseşte Parisul şi dispare. Nimeni nu ştie când, unde şi cum a murit. Primise un scurt răgaz înainte de plecare, cum rezultă din Lauda lui Villon către Curtea de Divan: Trei zile, Doamne, doar mă mai amână,/ Să iau de la ai mei un ban la mână,/ Şi-apoi să mă despart de ei în plângeri./ Biruitoare Curte, aşa rămână,/ Mumă de buni şi soră de blânzi îngeri! (traducere de Dan Botta). În orice caz, justiţia pariziană trebuie să fi răsuflat cumva uşurată, după demersuri de impunere a legalităţii ce l-au premers şi urmat pe poetul Baladei spânzuraţilor; o inventariere a acestor onorabile tentative a fost făcută, prof dr. Nicolae Minovici, împreună cu doi colegi, (Le vagabondage, Bucarest, 1937): În Franţa s-au publicat diverse ordonanţe. Cea din 1350 stabileşte că: „Asemenea oameni lipsiţi de ocupaţie, sau jucători de zaruri, sau hoţii sau cerşetorii din orice stat şi orice condiţie ar fi, cu sau fără meserie, bărbaţi ori femei, sănătoşi la trup şi la membre, vor fi puşi la stâlp şi însemnaţi în frunte cu firerul înroşit şi alungaţi din acele locuri”. Astfel de ordnanţe: aceea din 1439, care orga-nizează Poliţia pe marile drumuri, ce din 1478 reprimă vagabondajul studenţilor des-frânaţi şi hoţi (…)¹.

Din acea vreme, poetul începe să bântuie posteritatea, cu „călcări” din ce în ce mai îndrăzneţe, ajungând, în a doua jumătate a secolului trecut, şi aici, la Dunărea de Jos, invocat, pentru început, de rafinatul autor la „Falsului tratat de vânătoare” (1872), anume în „Basmul bisoceanului”. Între cei care au relevat acest pionierat se află şi Emilian I. Constantinescu (născut la Râmnicu Sărat, autorul unui incitant studiu inter-belic, „Anarhismul poetic”, în care pleda tocmai împotriva îndrăznelilor moder-nismului; acesta învedera faptul că Literaturizarea datelor folclorice se vede la Odo-bescu direct, chiar prin citatele sale. (…) „Doamnă a inimii mele, de ce m-ai părăsit? Unde te-ai dus? Ah, unde?”, exact ca îndrăgostitul din „Tresoro de los Ropmanceros espanoles al lui Eugenio de Ochoa” sau acela din „Ballade de dames des temps jadis” a lui François Villon.²

Un cănuţism estetic face, totuşi, ca Magistrul să fi intrat în „slăbiciunile” de lectură ale celui care îl parodia pe Macedonski/Macabronsdchi. Poezia a fost mai puţin gustată de Caragiale - nota Georgeta Ene - şi faptul că lui Eminescu îl prefera pe Coşbuc, spune multe despre refuzul - oare programat?! – al lirismului, atât în viaţă cât şi în creaţie. Cu atât mai mult, în cazul de faţă, poezia romanticului Heine, cu care cea eminesciană se înrudeşte spiritual, nu-l putea seduce pe clasicul şi raţionalistul Cara-giale, care gusta însă poezia epică şi robustă a lui Fr. Villon.³

Care ar fi unul dintre secretele longevităţii faimei poetului medieval francez se întreabă, la vreme de insecuritate - ofiţer german pe frontul din Caucaz, în al doilea război mondial - , şi Ernst Jünger: De ce un vagabod ca Villon continuă să fie familiar, în vreme ce nenumăraţi oameni de onoare care aveau un nume în aceeaşi epocă au căzut pradă uitării? Pricina trebuie poate căutată în măsura de vitalitate nedife-renţiată care se ridică la fel ca seva din rădăcini, în fapte şi opere - o forţă în care ne recunoaştem pe noi înşine, dincolo de orice merite şi orice morală, căci este partea noastră comună de moştenire.⁴

Într-un volum colectiv de dezbateri al unor tineri scriitori, se întrezărea, ca me-todă altrernativă sinuciderii, soluţia Diogene, Villon, Dostoievski. Să trăieşti josnic, să fii respingător ca o rană deschisă, dar în contact nemijlocit cu lucrurile. Să pierzi sen-timentul constrângerilor sociale, aşa anulându-le. Ajungi la o scârbă răscolitoare, la o dragoste dureroasă pentru lucruri, pentru tot de e trecător şi în acelaşi timp infinit. Ca Villon şi Dostoievski, găseşti o punte de umilinţă către ceva mare şi pur sau, ca Dio-gene, rămâi lucid în josnicie şi deschizi un drum.⁵.

Funcţionează, semnala Mircea Mihăieş, lecturând jurnalele unor scriitori cu propensiuni spre autoanihilare o situaţie cumva paradoxală: O dramă vizibilă mai ales la scriitorul intelectual: de la Virginia Woolf la Radu Petescu, jurnalele consemnează lamentourile celui care se descopreră nepregătit să înfrunte greutăţile luptei cu biblio-grafia. E vorba, în fond, de un complex Villon: „Hei, Doamne! Dac-aş fi-nvăţat/ În ti-nereţuile-mi nebune,/ Şi bine de m-aş fi purtat/ Aveam culcuş şi mese bune!”. Un complex care, de foarte multe ori, se transformă într-un mecanism al inspiraţiei crea-toare.⁶

Sunt, s-ar spune, oarecari motive ca la comemorarea, suspectă şi aceasta, a „derbedeului de geniu”, să aşez împreună nişte fişe de lectură, ulterioare unui volum despre „Balada doamnelor de altădată”(2007)⁷, însoţite de un studiu despre „altoiurile” şi reverberaţiile lui Villon în literatura română.

