NOTE DE LECTURĂ - GELA ENEA

NOTE DE LECTURĂ

(HIPER de GELA ENEA)

VIBRAŢIA PROFUNZIMILOR

ŞI ABISURILOR UMANE

Volumul de proză HIPER, semnat de cunoscuta poetă Gela Enea, din Craiova (volum premiat la ediţia 2018 a Concurului Naţional de Literatură „Eminescu la Ora-viţa”), propune o proză debarasată de excese lirice, cu un mesaj percutant şi direct, bazat (cum scrie Felix Nicolau) pe „jocul de reflecţii între istoria exterioară şi istoria interioară”. O carte a întrebărilor (multe fără răspuns), îndoielilor şi căutărilor adevă-rului despre noi înşine.

Nişte cârlani, prima proză din volum re-iterează destinul unui om care are puterea să se ridice după o lovitură a destinului, dar care, în cele din urmă, va fi strivit între rotiţele dinţate ale mecanismului social, dereglat de pragma-tismul pervers al societăţii de consum.

Personajul principal, Ana, cu meticulo-zi-tatea gospodinei perfecte, întăreşte nasturii pardesiului fiicei sale („ăştia de la fabrică pun nasturii de formă”), amănunt ce va juca un rol (mai mult închipuit), în moartea ficei sale mai mici, care - la 4 ani - încercând să escaladeze un gard: „se prinsese de o scândură” şi murise su-focată. (episodul va fi reluat şi în povestirea Când iarna vine fără să te anunţe)

După accident, Ana se înstrăinează de lume şi de propria ei familie, pierzându-şi vremea cu plimbări aiurea prin oraş. Atmosfera devine tot mai tensionată, ostilitatea Anei fiind un fel de răzbunare pentru vinovăţia pe care şi-o atribuie.

În timpul unei discuţii, fiica cea mare, Miruna, cu acea intuiţie de care dau dovadă copiii, reuşeşte să stârnească ecurile amintirilor din sufletul mamei sale: „Sora mea a murit, e adevărat că nu a fost supravegheată, dar pe copiii vecinilor de la etajul 4 cine îi supraveghează... (...) ... mă simt singură, eram obişnuită cu ea, ştiţi şi voi, totul se făcea împreună (...) Mi-aş dori să mai am şi eu o soră, chiar şi un frate de-ar fi, tot m-aş bucura...”

Lucrurile par să reintre pe făgaşul normal. Ana rămâne însărcinată şi jocul vieţii se restartează Dar, pe neaşteptate, se produce acel black hole , în care lumina se prăbuşeşte, fără scăpare, în vârtejul întunericului. În urma unei hemoragii, Ana ajunge la maternitate, acolo unde este „stăpân” unul din numeroşii doctori „Plicu” ai lumii noastre, care nu iese la pensie în pofida numeroaselor culpe medicale, fiind susţinut ne-condiţionat de „cineva din minister”. În spatele „şefului” aşteaptă, „doi cârlani” (Petea şi Gore), care: ştiind „că Plicu nu mai vede prea bine, îi tremura mâna pe chiuretă” hotărâseră să-l lase să facă toate greţelile posibile. „Dacă îi va tremura mâna, să-i tre-mure, Petea nu va lua el chiureta, dacă nu va vedea de unde taie, asta e, să-i fisureze uterul femeii, că poate se învaţă minte şi se duce dracului să-şi mănânce pensia”

Operaţia Anei, simplă în fond, se complică. O prietenă a acesteia, Vica, venită în vizită la săpital, o găseşte cu sângerare masivă şi strigă după ajutor: „Domnule doc-tor, veniţi repede, îmi moare prietena, aţi chiuretat-o astăzi şi are hemoragie, curge sângele, a trecut prin saltea, pe sub pat, ca un pârâu”..

Scena intervenţiei de urgenţă este halucinantă: „Plicu trase cu bisturiul prima linie, de unde despică pe o porţiune destul de lungă abdomenul Anei. Mâna îi tre-mura, ochii păreau cuprinşi de o perdea de ceaţă, dar continua să taie, să taie şi să scoată cheaguri, bucăţi, bucăţi.

