MIRCEA DINESCU - POETUL ZILEI

POETUL ZILEI

Mircea Dinescu

Pe Mircea Dinescu l-am cunoscut (sau mai corect spus l-am văzut prima dată) la un festival literar la Târgovişte, pe vremea când poezia lui era, deja, „icoană cu pi-cioare lungi”. În postura de Făt-Frumos călare pe Pegas, ne-a răpit atunci o fată din grupul de buzoieni şi a plecat cu ea în altă poveste.

Pe urmă, când era preşedintele Uniunii Scriitorilor, a venit la Biblioteaca Ju-deţeană „V. Voiculescu” şi am mâncat covrici calzi şi ne-a povestit despre revoluţia aia în care s-a prefăcut că lucrează. S-a justificat în stilul inconfundabil al primului parlament (provizoriu): „O babă curajoasă şi un poet nebun cum vroiaţi să ia pute-rea?!”

Ar fi multe, chiar prea multe de spus, despre omul controversat Mircea Di-nescu. Despre poet, în schimb, un lucru este de necontestat: a fost (şi poate încă mai este) genial.

LM

POEME 

Mircea Dinescu la Buzău - foto Ion Tăbăcaru

AVALANŞA

Pe 11 noiembrie ora 9 dimineaţa

aveam întîlnire

cu o tînără avalanşă de zăpadă

în Himalaya

pe o pantă cît se poate de dulce.

Ce mai dragoste la prima veder-ar fi fost,

dar pînă să-mi iasă paşaportul

pînă să-mi declar rudele

pînă să-mi fac bagajele

pînă să-mi cumpăr biletele

pînă m-au mirosit detectoarele,

la 9 şi un sfert

jignită şi plină de isterie

avalanşa fugi mai la vale c-un grec şi doi japonezi...

Desfiinţează Doamne instituţiile de tristeţe

instituţiile astea care luptă împotriva dragostei

împotriva dragostei şi a morţii

AI GRIJĂ

Ai grijă să nu faci şi tu explozie

(din înger n-a rămas măcar o schijă)

calcă pe vârful plopilor cu grijă

să nu verşi sufertaşul cu ambrozie.

Sînt zei abandonaţi ca puii mîţii

prin gropile cereşti scîncind de sete,

sînt arhitecţii Domnului, în cete,

ce-au lins pe urma Lui dîra tărîţii.

Tu voiajor al stărilor de transă

ai grijă de căminul de bătrâni,

minte-i c-au fost eroi şi c-au fost buni

şi că mai au acolo jos o şansă.

BALADĂ VESELĂ PENTRU TRISTEŢEA CELUI PLECAT LA OASTE

Mama ta poartă ochelari cu şapte lentile

tatăl tău te păzeşte din turn,

grăbeşte-te iubito mai am câteva zile

şi am să plec soldat într-un cătun.

De nu – să-ţi porţi neprihănirea tristă

ca pe-un câştig umil de câţiva franci

eu am să-mi fac obiele din batistă

pe rănile aprinse în bocanci,

şi am să lăcrimez pe patul puştii

şopârle reci, dacă mai fi iubit,

te-aş fi-nvăţat ceva ce încă nu ştii

şi seamă n-aş mai lua de cei în blid.

Aşa, când lungi trompete îmi sfâşie

auzul, scuze cer la şobolani,

şi îmi îmbrac umila mea stafie

în pânza cu gândacii diafani,

şi-apoi, într-o cazarmă crenelată

buimac de soare între caporali

fără de mamă şi fără de tată

am să învăţ cât suntem de egali.

Când tu  în parcuri roze te vei bate

cu flori printre frumoşi adolescenţi

eu am să duc o raniţă în spate

şi-am să-i învăţ algebră pe sergenţi,

când tu ai să dansezi fără vreo grijă

curtată îndelung de-un licean

de mine se va-ndrăgosti o schijă

şi-am să te văd printr-un întors ochean,

aşa că fie-ţi milă sau blesteme

îţi voi rosti în loc de rămas-bun,

lasă-ţi părinţii şi nu te mai teme

căci am să plec soldat într-un cătun.