 MICUL PARIS – O LUME LA PICIOARE

         Încă înainte ca Bucureştiul să devină Micul Paris, în timpul războiului pentru independenţă, „ultima cruciadă în Europa”, cum s-a mai numit, Paul Anghel ima-ginează în ciclul romanesc „Zăpezile de-acum un veac”, între preocupările unui june cărturar transilvan, Lucreţiu Parva, ajuns dincoace de munţi, în Capitală, şi pe acelea de, apud corifeii Şcolii Ardelene, „versuinţi”:

Printre hârtii, un alt poem, în endecasilabi, suna ca o reminiscenţă din Catul. (…)„Nos amare deceret cana nive/ Opus igitur esset nobis hieme.” Apoi a căutat o formulă în româneşte: „În casa mea ar trebui să ne iubim/ Dar am avea nevoie de o iarnă”.

Această formulă, deşi frumoasă, nemulţumea. Poate că Parva nu s-ar fi oprit la ea, cum nici nu s-a oprit; se vede că-l persecută acest motiv - candoarea, puritatea, cana nive – pe care l-a reluat ulterior, într-o variantă asociindu-i şi un accent din François Villon, care suna tulburător în latină: „Velim nive, ah, casta te complecti/ Sed ubi nobis tam promissa hiems?”

A tradus: „Aş vrea să te iubesc în neaua castă,/ Dar unde-i iarna mult promisă nouă?” Bogdana şi-a spus că, pentru a fi poet, aceste două versuri erau de ajuns. Parva trecuse şi prin această vamă, avându-i la dreapta şi la stânga pe Catul şi Villon⁸.

Nici în perspectiva mileniului trei, această flancare nu este mai puţin onorantă,

cum denotă o imputaţiune adresată de un exeget al poeziei române contemporane cu deschidere către ironie, Mircea Doru Lesovici, unui coleg francez destul de reputat şi repauzat: La th. Gautier termenii grotesc şi burlesc sânt aproape sinonimi. Ca tră-sătură comună a poeţilor pe care-i comentează, Gauthier acordă tuturor situaţia de „poeţi de mâna a doua”. Afirmaţia poate fi pusă pe socoteala gustului, însă ne e greu să admitem această situare pentru un poet ca François Villon⁹.

Generaţia scriitorilor interbelici, „trăirişti” sau nu, a început, în pofida patentei noastre francofone, să traducă şi să-l evoce pe Villon prin unele dintre cele mai subţiri condeie ale sale. Dintre seniori se cuvine amintit Ion Pillat, care, într-un studiu despre „Actualitatea lui Baudelaire”, observa: Tema scurgerii implacabile a vremii, tema bă-trâneţii care dislocă formele cele mai suave, tema cântată de Villon în „La Belle Heaulumiere” şi care se găseşte într-o poezie „LesPetites vieilles”, o replică şi o de-săvârşire. (…) în „Lea Petites vieilles”, el aduce în tratarea subiectului imortalizat de Villon, fiorul ce-l regăsim în mila demonică a lui Dostoievski.¹⁰

Una dintre marile promisiuni ale tinerilor epocii, sfârşit în temniţă comunistă, avea, după depoziţia lui Eugen Simion, certe afinităţi cu lirica fostului condamnat la spânzurătoare: Din „Sokrateion” deducem pe Mircea Vulcănescu îl interesa şi litera-tura şi, în afara comentariilor pe care le-a publicat, a tradus pentru bucuria lui, poeme din Villon, Rilke („Cartea a treia despre sărăcie şi despre moarte”), Peguy („Rugă Fecioarei”). (…) S-a pierdut se pare o versiune românească din Balada Doamnelor de altădată. Nu s-a păstrat, în amintirea prietenilor, decât versul „Dar unde-i neaua de mai an.” Barbu Brezianu (iau informaţia din cartea lui Ştefan I. Fay, ) îl socotea „cea mai desăvârşită traducere a unui vers dintr-o limbă străină în limba noastră”¹¹

În deceniul patru al secolului trecut, Petre Pandrea supranumit, ca avocat al apărării în numeroase şi dificile procese „doctorul leproşilor”, profesa, în Bănie, un mod de viaţă destul de riscant, cu peceţi villoniene certe, după mărturia târzie a lui Ovid S. Crohmălniceanu: Un tăbăcar calafatian prins cu 25.000 de perechi de bocanci furnizaţi clandestin spre Polonia contra aur, eliberat provizoriu la tribunalul craio-vean de Pandrea, furniza volens nolens baza materială a cenaclului literar, plătea restanţele la tipografie şi conciliabule la restaurantul periferic, neuitata „cameră a lorzilor” a ardeleanului Onuţ, cameră semiconspirativă şi loc de discuţii artistice, cu „trageri de sfori” la Curtea Marţială, pe şest, în atmosfera François Villon şi elevaţie doctrinară de belferi¹² Petre Pandrea, şi el, mai apoi deţinut politic, şi „mandarin va-lah” în memorii, se îngrijea, pe atunci, de apariţia revistei literare „Meridian”, cu mijloace, nu întotdeauna, excesiv de avuabile.

Pe vremea juneţii, înainte de a deveni critic proletcultist şi, mai apoi mentor al textualiştilor, era un spirit destul de ludic şi experimentalist, expediind la „Revista lite-rară” şi câte o pastişă, gen în care excela şi, ca să pun puţină sare conversaţiei, obli-gam pe amica mea să suspecteze patrenitatea versurilor recitate de mine. O „Baladă a cartofilor” (greu de găsit, atribuită lui Villon, nu era rău întoarsă din condei: „Dicte-moy où n’en quelle saison/ Mùrissent les pommes qu’ Hyppomène/ A la belle Atlante fit don,/ Eve, mangea si sereine/ Pour que le bon Dieu nous fit guerre,/ Et où est cette pomme de la haine/ Mais où sont les pommes de terre?” Rezon, America (car-tofiferă?!) a fost descoperită la 1494, dar acesta nu era, pardon, un capăt de ţară, inadvertenţa istorică fiind cu schepsis.