- Ce faci domle, o tranşezi?, îi zise Grigore. I-ai atins uterul, la chiuretaj, ai aranjat-o frumos! (...) Doamne, vezi că ai ajuns prea sus, ce pisici, vrei s-o mutilezi, îl avertiză Grigore, fără a schiţa vreun gest de a interveni. Sigur că putea s-o facă, nu era cine ştie ce operaţie, dar măgarului ăstuia bătrân trebuia să i se înfunde cu ceva”...

Ca în majoritatea prozelor Gelei Enea se moare, se pleacă, se uită, universul alunecă într-o altă dimensiune cuantică, acolo unde cititorul nu are acces:

„În acea după-amiază Plicu nu mai fu văzut prin secţie, la contravizită... nici a doua zi, nici a treia...

Cârlanii deveniseră, în sfârşit, tăticii Ginecologiei.”

Acţiunea din Licitaţia schimbă doar cadrul şi personajele; instituţiile deturnate de la rostul lor şi caracterele rămân în aceleaşi „oglinzi” sociale: Zoe Pricop, direc-toarea unei „Şcoli-Elită” (cu... „delegaţie şi impusă politic”) este preocupată de or-ganizarea unei licitaţii pentru reparaţii ce se pot face de mântuială, dar suficient de costisitoare, ca să rămână ceva de împărţit. Împreună cu Zoe, secretara instituţiei „de peste 20 de ani”,  manevrează lucrurile în aşa fel încât să câştige firma „favorită”. Este o târguială ca la piaţă: „ – Să nu zici că vrei mai mult de 20%, că mă lipsesc de contribuţia ta şi să vedem cum e, las’ să câştige ăla cu oferta convenabilă, cum zici tu, că vezi, eşti patrioată, te fute grija bugetului (...) Deci, ne-am înţeles, îi dau lu’ ăla telefon, de la Pensylvania, să ne aibă în vedere, acu’ mai rămâne cu mamelucile din CA să văd cum le-o pun...”

Planul ar fi decurs ireproşabil, dacă n-ar fi fost unul din ochii lui Argus (Au-rică, portarul şcolii) - căruia prezenţa în şcoală a celor două, la o oră târzie, i se pare suspectă. În consecinţă o anunţă pe Măriuca, contabila, care: „îl adusese în unitate (...) iar el a fost boier pentru asta”. Apariţia contabilei, în momentul în care se „trucau pli-curile” şi ameninţările: „chem paza şi sun la poliţie, nu mă las până nu vi se face dosar, păi vă bateţi joc de unitate, de banii statului?” au un final... previzibil: „- Cât? întreabă Maricica tăios/ - Cât îi dau şi Verei, să nu vă fie cu supărare, 20%... împreună, 40%, eu rămân cu 60, dar din ăştia duc unde vă spusei, mai ung o uşă, că nu se deschid toate fără vaselină!/ - Bine, accept de data asta, că nici eu nu mă scald în bani, tot omu’ are nevoie, dar altădată vreau să nu mai faceţi pe la spate, că sunt fată deşteaptă, spuse Măriuca şi îi mulţumi în gând fraierului de Aurică, portar o să moară, habar n-are pe ce pământ calcă...”