TRUBADUR

Eu sânt proprietarul de poduri

sub care-am dormit vreau să spun

și înger bolnav de exoduri

prin sferele roz de săpun,

și monstru mai sânt ce mănâncă

desigur mireasmă de crin

prin valea aceasta adâncă

nu știți mai trăim mai murim?

Prieteni mirați-vă-n grabă

cât încă ard caii sub șa

cât încă zăpada e albă

cât limba e-ntreagă și ea

SUNT TÂNĂR, DOAMNĂ

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost

şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,

cum aş putea întoarce copilul care-am fost

când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul

ca să pricep căderea din somn spre echilibru,

dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul

nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos

şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,

să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os

şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin

chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,

această putrezire mă-mbată ca un vin

căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,

oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara

deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped

săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!

ACTORUL

Azi scriem poezia pe mari bucăţi de pâine
arta-i maşinăria de curăţat cartofi
chiar tu vei fi cartoful sortit zilei de mâine
actor retras ca melcul în pantofi.

Iată cum din teroare pianul spală rufe
şi sar din pieptul nostru cameleoni de preţ
iată cum scoate limba ceasul zvârlit în tufe
ca vipera aprinsă de fiere şi dispreţ.

Iată cum umblă foamea prin cântec ca o mamă
cum calcă pacea beată pe morţii din tranşei
o mână scoate-n ceruri un înger de reclamă
o alta zvârle molimi pe turmele de miei.

Tu care-ţi pui pistolul la tâmplă ca pe-o floare
când sus în nori rânjeşte hazardul roz şi chel
tu care mori de noapte şi mori de fiecare
porţi viermele în palmă ca pe un scump inel.

CÂNTEC DE INIMĂ ALBASTRĂ

Mai ştii cum te strigam pe-atunci

„icoană cu picioare lungi”

veneai pe râu sau râu erai

curgeai în mine până-n rai

cu limba preschimbată-n bici

vânam pe coapse iepuri mici

vânam prin pulpe fân mieriu

erai mireasmă eram viu.

Dar of of of desiş de ochi

acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum

a scândurică de salcâm

pe când mânzeşte muşti din cai

mie ţârăna-mi spune hai,

mie ulcica-mi spune blid,

iubire - măr rostogolit

INDULGENŢĂ DE IARNĂ

Fereşte-mă Doamne de cei ce-mi vor binele

de băieţii simpatici

dispuşi oricînd la o turnătorie voioasă

de preotul cu magnetofonul sub sutană

de plapuma sub care nu poţi intra fără să dai bună seara

de dictatorii încurcaţi în strunele harfei

de cei supăraţi pe propriile lor popoare

acum cînd se-apropie iarna

şi n-avem nici ziduri înalte

nici gîşte pe Capitoliu

doar mari provizii de îngăduinţă şi spaimă

DANS

Moartea în stradă citește ziarul

așezat pe fața creștinului mort

moartea în cârciumă-și umple paharul

moartea-i pe câmpuri, moartea-i în cort.

Perie-i haina linge-i pantofii

fii-i pentru-o viață valet de lux,

chelia de aur a Sfintei Sofii

lucească-n sângele tău la reflux.

O dans al morții, clatină-ți lanțul

sclav muzical, fericit instrument…

Prin carnea noastră umblă Bizanțul

Ba Europă, ba Orient.

NEDUMIRITUL

De la o vreme nu mai pot să cânt

și nu mai știu nici cum să dau de mine.

Un arbore cu florile-n pământ,

mirat că în Infern nu sunt albine,

vreau să mă-ntorc, dar nu văd nici un drum,

nici răsărit, nici asfințit de soare,

împresurat de un străin parfum,

îmi port cu milă trupul în spinare.

Inși ce nu m-au zărit în viața lor

îmi zic că de un secol mă așteaptă

și parcă mă înalț, deși cobor

fără să simt sub tălpi măcar o treaptă.

Și m-aș târî spre vechea cafenea,

unde prietenii ciocnesc ulcele,

dar nu-nțeleg de ce în cinstea mea

varsă un strop de vin pe dușumele.