Francheţea, spiritul de frondă ale fostului „escolier” deveniseră deja un brand, aplicabil nu numai liricii, ci literaturii în general; Cella Delavracea, pianista, recenzând un roman al Georgetei Mircea Cancicov, nota, sub titlul „De la Villon la Slly Sim-phony”: Eroii trec de la bunăvoie la supărare. Sunt susceptibili şi gata la trântă. Sar înjurăturile şi ameninţările ca din praştie. Sunt zgomotoşi la joc şi rezervaţi la durere. Perspectiva dialogurilor are siguranţa măiestriei unei satire. Contrastele se strâng pâ-nă la contorsiune, iar destinderea aduce parcă o mângâiere în care se simte îndurare.

La această frescă, de o minunată putere de evocare, găsim toate argumentele pentru care „Poieni” apar ca un pas armonios între poezia lui Villon şi un bun „Silly Symphony”, iar calităţile sale excepţionale ne întreptăţesc să afirmăm că această car-te îşi găseşte locul printre cele mai bune bucăţi din tezaurul literaturii române.¹³

Barbizantul poet Simion Stolnicu devenise întârziat/tomnatic student bucu-reştean din motive care îl priveau şi pe autorul versurilor în jargon, cum aduce mărturie Pericle Martinescu: El nu venise cu gândul de a se pregăti pentru vreo carieră pro-fesională sau din vana dorinţă de a obţine o diplomă universitară, ci, doar din intenţia de a-şi consolida cunoştinţele în domeniu limbii şi literaturii franceze - în special şi aproape exclusiv al poeziei - adică să-şi completeze, cum singur spunea, ucenicia „la şcoala muzei franceze”. Această şcoală se rezuma pentru el la câţiva poeţi cărora le păstra un cult inalterabil: Villon, Vigny, Nerval, Baudelaire, Rimbaud, Teophile Gau-tier. Aceştia erau „Farurile” a căror existenţă istorică şi literară voia s-o cunoască în amănunţime, şi cam pentru asta venise el la Universitate¹⁴.

Simion Stolnicu, cenaclist la „Sburătorul”, va face, în 1938, o călătorie de studii la Paris, din foloasele căreia, în ce priveşte propriile-i versuri se destăinuie cu aerul unui pasionat: …poezia „Legat” comportă o preumblare anticipată prin hăţi-şurile vieţii extraordinarului poet François Villon, aşa cum ne-a fost analizată la cur-sul de comentarii. Cine poate şti astfel că prin simple desluşiri personale ca în versul: „Am vrut să fur colegiului de toamnă un filon” - este vorba de College de France, po-etul a frecventat şi comis un jaf? Analogie exterioară. Am vrut să furăm Toamnei un fior poetic: „Dar n-am găsit un unsprezece norocos între regi” – despre Ludovic al XI, care adeseori i-a fost de folos urgisitului Villon. (….)

„Şi eu lipii urechea de resturi de zăpezi/ Chipuri de mătase din purpur me-dieval// Ringale şi Ruxandre le reunduizez” nostalgie pentru frumuseţile inefabile ale trecutului „Les neiges d’antan”. Aceeaşi „Ringale şi Ruxandre” substituie reginele şi doamnele glorioase prin frumuseţe, cochetărie ş.a, precum Marguerite de Burgogne: „Oui comanda que Buridan/ Fut jete en un sac en Seine.”

Vom merge cu gândul la pefidia veneticei soţii a lui Alexandru cel Bun, dar şi la graţia ei feminină, mai luminoasă, mai atrăgătoare sub aureola timpului. Ruxan-drele vor fi simboluri de domniţe româneşti de altădată, corespunzând sublimei can-doare a acelor: Flora, la belle Romaine, Archibiada sau Thais, personagii din „Ba-llade des dames du temps jadis.”¹⁵

LEGĂTURI PRIMEJDIOASE

Escaladarea dreptei, anii războiului şi instalarea comunismului de după, am putea spune că nu l-au făcut pe poet să cadă în uitare, ba chiar l-au resuscitat, în ipos-taza sa de răzvrătit (din „clasa de jos”). În tinereţea sa buzoiană, elev de liceu şi colaborator al revistei „Zarathustra”, Ion Caraion scrie versuri de rezonanţă villoniană, precum cele încluse în manuscrisul cu care, cobitor, voia să debuteze editorial, „Închi-sorile noastre, taică”: Mări, câtu-i albia fântânii/ Se-adună chiotu-n ulcioare,/ Por-tăreii curţii şi jupânii/ Ne-au gătit de ieri spânzurătoare.// Şi-au să vină corbii să ne rupă,/ Şi-au să vină vânturile duiumuri/ după ce-om sfârşi cu toţi şi după/ Ce ne-or putrezi ciolanele pe drumuri.// (…) Ne-au rămas doar cântecele goale,/ Să ne fure Noaptea ca un câine -/ Noi, cei bolnavi de febre şi răscoale/ O să bem aicea până mâine.¹⁶ E o încercare de adaptare pe valahă, cum încercase şi Stolnicu şi cum o va mai practica, în tălmăcirile sale, Alex Alexianu, despre a cărei intreprindere Irina Pe-traş nota: François Villon e, aşadar, silit, cu blândeţe şi tact, e adevărat, să adopte „mersu’ răsăritean”, să vorbească „pe şleau” în graiul „rumânilor” (ne anunţa In-vocaţia care precede volumul). „Împământenirea” reuşeşte (cu rare excepţii). (…) „Cântecul doamnelor de altădată” nu poate înlocui variantele anterioare. Noul refren: „Dar zăpada/ De-altă iarnă unde-o fi?” e de o nedumerire gospodărească, departe de fiorul „zăpezilor de odinioară” ori de nedesluşita taină din „neaua de mai an”¹⁷.