Scurta „secvenţă” intitulată Liana schiţează încă una din faliile existenţiale ale lumii în care trăim: un copil handicapat, Liana, supravegheată de mama ei, se pregă-teşte pentru bacalaureat. Adică memorează, cu înverşunare, fraze şi idei aflate dincolo de limitele ei de înţelegere. Gândurile mamei, venite de foarte departe, bruiază rea-litatea, atitudinea părintelui, obosit de lupta cu sistemul canonic, incapabil să diferen-ţieze ce este util pentru a-i da fiecărui copil şansa la normalitate, oscilează între in-transigenţă şi oboseala unei iubiri devenită compătimire: „Liana învăţa propoziţie cu propoziţie, unde sărea, poc! îi ardea câte una peste ochi, acum nu mai dă în ea, nu mai poate, n-o mai lasă inima ori s-a tăbăcit şi răbdarea ei, până la urmă toată zbaterea a semănat cu un dresaj. Dar a reuşit! Liana a făcut liceul, cum-necum, a trecut clasa an de an, chiar dacă râdeau colegii de ea, colegii de clasă, că de bancă nu a avut, păi cine stă cu o handicapată în bancă? (...) Acum urmează bacalaureatul... Liana era deja lividă, ochii micuţi par să se micşoreze şi mai mult, buzele sunt vineţii, saliva se adună pe la colţurile gurii, transpiraţia coboară pe frunte, ori de câte ori repetă comentariile la română sau spune războaiele la istorie, venele gâtului umflat de tiroidă se umflă şi mai rău (...) Păi cum, frate, să nu realizezi o programă specială pentru aceşti copii? Că spui tot tu, guvernule, ministrule, spui tot tu să fie integraţi aceşti copii. Ai făcut ceva pen-tru aceste fiinţe? Pentru familiile lor? Sunt retardaţi, sunt autişti, surdo-muţi, ence-falopaţi dar dau toţi examenul după aceeaşi programă, că e facultativ, dar dacă, în ciuda bolii, au reuşit să se autodepăşească, să înveţe după puterile lor, de ce să nu aibă dreptul la un examen de maturitate special? (...) Ai pregătit, ministerule, cadre în măsură să le predea şi acestor amărâţi pe care i-a lovit boala şi sistemul?”. Derulat, cu încetinitorul, „filmul” luptei părinţilor pentru şansa copilului lor, înseamnă sacrificii, renunţări, împrumuturi la bancă, carieră şi tinereţe sacrificate... Şi, în timp ce Liana „turuie în continuare Alexandru Lăpuşneanu” Irina „a pierdut firul, nu o mai ascultă” dând din cap că „e bine”. „Peste trei zile cine ştie cât bine va fi...”

Această miniproză, dominată de austeritatea cuvintelor şi de lipsa unor acro-baţii stilistice îndreptăţeşte afirmaţia din postfaţa semnată de Ionel Bota:  „Subtilă şi întotdeauna îmblânzită la timp în peisajele unor dezlănţuiri a tribulaţiilor omului şi cotidianului, prozele acestea îmbie, după o lectură atentă, la reverenţă”

O  poveste care nu demonstrează nimic este o incursiune în realitatea unui de-but literar în care „Profesorul”, un critic consacrat, deschide porţile afirmării pentru scriitoarea debutantă. Aceasta e luată „de mână” şi dusă la editură, acolo unde directorul - Milescu - la rândul lui un entuziast, dublat de editorul pe care viaţa l-a învăţat să fie pragmatic, este de acord să lanseze volumul debutantei. Lansarea, orga-nizată la... o cantină, este „magnifică”: „S-a recitat, s-a aplaudat, s-au interpretat critic versuri...”

Dar drumul acesta, într-o lume pe care trebuie să ţi-o inventezi mereu, nu este uşor, aşa cum perorează Milescu, care „vorbea de fenomenele paranormale, el nu le-a zis chiar aşa, ale apariţiei în Uniune a tot felul de «puicuţe», cu dimensiunile stas: 90 - 60 - 90, căci democraţia dădea roade în grădinile Edenului literar şi ele trebuiau cu-lese.”

Ultima întâlnire cu „profesorul” bătrân şi bolnav este, de fapt eşafodajul în-tregii proze: „M-a invitat acasă, să discutăm volumul la care lucram şi, în timpul con-versaţiei, i-am spus că abia după mulţi ani l-am crezut, în legătură cu verdictul asupra scrisului meu.

Când aveam 30 de ani şi doamne-doamne fusese generos cu chipul meu, dru-mul vieţii îmi păruse un diamant tăiat în mii de faţete. Le văzusem doar pe unele.

Mi-a zâmbit amar.

După aceea poeziile mele au curs una după alta, diagnosticul pus de Profesor, asemenea: Asta nu, Asta - bună, foarte bună, excepţională... şi tot aşa. Până a tăcut definitiv

În mine a rămas însă un gând veninos, se întrupează într-un fel de strigoi şi îmi face praf liniştea: Eu am fost o fiinţă morală, o femeie cu principii... aşa... şi la ce ţi-a folosit. stimată doamnă ?”

