NOUTĂŢI EDITORIALE

NOUTĂŢI EDITORIALE BUZOIENE

NICOLAE GÂLMEANU – „ASCULTĂ CUM ZBOARĂ MORMINTELE”

Apărută recent la Editura „Editgraph” cartea lui Nicolae Gâlmeanu Ascultă cum zboară mormintele, propune două grupaje lirice cu ecouri din cotidianul atât de sumbru al ţării de cruce furată pe pernă de dric. Primul dintre acestea se intitulează Când tace verbul.

Este o poezie dură, uneori ludică, dar aflată, întotdeauna, sub semnul misiunii de apostolat a poetului, care răzuie cântecul cocoşului din palme în aşteptatea unui ră-sărit (de speranţă) mereu întârziat.

În ce oglindă trăiesc? se întreabă retoric Nicolae Gâlmeanu, ştergând geamuri-le metaforei pentru a întrezări  un arghezian cimitir al „(ne)bunei vestiri” în care poetul vine, la moartea simbolică a satului românesc, ca o lumânare în faţa unei gropi is-torice: „deschid calendarul, nu se arată nicio sărbătoare, crucile/ toate au intrat în pământ, clopotul nostru tace,/ copotul nostru nu este auzit nici de ceruri.” (Clopotul nostru). Iar oamenii, câţi mai sunt oameni (cum scria, cândva, Nina Cassian)  visează: o pâine cât gura unei fântâni flămânde 

De fapt un cimitir invadat de „bube, putregaie şi noroi” care, vai!, nu iscă nici un fel de „frumuseţi” ci doar „preţuri noi”: „sufletul mi-e aruncat în tomberoane ce-reşti, în zori/ aud îngerii cântând, apoi vine salubritatea,/ îşi taie unghiile şi se spală pe mâini,/ stau înfipt în panoplie ca un nou-născut într-o/ teacă de om” (În panoplie)

Iată, cu titlu de exemplu, trei poeme din acest ciclu:

ULTIMA SCADENŢĂ

Vine chitul şi mă somează că n-am achitat,

îngrijorat, îmi fac toate calculele de datornic,

deci am plătit lumina şi apa consumată, am

achitat ratele pentru hârtia igienică pe care

n-am scris niciodată despre scârbă, sunt

la zi cu tomberoanele şi lăturile de la staţia

de epurare, mă spăl pe mâini la chiuvetă,

dar mâinile îmi rămân murdare şi mă întreb

cât datornic de mort sunt să locuiesc

de când mă ştiu aceeaşi groapă comună

SPOVEDANIE

Prind ultima picătură a picturii ce mă loveşte-n

meninge, să mă anestezieze, cum marile jertfe

şi iubiri au murit, fiincă nu mai sunt istorii adevărate

şi istorici care să scrie despre nimic, nu mai există

cateheţi şi poeţi, şi trubaduri, şi legende adevărate

a dispărut epitetul de pe halatele medicinii şi

nu se mai nasc din dragoste copii, pier

cimitirele laolaltă cu preoţii, din pricină că

nu mai are cine să moară de atâta moarte,

pământul acesta nu va mai mirosi niciodată a răşină şi-a mirt,

în goana copitelor de cai care nu m-am născut şi m-a durut

vor fi căutaţi magii şi-n gaură de

şarpe. şi nu vor fi găsiţi.

Fără de început

Mi-e dor de necunoscut, de tăcerea

literei, că nu m-a putut striga şi

de timpanul surd, că nu m-a auzit, de

cel care nu m-am născut şi m-a durut,

de cel rătăcit în străina placentă de mamă,

mi-e dor de cine este „fără de început”.

Cel de al doilea ciclu – DOMNULE – are drept fundal spitalul care omoară, spitalul nostru cel de toate zilele şi toate... morţile, în care  puroiul tusei/ mânjeşte tur-nurile copacilor, totul este în uniformă, iar incizia făcută de doctot, se deschide cât o groapă  (...).

Pacientul liric se confruntă cu frisoanele anesteziante ale pierderii de sine: „Furnici fac zid chinezesc dinaintea/ mea, canapeaua pe care am înlemnit stă la dis-tanţă/ de celelalte, ca în faţa unei instanţe mincinoase, doi/ tineri se ling călare pe me-dicamente” (Imagistică).

Anunţurile devin tot mai neliniştitoare „«vin viruşii», strigă megafonul,/ «vin viruşii»,, clipesc lămpile, se zăvoresc saloanele,/ morţii îşi încuie sicriile” (Viruşii); „brancardieri cu stingătoare de lumină în braţe,/ fluieră întunericul, ferestrele sar în beznă” (Respiraţie);

În spitalele din România nici chiar Dumnezeu nu poate vindeca pe nimeni: „hai, soarbe-mă din această cascadă,/ din ieslea spitalului care nu m-a crezut/  decât ca pe un basm, şi externează-mă, Părinte...” (Disjuncţie).

Poemul următor este, după părerea nostră, cel mai frumos din întregul volum:

DANSUL DIN SALONUL DE URGENŢĂ

În noaptea asta, să dansăm ultimul dans, n-am

dansat niciodată cu poezia, în cărucioare cu rotile,

în catalige, în cadrul mirositor, cu picioare de tei,

de parcă aici m-am născut, să dansăm pentru artă, pentru altă

urgenţă, să nu ne rătăcim în anvelope de trup, pe

o scenă de duminci în brancarde, iată vin zorii

zoriţi de rariţe în ochii de dans desfiguraţi de iubire,

bate femeia de serviciu la uşă, să ne aducă ibricul

cu ceai şi marmelada ca o alifie întinsă

pe o bucată uscată de pâine, e târziu şi n-a mai rămas

nimeni în cameră, decât dansul bolnav

L.M.