Prin 1942, când se dădeau luptele pentru Odesa, Marin Preda rememorează că, un anume Diaconescu, fost coleg la Odorheiul Secuiesc, i-a semnalat, entuziast, apa-riţia versurilor lui Francis Jammes în traducerea lui Ion Pillat: Pe lângă marii damnaţi, Villon, Poe, Baudelaire, apar pe lume şi astfel de poţi, mi-a spus Diaconescu cu o în-cântare extremă, vrând parcă să spună că trebuie să rămân deschis pentru toţi, adică şi pentru cei mai mici. Ei corespund, a continuat el, infinitelor stări afective ale lec-torului, care nu e totdeauna mon semblable, mon frère, când citeşte Spleen-urile baud-elairiene.¹⁸

Schimbările politice vor tampona, de multe ori mortal, scriitorimea, boe-ma artistică, puţin dispusă la lesă ideologică; Tudor George, client al cârciumei „Sin-gapore”, va denunţa, peste ani, sentimentul de recluziune fără gratii pe care l-a încercat în, cum i s-a zis, „obsedantul deceniu”: Prea degerată epocă-mi fu dată,/ Villonian destin îmi dete cerul/ - Ci unde-or fi zăpezile de-alt’ dată?…/ Istoria, cum văd, şi-ascute gerul! (…) Adaptând s-ar putea spune, totuşi, că e mai bine cu un geniu la pa-gubă, decât cu un prost la câştig, cum reiese din polemica „Balada lui Acachie Aca-chievici”, datată 15.12. 1952, un harpon aruncat de pe „Corabia rataţilor” (al cărei armator era Emil Botta) în burtăverzimea obedientă şi grotescă, cinovicii noii stăpâniri: N-am studiat dogma-n…zadar!/ La drept vorbind şi proşti-nvaţă,/ Dar ca s-ajungă-aşa, mai rar!/ Asemeni rang puţini învaţă:/ Am ce băga pe sub mustaţă,/ Şi am ce linge din castron!/ Măcar ş-aşa, de garagaţă,/ Îi dau cu tifla lui Villon!¹⁹ Villonesc, în cazul evocatorului de la „Singapore” este faptul, sesizat şi de Maugham (în „Honolulu”!) că locurile unde oamenii au iubit şi au suferit păstrează totdeauna o palidă aromă ca-re aminteşte de ceva ce n-a pierit cu totul.²⁰ Ori, cârciuma este un teren perfect adec-vat iubirii (de obicei, nefericite) şi suferinţei de diverse sorturi.

Apăruseră volumele de tălmăriri din François Villon datorate Zoei Verbiceanu,

lui Dan Botta şi lui Romulus Vulpescu, când, de exemplu, pentru a fi „tăinuit” nişte poeme periculoase ale lui Ion Caraion, care-şi terminase o primă repriză de puşcărie, Emil Manu este arestat; din carceră, scriitorul îşi aminteşte: Într-una din nopţile dina-inte de prima înfăţişare visasem că sunt condamnat la moarte prin spânzurătoare, pen-tru aceleaşi infracţiuni care figurau şi în procesul medieval al lui Francois Villon. Scrisesem cândva un poem dedicat poetului francez, intitulat „Cod penal”. Dimineaţa îl recitam aici în surdină, ca pe o rugăciune clandestină, eretică: „Aş vrea să-nvăţ cu Francois Villon,/ Articol de articol ilegalitatea,/ Ar răsuna de strigăte cetatea/ Cu-a-celaşi fantomatic ton./ În visul alb ne-ar aştepta cu puşti,/ Cu veacul gol pe uliţi matinal/ Şi-aş înţelege toată poezia/ Acestui rece cod penal./ E poate o baladă mai frumoasă/ Decât aceste cărţi cu semn închis./ Margot aşteaptă singură-n poem/ Iar noi întârziem sub cearcăne de vis./ Pe unde treci cresc gratii la ferestre/ Şi călăreţi tot visu-l jefuiesc…/ Hei, François Villon, şi legile şi domnii,/ Când vine vremea lor, îm-bătrânesc! ²¹.

Puşcăriaşii politici români „au ţinut aproape” de brigandul parizian, unii apu-caseră, înainte de a intra în carceralitate să-l citească în traducere şi li se părea o onoa-re, dacă învăţaseră franceza în celule şi lagăre, să încerce ei înşişi translaţii şi să ceară sfaturi calificate, precum, Al. Mihalcea, ziarist, ridicat de organe în 1958, pentru ati-tudine duşmănoasă faţă de regim; acesta rememorează: „În cuşca unde ne petrecem traiul”- îl parafrazez pe Villon, „cuşca” este foarte prost spus. Vieţuim într-un spaţiu cu două determinări: coridorul şi cimitirul. (…) La câteva luni după eliberare mă dusesem la „Secolul XX” cu câteva traducei din Verlaine. Vorbisem cu Romulus Vul-pescu, pentru care aveam, atunci, adânc respect; primul traducător al lui Villon îmi arătase stângăciile tălmăcirilor mele…²²

Respectul faţă de marii traducători ai lui Villon era manifest unor intelectu-ali de înaltă marcă; Petre Pandrea, întemniţat, între altele pentru a fi fost cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, scria, într-un volum de memorii, despre Dan Botta: Avea febra şi slujba enciclopedistului. Dan Botta ştia cele patru limbi moderne europene (franceza, engleza, germana, italiana), cele două limbi iberice, latina şi greaca. Era filolog şi poet, experimentator în cuvinte rare şi moderne, avea un langaj aparte. (…)

Chiar pe patul de moarte a mai găsit şi a mai utilizat un cuvânt rar, un cuvânt propriu, un cuvânt original. Traducerea poemelor lui François Villon mişună de ase-menea găselniţe, cum le spunea, în loc de trouvailles, cel mai răsfăţat stilist al limbii noastre, Emanoil Bucuţa.