Cele mai frumoase povestiri din volum (Ultimul act şi Athos) sunt „con-struite” după reţeta „viaţa bate filmul”. Realitatea cotidiană, cu bunele şi relele ei, devine brusc un infern, o avalanţă declanşată de plutirea aparent feerică a unui fulg de zăpadă.

În Ultimul act Aura şi Relu, doi tineri liceeni şi apoi studenţi, se îndrăgostesc nebuneşte unul de altul, devenind un fel de Romeo şi Julieta. După „un an de nebuni, de jurăminte că nimeni şi nimic nu îi va despărţii”, se căsătoresc, primind la repartiţie posturi bune, în oraşul lor şi au doi copii dar, pentru Relu, căsnicia începe să fie obo-sitoaare şi incomodă. Pretextând că „nu vrea să rămână un amărât de profesor de gim-naziu” se mută în Bucureşti: „Gata, s-a terminat, n-o mai iubesc pe Aura, nu te mai iubesc femeie, m-am plictisit să am obligaţii, eu vreau libertate”

În noaptea acestei confruntări, Aura bea, pentru prima dată „un whisky”. Este otrava cu ajutorul căreia „Julieta” modernă încearcă să... supravieţuiască Numai că „Romeo” nu mai există sau n-a existat niciodată. Relu e un străin care o anuţă la telefon că a înaintat actele de divorţ:

„- Bine, ultimul act va fi pentru custodia copiilor, cum spui, fu de acord Aura, printre suspine Să nu ne târâm prin tribunal, da... şi închise.

Merse apoi împleticindu-se la bar, scoase sticla de whisky şi umplu tot paharul. Nu mai avea nici un cub de gheaţă.

În camera lor, copiii începuseră să se bată pe o cutie cu plastilină”

Athos este numele unui superb ciobănesc mioritic („avea peste optzeci de kilograme şi cam optzeci şi cinci de centimetri înălţime) pe care proprietarii lui, Doru şi Sanda, îl considerau un fel de mascotă a familiei. Într-o dimineaţă, când Sanda, care era medic („Şefa de la Interne”), primeşte vizita secretarei sale, Veronica. Aceasta  se sperie de câinele „pe care îl ştia de când era căţel” şi reacţionează isteric: „Şefa”, încercând să intervină, este trântită de saltul câinelui pe gresie, alunecând cu piciorul sub ea „s-a răsucit şi, în mişcarea aceasta involuntară, a căzut cu spatele de prima treaptă a scării; doar  ea a auzit trosnetul surd de oase sfărâmate, apoi a simţit cum o trece un fior de durere cruntă”

Fractura de coloană transformă, într-o fracţiune de secundă, medicul celebru („ a scris douăsprezece lucrări ştiinţifice, a condus teze de doctorat, a fost la congres internaţionale”) într-un pacient handicapat, purtând  pamperşi şi fără şanse de recu-perare:

„Şi gândurile astea o omoară cu zile... dar gândurile nu sunt ele pilonii fi-inţei omeneşti, nu ele te înalţă deasupra pământului, dacă gândurile sunt cu tine, înseamnă că eşti om, eşti om... (...) Sigur, durerea o poate învinge, dar scârba, plictiseala de la uitatul pe pereţii enervant de albi, muzica aia, care se aude când des-chide infirmiera geamul, muzica aia de la blocul din spatele spitalului, a învăţat-o pe de rost: „Ahîî, viaţa mea, ahîî inima mea”, „Aş da zile de la mine, să mai fiu o zi cu tineee”, pe toate astea, nu, nu mai poate să le suporte!”

Iar timpul trece, implacabil şi fără rost: „S-a făcut anul, de când Sanda e în sca-unul cu rotile şi face pe ea. Au trimis-o acasă, motivându-şi incompetenţa prin păhă-relul de votcă pe care i-l aduce Doru, de două ori pe zi”....

Apoi vine o dimineaţă în care Doru găseşte sub cearceaf un trup inert...

