NOUTĂŢI EDITORIALE - Carmen Secere,

NOUTĂŢI EDITORIALE

 Carmen Secere - „viața ca o moarte ușoară / ultima rotație completă a pământului”

Nicolae Tzone

„UN OM A MURIT IAR CEILALŢI/ AU ÎNCEPUT SĂ-L IMITE”

(„Cuvânt înainte” la volumul semnar de Carmen Secere, în curs de apariție „viața ca o moarte ușoară / ultima rotație completă a pământului”; postfață Angela Nache Mamier, Ed. Vinea 2019):

carmen secere se ia la întrecere cu neverosimilul și face din surpriză punctul ei maxim de existență în poezie. sare din neliniște în neliniște cu dezinvoltură și bravură de excepție. este un cangur/ cine vrea, dar numai cine vrea, poate să citească și: o can-gură/ de litere care sare dincolo de umbra sa și a textelor pe care le scrie totdeauna dintr-o respirație, mai cu seamă când este legat/legată la ochi și când își atârnă, ca să-și astâmpere frica de frică, câte o piatră de gât. neapărat de moară. pentru a-i încetini pla-netei noastre cea de toate zilele /și de toate nopțile/ mișcarea de rotație și de răsucire în jurul propriei axe.

numai așa ne și putem explica, de altfel, titlul lung și inteligent răsfirat al vo-lumului pe care ni l-a trimis spre publicare: „viața ca o moarte ușoară / ultima ro-tație completă a pământului /”, ce ni se pare a fi integral adecvat la conținutul in-trinsec al poemelor ce-l compun.

trimiterea de deasupra, cu privire la „piatra” legată „de gât”, am folosit-o pen-tru că am întâlnit-o într-unul din poemele de forță ale cărții ce ne-a reținut, instantaneu, întreaga atenție: „prea departe de mine însămi/ propriile tăceri nu mă mai recunosc/ închiriez costume de scafandru/ traversez apele mele tulburi/ cu o piatră de gât”.

aici ingeniozitatea este deosebit de pregnantă, trecerea în „costum de sca-fandru” a „apelor (...) tulburi” interioare, cu „o piatră de gât”, constituind o imagine deosebită, și, este limpede, nu la îndemâna oricui.

poeta are ușurința de a ajunge la formulări memorabile la fiecare pas, aceasta fiind și o marcă a stilului său, care devine ușor de recunoscut. ea mărturisește, ca și când ar spune ceva fără importanță, de pildă, că „soarele împarte în mod egal îngerii/ la trecerile de pietoni”. sau, tot despre îngeri, notează: „prin nisipul nopţii/ gânduri în-semnate/ cu fierul roşu// la fereastra mea/ un înger/ îşi curăţă sufletul/ de solzi”. ne putem imagina destule lucruri, în genere, despre orice, dar a numi „solzii” de pe sufle-tul unui înger e chiar ieșit din comun.

șerban foarță nota deunăzi că modul de a respira în poezie al lui carmen secere este „unul de ordin strict organic, iar nu logic”, iar mihail gălățanu afirma, cu prilejul lansării publice, în vară, a celei de a doua cărți a poetei, „mon amour ma tristesse /întâmplări de viață în est/”, că scrie „din instinct”. nimic mai adevărat. subliniez, la rândul meu, aceste caracteristici evidențiate mai sus, ele fiindu-i definitorii.

carmen secere este totdeauna extrem de concentrată. nu se află în interiorul po-emelor niciun adaos nesemnificativ, nicio respirație ineficientă, nicio pendulare gra-tuită ori inexpresivă. există pretutindeni o fibră tragică, un fatal care nu se dă bătut ori spulberat. disperarea se bea în doze mărunte, des repetate. asociațiile imposibile se în-crucișează cu o rapiditate de fulger a gândului necomun, neuzat.

singurătatea și moartea sunt prezențe constante în volum, sarcasmul, devenit supraeficient, conducând la versuri care pot fi uitate cu greu, precum acesta: „un om a murit iar ceilalţi/ au început să-l imite”.

de altminteri, întreg poemul, cu titlul „imitație”, este de recitit cu atenție: „ha-bar n-am dacă există coincidenţe/ sau vreun număr câştigător// am încercat să înţeleg singurătatea/ şi de ce plătim pacea cu prizonieri/ dar cine mai are nevoie de adevăr// m-am ascuns într-un cub rubik/ un om a murit iar ceilalţi/ au început să-l imite”.

autoarea se așază sub lupă cu o detașare de sine care, pe o ființă mai slabă, ar înspăimânta-o. luciditatea ei devine armă, supraviețuirea într-o lume cinică fiind aleasă ca temă predilectă de reflecție: „zilnic prinsă între două inele/ execut un salt echer îna-inte/ fără întoarcere/ o rutină devenită regulă esenţială/ pentru supravieţuire// nimeni nu îşi lipeşte urechea/ de centrul pământului// în pauzele publicitare/ intru fraudulos pe uşa din spate/ ocup ostentativ rândul din față/ şi ţin lecţii de moralitate/ inventând sentinţe// iertaţi-mă// cobor la prima”.

vara nu este privită ca un anotimp al calmului previzibil, ci, dimpotrivă, ca „un ciorap găurit”, întregul univers devenind „o caracatiţă uriaşă”. deloc întâmplător titlul poemului de unde am desprins sintagmele de mai sus este „hohote”: „a trecut vremea păpădiilor/ degeaba încerc să vorbesc/ despre acest univers sferic/ vara e un ciorap găurit// nu-mi bag pe gât/ infuzii cu aromă de iasomie/ lumea rămâne o caracatiţă uriaşă// îmi scot mănuşile/ aprind focul// voi continua să râd în hohote aproape/ ca un om viu”.

de o relevanță stranie este textul „căldura uitată afară” în care poeta își descrie, memorabil din nou, gestul insolit de a „târî” după sine „cadavrul unui fluture”: „am-prentele mele/ şi câteva ziare lipite pe geam/ în absenţa culorilor îmi imaginez căl-dura/ uitată afară// zadarnic zâmbesc din bărci fără vâsle/ apele s-au retras iar între umeri/ cresc nedumeriri// sunt cel mai grăbit trecător al lumii/ către nu ştiu unde// târăsc după mine cadavrul/ unui fluture”.

remarcăm în „viața ca o moarte ușoară / ultima rotație completă a pămân-tului” și un text, pe care îl considerăm de neocolit, „când eu când un vierme”. el are, la mijlocul său, două versuri, ca să zicem așa, imposibile. în fapt, de clasă evidentă și care depun, eclatant, mărturie despre talentul real, sigur și de drum lung al lui carmen secere în literatură.

reluăm prima parte a poemului cu scopul vădit de a-i reliefa, o dată în plus, excelența: „închiriasem mansarda din via garibaldi 37/ vecinii se plângeau de prea multă linişte deasupra/ deschideam fereastra la aceeaşi oră fixă/ şi calculam unghiurile moarte ale căderilor libere// apoi muşcam tacticos dintr-un măr pe rând/ când eu când un vierme”.