Tudor Arghezi, Emanoil Bucuţa şi Dan Botta au fost cei trei ţârcovnici care au oficiat cu evlavie şi cădelniţe parfumate în catedrala limbii române. (…) Dan Botta n-a fost nimic în ţara noastră, nici măcar… academician.

L-aş fi putut vedea ca amiral, conducând navele, l-aş fi văzut general, condu-când oşti terestre, l-aş fi văzut aviator în fruntea unei escadrile, l-aş fi văzut în fruntea unei reviste, l-aş fi putut vedea tronând pe un teanc gros de opere literare. Neîmpli-nirea a fost destinul acestui om împlinit, ca atâţia alţii din generaţia mea, participanţi şi victime ale unei rebeliuni de dreapta şi ale unei revoluţii de stânga.²³

Ştefan Fay, îşi nota în jurnal amurgul aceluiaşi cărturar de înaltă rasă, fără drept de semnătură, după 23 august 1944, care primise îngăduinaţa să-l traducă pe autorul „Testamentelor”: 29 martie 1957 Ce puternică impresie mi-a făcut zilele trecute Dan Botta, şi ce adânc poet era, privind pe fereastră din patul în care zăcea, cu faţa cenu-şie şi mâinile extrem de albe. (…) Boala îl răpune. L-am cunoscut măreţ - pe când lucram la volumul al III lea din Enciclopedia României: înalt, cu umeri largi, cu înfăţişare de statuie grecească, cu fruntea de bazalt şi buzele de un senzualism păgân.(…) Călca odaia cu paşi mari şi inspitaţi, făcea cu braţele şi palmele gesturi vaste, iar vorbele lui evocau, ca în Carmion, constelaţiile. Pentru Eminescu - a cărui mască o ştergea el singur în fiecare zi, cu o batistă de mătase aurie - avea un cult la care nu se ridica nici un semen din cultura mondială.(…) Bolnav, era scufundat în Villon. Muncea în pat, înconjurat de hârtii pe care îşi nota variantele.²⁴

Şi alţi baladişti, de după tezele de la Mangalia (1972), când boemi, când acor-dându-şi lira după marşurile oficiale şi-au omagiat celebrul antecesor: George Ţărnea depunea: Sunt mai bun de-o vreme/ şi mai plin de har -/ viaţa mi se toarnă/ singură-n pahar.// beau cu toată lumea/ şi-nţeleg puţin/ mai pe lângă moarte/ anii cât mă ţin.// Drămuiesc legenda/ ultimului ban/ drămuindu-mi frigul/ pe la câte-un han.// Şi la poarta lumii/ spre a-mi da de rost/ mă întreb sfielnic/ cine ce mi-a fost. ²⁵.

Versurile lui par a fi o glosă la „Balada zicerilor mărginaşe” a Magistrului, tălmăcite, mai apoi, de baladistul clujean Horia Bădescu: Ştiu totul principe iubite,/ Ştiu cui sau nu norocu-i vine,/ Ştiu gura morţii cum ne-nghite,/ Ştiu tot dar nu mă ştiu pe mine.²⁶

CĂRŢI DE VIZITĂ MOLDAVE

S-a „desecretizat”, la moartea scriitorului, un poem de sertar, botezat, în aceeaşi veneraţie faţă de Fr. Villon, „Cuvânt de rămas bun ce l-a rostit magistrul Mihai Ursachi aflându-se pe patul de moarte”, datat „ 1971, Decemvrie 12”: Iubitelor, vă las acum./ Adio-ţi zic deci, Nicoleta,/ Adio Nuţi Muţi, Geta,/ căci viaţa asta-i doar un scrum.// Adio ţie, Minodora,/ un trai deplin şi fericit/ cum altădată ne-am dorit/ nu ne-a fost dat amândorora.// Căci tu fiind de felul tău/ muiere pururi fără saţ,/ ţi-au trebuit atâţi băr-baţi/ câte femei am avut eu.// Şi iarăşi încă zic adio/ elevei mele Artemisa/ cu carnea tare cum e tisa./ Pe unde este, Domnul ţie-o.// Aş zice doar la revedere/ grecoaicei, numele Marcela/ şi mort îţi scoală daravela,/ pe drept cuvânt, halal muiere!// Dar clipele mi-s numărate,/ mireasă, tu, cu neagră coasă,/ îngăduie şi îmi mai lasă/ atâtea clipe cât păcate.// Atunci aş mai trăi o mie/ de ani bogaţi între gagici/ şi când ar fi să plec de-aici/ încă-aş muri pre veresie!// Însă cum florile se scutur/ în primăvară, de cais/ tot astfel anii noştri ni-s,/ ce I-am trăit ca nişte fluturi.// Dar de la Una, cea la care/ pe nume vrednic nu-s să-i spun,/ Îmi iau acuma rămas bun/ îngenunchind pentru iertare. ²⁷ Întâmplător, şi Ursachi a fost, în prima tinereţe, pensionar la fortul Jilava, ca „frontierist”.