„Afară, Athos hăulea sălbatic şi crunt.”

Ambele proze despre care am vorbit sunt scrise simplu, fără sofisticări sau ornamente lirice, care ar fi fost de aşteptat din partea unei poete consacrate. În schimb textul are o vibraţie interioară care rezonează cu profunzimile şi abisurile umane, va-lidând nu numai lectura ci şi trăirile cititorului.

Partea a doua a volumului - Hiperruralisme - este (cum ar fi spus Petre Stoica) o arheologie blândă, dar cumplit de dureroasă, în lumea rurală, acoperită de lava glo-balizării. Au murit tradiţiile, bunul simţ, hărnicia, memoria trecutului, înlocuite de mo-lozul televiziunilor care ne transmit viaţa în direct.

Marcica, nebuna satului din Ultima datorie este singura care îşi mai aduce aminte, comentariile ei la adresa sătenilor fiind ignorate dar aceştia se şi tem, parcă, de „... ce mai scoate din tolba memoriei maniaco-depresive” sărmana nebună:   „Ieşi afară de-acolo, băăă, nenorocitule  - îi strigă ea primarului ascuns în birou - spune unde-ai dormit azi-noapte, fire-ai al dracu tu, cu cine te-a votat, că pe mine m-au dat afară de la vot...”. Un accident de maşină curmă viaţa Marcicăi: „Şoferul, tulburat, se detmeticeşte deodată şi lasă mâneca; aceasta flutură câteva secunde, apoi mâna, inertă, cade în băltoaca roşie maronie care curge pe dedesuptul trupului, acoperind marcajul alb, în timp ce mirosul de sânge cald, insinuat în aerul fierbinte, atrage câteva muşte verzi, ascunse până atunci în tufa de trandafiri de pe marginea şoselei”

Dădica lasă „moştenire” unei nepoate caietul dictando, în care îşi povesteşte viaţa, care: „i s-a scurs banal, cu nimic mai rău decât a altor femei de la ţară”. Dar, după 1989, bărbatul ei, Nelu, e ahtiat după filmele erotice devenind „iubitul” ţiganului Pătru. Descoperirea, urmată de molestarea femeii de către cei doi, este mai mult decât poate îndura. Cu toate acestea „nu depune plângere la poliţie” şi rămâne în aceeaşi casă în care cei doi îşi continuă „amorul”. Unde să se ducă? Dar: „A devenit altă femeie. Nu o mai interesa nimic, nici casa, nici grădina, nici orătăniile din ogradă (...) I-a deschis într-o dimineaţă poarta Dulfei: «Marş, unde-oi vedea cu ochii» şi a tras zăvorul din fier.”

Iar despre „spovedania” din caietul „aproape plin de scrisul ei mărunt, îngrijit, fără greşeli, dar şters unde şi unde, de câte-o lacrimă uscată pe filă”, îi spune nepoatei; „Tu, când oi afla că am murit, să scrii, Getuţă, să scri despre mine, despre cum mi-a otrăvit viaţa, să ştie lumea prin ce am trecut eu şi cum nu mi-a înţeles nimeni dure-rea...” Şi a izbucnit în plâns. Ne-am luat în braţe, cum n-o făcusem niciodată, amân-două tremuram, frunze bătuite de vântul vieţii!”

Atmosfera aceasta, din lumea satului teleportată într-un nimic agresiv şi de-vastator, cu copii fără copilărie (Lecţie deschisă despre conspiraţie), bătrâne ce în-cearcă să regăsească resursele magice, contestate dar benefice (Baba Stana), oameni flămânzi şi drame devastatoare (Când iarna vine fără să te anunţe), sunt tot atâtea motive de reflecţie asupra declinului societăţii româneşti. Confesiunea de final a autoarei nu este una foarte optimistă: „Dacă scriu (...) este că am trăit experienţe fundamentale, transe existenţiale din care am ieşit complet buimacă, întrebându-mă cine sunt, unde sunt şi, mai ales, ce-ar trebui să fac pentru a înnoda memoria exact în locul din care m-am transferat către alte identităţi.”

Lucian Mănăilescu