Luca Piţu, într-o decodare a propriului cognomen, va desluşi antecedentul creat de cel ce a scris „Missa solemnis”, precizând, într-o autobiorafică notă: Magister Cas-vaneus: o mască de dânsul inventată? Que nom! que nom! que nom! Înaintea sa e Ţicăuanul, Magistrul Abstractor de pe Stradela Dochia, iar înaintea acestuia din urmă stau transpunerile vulpesciene din Villon şi Rabelais, foarte căutate, cetite, pe de rost învăţate de congenerii ursachieni, sau colegii lui facultativi, spre finea Anilor Cinci-zeci. (…) Oricum, şi Villon şi Rabelais, ca oameni cu studii superioare, îşi spuneau, chiar şi ironic, meşteri, căci erau magistri artium, M.A.rămânând până azi titula bana-lă în lumea anglosaxonă.²⁸ Din dulcele târg al Ieşilor, la pe finele „epocii de aur”, Emil Brumaru imaginează un „Mic testament”, din care recuperează „Opt strofe deteriorate”: În una mie nouă sute optz ş’nouă,/ De-ntâi februarie, - ntr-o zi de mier-curi,/ Iubita, dându-mi cincisprezece ouă,/ Mi-a zis râzând: Ai grijă cum te strecuri/ Prin viaţă, oare n-a sosit momentul,/ La cizeci de ani bine-ndesaţi/ Să-ţi întocmeşti în tihnă testamentul/ Aşa cum fac bărbaţii ce-s bărbaţi?// (…) Las ciobul de sifon sfânt în pantoful/ Lalelei Curulat, pe-Alecsandri,/ În demisolul unde cade oful/ Perdelelor de-amor portocalii/ Şi-obiectu douăjdoi, şi-o furculiţă,/ Şi-o lingură de lemn pentru mân-cat,/ Şi un motan din cea mai veche spiţă/ Ce-i va sări, pe geam, direct în pat.// Tot ei îi las şi dintele din faţă/ Ce în curând în ceaşcă o să-mi cadă,/ Când ceaiu-l sorb bolnav disdimineaţă./ Nu-i alb ca o bucată de zăpadă/ Dar nici gălbui ca-n oală-un pipi straj-nic/ Făcut de dânsa după ce-a băut/ Şampanie şi-apoi sloboade ,/ Ştergându-se cu fus-ta la minut.²⁹

Încă nerăcorit şi mimând un misoginism cu aţa la vedere, probabil şi gonit de un sentiment al vârstei (aici ar face să fie amintit un precept al marchizului de Sade: Nu există mijoc mai bun pentru a ne familiariza cu moartea decât acela de a o asocia cu o idee libertină), de hărţuirea lecturilor de altădată, poetul va recidiva, cu graţie şi aplomb, adăugând un pospai de horror naţional şi scene naive din frescele cu judecata de apoi, în „Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei…: François Villon, François Rabelais/ Nu ştiu în curul tău ce e,/ Decât doar Îngerul Emil Brumaru,/ Când o să-ţi bage-ntr-însul parul/ Precum Vlad Ţepes şi în vârf/ Îţi va slăvi frumosul stârv.// Acum, când mi-am scos cu cleştele dinţii/ Şi nu mai pot ţipa la cioflingari,/( De-ajuns mi-e luminişul cald al minţii/ Unde plutesc alene fluturi mari./ Nu meriţi nici un rând, de-aceea-ţi scriu:/ Tu meriţi pula unui bidiviu,/ La tine înhămat ca la şaretă,/ Iubita mea gingaş dezblehuietă!// Şi nici prăjiturele la carten,/ Ci-o laudă à la François Villon,/ Oh, curul să ţi se descrie bine,/ Ca unei piţipoance pârţoştine;/ Ce fel de drugi îţi trebuie-ntre craci,/ Dacă există-n el atâţia draci?³⁰

Tot între moldavii ce-l omagiază empatic pe Magistru, în Evul Mediu se îmbătrânea mai în viteză şi poetul, la alungarea din Paris va fi fost destul de giorsăit de excese, stres, nomadism, potere şi temniţă, se numără şi putneanul Dumitru Pricop, care imaginează o epistolă (auto) compasiuisivă „Villon către… Villon”: Sfânt anonim mă mistui prin scursori/ Prin biblii sterpe şi biserici joase/ prin negura aceasta de duhori/ şi de gândaci care-mi pătrund în oase./ Mă macină contractul social/ cum şar-pele din suflet mă irită/ şi simt că doar atunci îmi sunt egal/ când sufăr de ciroză sau bronşită./ Au putrezit pe osul meu de crai/ chiar anii logodiţi cu Poezia/ când încă mai eram stăpân pe grai/ şi-i învăţam pe-nvinşi teologia./ O, simt prin sânge fructul încă pur,/ cum mi-a rămas fidelă vechea febră/ când îndrăzneam Destinului să-i fur/ din când în când metafora-i superbă.// Şi dacă nu-s spurcat de patrafir/ şi nu-mi adie vis-colul sutana/ e c-am sfinţit cu Versul Sfântul Mir/ plecând apoi în iaduri cu Satana…/ Îmi merit soarta, Doamne, am greşit/ o ştie curva de Margot mai bine/ dar de-ai fi supt din fructul ei oprit/ abandonai preceptele Divine./ Iertai păcatul celor veşnic beţi/ pu-neai Apocalipsa pe chitară/ şi cu golanii ăştia de poeţi/ te-ai fi pierdut ocnaş şi pierde-vară./ Nu mă ierta. Nu ştiu să mă mai rog/ decât la sânii târfelor frumoase/ chiar dacă viaţa am s-o las zălog/ acestor viermi ce-i simt de viu în oase.³¹ Ar tebui adăugată, totuşi, o observaţie a lui Ion Pillat: În orice caz, toţi marii poeţi religioşi francezi: Villon, Racine, Baudelaire şi Verlaine au fost catolici. (Ion Plilat, Op. cit., p. 255.)

Tot un răsfăţ, cu asupra de măsură, identitar îl întâlnim, ca adaos într-un in-terviu cu Spiridon Popescu, în revista Convorbiri literare”, de mai an: Sânt un François Villon, născut din flori,/ În jurul meu roiesc spânzurători/ Cu frânghii putrezind de nerăbdare/ Să mă strivească, Doamne, ca pe-o floare./ Să nu le dai putere-asupra mea./ Tu mă ridici prin vers la rang de stea./ Dar, vai: în loc să-ţi port recunoştinţă/ Şi să mă închin spre ceruri cu credinţă,/ Eu-ţi ies pe-ascuns în drum - lichea mai sânt -/ Te tâlhăresc şi-ţi fur chiar Duhul Sfânt. ³²

ALTE ZONE, ALTE EVOCĂRI

Un alumn şi un evlavios pomenitor a celui care, după Lanson, era perso-nificarea spiritului parizian, şiret, bufon, deochiat pitoresc, dar minat în permanenţă de înregistrarea perpetuei agonii a fiinţei umane, este Octavian Soviany, care îi operează o simpatetică, patetică şi magistrală trecere în „Cartea pomelnicelor”: Vânat cu şbilţul ca pungaşii/ Cândva pe uliţe pustii/ Tu frate bun cu toţi apaşii/ Şi straşnic stâlp de puş-cării// Puţind a crâşmă şi-a povarnă/ Ci-n slove tare pehlivan/ Ce te-ncălzeai pe timp de iarnă/ Lângă-al Margotei burdihan// Şi tocmai îngânai irmoase/ Când gaborul te-a pus la ţarc/ (Din vremea Bertei picioroase/ Şi-a Sfintei Verguri Jeanna D’Arc)// Iar gâdele ţi-a pus cravată/ Şi-un popă gângav ţi-a cântat/ Ci unde-i neaua de-altă dată/ Şi unde Carol Împărat?// Thaisa fără marafete?/ Al doamnei Flora nu ştiu ce?/ Pe unde-i Petrea cel scapete?/ Fecioara Franţei unde e?// Diac setos după libaţii/ Dedat cu hoţii şi sperjur/ Abia de gât cu spânzuraţii/ Pricepi cât tragi de mult la cur// Cu limba-nvineţită, biata/ (Ea ce pupase-atât curvet)/ În timp ce-ţi stihuieşti dieta,/ Ru-gând pe sfântul Paraclet// să îţi aprindă luminiţa/ (Un sfârc acolo de un ban)/ Bătrâna ta armurăriţă/ Sau Berta mare la bulan// Ca - sus pe pajiştea-nflorită/ Alunul latru şi ceacir/ François Villon numit odată/ Să intre-n rai ca-ntr-un tractir/ Şi tot în hanţe şi-n otrepe/ Holbându-se în jur ciufut/ Pe Sfântul Petre să-l întrebe:/ - Ce dai bătrâne de băut?// Şi-apoi cu brânca lui hoţească/ Scoţându-şi ştreangul putrezit/ La Maica Sfân-tă să-i şoptească:/ - Măicuţă bine te-am găsit.³³

Spre încredinţare şi întărire, ataşăm cronica Norei Iuga la volumul „Textele de la Montsalvat” (Editura „Axa”, 1998, 134 p.): Uneori accentele se îngroaşă, limbajul se învârtoşează, punând în drepturi ocara băşcălioasă de tip villonesc: „Rămâne ca o matracucă beată/ Trăgând aghioase-n lege pe crivat/ Încât tu ieşi din rânza-i descu-iată/Borât sau pe sub coadă emanat”. Fără îndoială adevăratul magistru de la care Soviany a învăţat nu numai meserie, dar l-a ros până la os şi a supt din el măduva poeziei rămâne François Villon: „Cunoaşteţi domnilor colegi/ Deviza artă pentru artă/ Voi cu pumnale noi în teci/ Şi toţi semnăm în marea Cartă/ Suntem frumoşi ne credem regi,/ Şi n-avem căpăţâna spartă/ Cunoaşteţi domnilor colegi/ Deviza artă pentru artă/ Cu histrionii când petreci/ Să fii de-a pururea în gardă/ Noi cai troieni vor oaspeţi greci/ Cu za căpăstru şi cocardă/ Cunoaşteţi domnilor colegi”.³⁴

Un panegiric, în linia Magistrului, făptuise poetul „Libertăţii de a trage cu puşca” în mai vechiul „Cântec de nucă verde”, unde amintea deosebitele fete vechi, cu pulpe groase/ nemijlocite şi frumoase/ (…) fiţi binecuvântate-n trei/ şi răsplătite-n şa-se/ voi, neuitatele femei/ o, preafrumosele femei/ din ultimele clase.

La împlinirea vârstei de 80 de ani, Geo Dumitrescu, aşezat şi cu bagajele cam făcute, furnizează un nou omagiu eternului feminin, de această dată în linia „Baladei iertărilor” a lui Villon. Se vede pigmentul dâmboviţean impregnat de Miron Radu Pa-raschivescu, cu al său Rică, fante de Obor, dar şi cu tânguitoare onomatopee, ce anti-cipează „floricelele” vocale ale manelistului Salam; un segment al acestei „Romanţe la adio” pare rupt dintr-un şlagăr al lui Charles Aznavour - „Soţia prietenului meu”-, tălmăcit şi interpretat pentru noi şi de Dan Spătaru: Frunză grea de calomfir,/ digulai-dam,/ Şi pe voi vă trec în şir/ Umbre dragi din cimitir:/ Pomenească-se pios/ Că m-aţi iubit prea frumos/ Digulai… pe-o sfântă rază -/ Domnul să vă aibă-n pază,/ digulai-dam, digu- digulai…// Foaie verde patru fraţi/ digulai- digulai-dam,/ Voi, neveste de fârtaţi,/ Ce-n păcat m-ademeneaţi,/ Soţioare de amici/ Amatoare de „lipici” -/ De v-am

ocolit cândva/ Să mă ierte Precista!,/ De v-am amânat mereu/ Să mă ierte Dumne-zeu!-/ Că mai tare fu credinţa/ Decât pofta şi putinţa!…/ hai, digulaidam, digu-digulai…// Frunză verde nenufar/ digulai-dam-digulai,/ Şi voi fete de trotuar/ Dulce,-al întâmplării dar,/ Ce m-aţi luat de ucenic/ Când eram încă prea mic/ Şi, pentru un pumn de lei,/ V-aţi uitat în ochii mei:/ Dragoste involuntară/ Cât stă trenul într-o ga-ră!…/ digulai-dam, digu-digulai…³⁵ Există o delicateţe a „locuţiunilor” cu patină (V-aţi uitat în ochii mei) ce asigură farmecul vetust al cântecului de mahala, lumesc, în linia unui Villon trecut prin Anton Pann.

Un alt baladist de forţă, din bărăganul Sloboziei, Şerban Codrin, alcătuieşte, în siajul celui ce a scris „Balada doamnelor de altădată”, un adevărat „curs scurt” al amorurilor celebre, „Balada curtezanelor în liniştea/ şi neliniştea tuturor vremurilor”, în care, litanic transpare un titlu (elegiac) aparţinând lui Virgil Mazilescu - „ Va fi linişte, va fi seară”: Rodnic tezaur cu miraje rare/ Şiabia-ncreţită barbă de profet,/ Văd între două şolduri statuare/ „Originile lumii” de Courbeet./ Extaz, răsfăţ, nesaţ, belşug, su-pliciu/ Pictat cu frenezie şi deliciu./ De-aceea când de voi mi-aduc aminte,/ Muze din basme de odinioară,/ Ruşine-adoarme, inima nu minte,/ E linişte, nelinişte, e seară.// (...) Goi pe Acropole, Serghei, poetul,/ Iradiind parfumuri lucifere,/ Şi Isadora îşi dos-peau baletul/ Parşiv al nopţii de iniţiere-,/ După scandaluri, alb sclipindu-şi dinţii,/ Jura Madame Georges Sand că se omoară/ De-amanţi căzuţi în geniul suferinţei,/ E linişte, nelinişte, e seară…³⁶

La parastasul de cinci veacuri şi jumătate, başca nişte ani, François Villon ne salută din eternitate.

NOTE

1. Adrian Majuru (coordonator), Bucureştiul subteran. Creşetorie, delicvenţă, vagabondaj,

Editura „Paralela 45”, 2006, p. 168.

2. Emilian I. Constantinescu, Studii literare, Editura „Dacia”, 1983.

3. Georgeta Ene, Caragiale la Berlin, Editura „Edinter”, 1992,p. 53.

4. Ernst Jünger, Grădini şi drumuri. Însemnări caucazienre, Editura „Polirom”, 2002, p. 188.

5. & comp., Editura „Polirom”. 2003, p. 257.

6. Mircea Mihăieş, Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea, ediţia a 2-a, Editura

„Polirom”, 2005, p. 148.

7. Emil Niculescu, Balada doamnelor de altădată. Traduceri şi reverberaţii, Ed. Vega Prod

94, Buzău, 2007

8. Paul Anghel, Întoarcerea morţilor, Editura „Cartea romanească”, 1987, p. 229.

9. Mircea Doru Lesovici, Ironia. Ipostaze în poezia română contemporană, Ed. „Institutul

European”, 1999, p. 129.

10. Ion Pillat, Opere. Proză 1916-1942, Editura „Eminescu”, 1990, p. 138.

11. Eugen Simion, Fragmante critice, Vol.3, Editura „Fundaţia Scrisul romanesc,1999, p. 192.

12. Ovid S, Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Editura „Nemira”, 1994, p. 184.

13. Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viaţă, Editura „Eminescu”, 1988, p. 530.

14. Pericle Martinescu Umbre pe pânza vremii, Editura „Cartea romanească”, 1985, p. 155.

15. Simion Stolnicu, Printre scriitori şi artişti, Editura „Minerva”, p. 353-356.

16. Ion Caraion, Ştreang, in: Jurnalul literar, an 10, nr.7-10, aprilie-mai 1999, p. 32.

17. Irina Petraş, Villon împământenit, in: Steaua, nr. 8, august 1980, p. 46.

18. Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Editura „Cartea romanească”, 1979, p. 242.

19. Tudor George, Baladele singaporene, Editura „Cartea romanească”, 1970, p. 40; 94.

20. W. Somerset Maugham, Honolulu, Editura „Unuvers”, 1974, p. 149.

21. Emil Manu, Infernurile noastre. Jurnal de detenţie, Editura „Crater”, 1993, p. 111

22. Al. Mihalcea. Jurnal de ocnă, Editura „Albatros”, 1994, p. 352.

23. Petre Pandrea, Turnul de ivoriu.Memorii, Editura „Vremea XXI”, 2004, p. 317; 319.

24. Ştefan Fay, Caietele unui fiu risipitor, Editura Humanitas”, 1994, p. 92.

25. George Ţărnea, Balade, Editura „Cartea romanească”, 1976, p, 66.

26.Horia Bădescu, Balada zicerilor mărginaşe; Steaua, nr.9, septembrie 1984, p. 35.

27. Mihai Ursachi, Cuvânt de rămas bun…in: România literară, nr.1, 2004, p. 11.

28. Luca Piţu, Despre ei şi despre mine, Editura „Paralela 45”, 2006, p. 308.

29. Emil Brumaru, Samovarul erotic, Vol,2, Editura „Polirom”,2009, p. 341.

30. Emil Brumaru, Op. cit., p. 286-287.

31. Dumitru Pricop, Villon către…Vilon, in: Amphitryon, Ramnicu Sărat, anul I, nr.12, p.3.

32. Spiridon Popescu, Sânt un François Villon , Convorbiri literare, nr.9 septembrie 2012, p.

33. Octavian Soviani

34. Nora Iuga, Când Filemon, când Flaret, in: România literară, nr.33, 8-12 august 1999, p. 6.

35. Geo Dumitrescu, Romanţă la adio, in: România literară, nr. 19, 15-21 mai 2002, p. 3.

36. Şerban Codrin, Baladierul, ediţia a 2-a, Editura „Helis”, 2007, p.163.