POETUL ZILEI - GHEORGHE ISTRATE

POETUL ZILEI

GHEORGHE ISTRATE –

UN CRUCIFICAT DE ARIPILE POEZIEI

S-au împlinit 2 ani de la moartea Marelui Poet Gheorghe Istrate (şi ce mare a fost, şi cum nu i-au văzut lumina de miere din cuvinte lăudători de oameni mici, nici măcar în toamna în care a plecat din lume, după ce destinul i-a răpit cuvintele, lăsân-du-i doar lacrima să vorbească !)

Iată ce scria, în prefaţa ultimului său volum antum, Dumitru Radu Popa (Di-rectorul Bibliotecii de Drept la New York University): „Gheorghe Istrate a ales dintru începutul poeziei sale, primită nu fără puţină mirare şi vâlvă la vremea respectivă - într-un timp în care nu ne lipseau poeţii! –, încercarea de a capta printr-un ceremonial al rostirii, arhetipul obsedant al fiinţei sale lirice. Este vorba, cum lesne se poate ob-serva într-o operă ce acoperă astăzi, iată, nu mai puţin de 50 de ani, că poetul din Limpezişul Buzăului, atât de drag şi adesea evocat ca un mirabilis locum, se pros-ternează în faţa copilului primordial, a acelui prunc aruncat în lume, o alegorie a pu-rităţii, a totalităţii, zeu atotputernic şi mărturisind despre forţa invincibilă a vieţii (...) Nu sunt mulţi poeţi în literatura română care să se fi dedicat atât de mult - într-o poezie care nu se vrea şi nu are aparent nicio nuanţă teoretică - tainicului, enigma-ticului, misterului, confuziei, dar şi revelaţiei aduse de cuvinte, fie ele inscripţii, semne ori semnale. Poetul este în mod cert adesea bolnav de cuvinte, cum alteori e captiv sau mântuit. Toate aceste ipostaze vorbesc despre o filosofie adâncă, ancestrală, cu rădă-cini atât de vechi – şi totuşi atât de modernă în felul rostirii.

Gheorghe Istrate, iată un nume de care, fără cea mai mică umbră de în-doială, vom avea să dăm seamă la judecata din urmă a poeţilor, când, cum şi unde va fi să fie ea! Şi o operă ce şi-a câştigat rândul întâi chiar şi în cele mai selective, severe biblioteci!”.

Să-i rostim deci, încă o dată, cuvintele, întru îngenuncherea amintiri.

*

RITUAL (DESPĂRŢIREA DE CUVINTE)

nu mai mi-e frică de cuvinte

ele mi-au fost un timp veşminte

de când le-am lepădat şi-s gol

în larma lor nu mă mai scol

că se-ncuibaseră în mine

prea răsfăţate prea feline

sub sărutarea lor de fum

mă despărţeam de gândul bun

în poarta veşnicului rut

ele vorbeau şi eu stam mut

în pânza care-mi creşte anii

ele năşteau şerpoaice stranii

acum stau singur şi ascult

tăcerea mea grăind de mult

OASE DE FLUTURI

sânt timbre ale morţii mici volante

ei ară timpul zilei şi-l reduc

vărsând în flori - calicii delirante -

suspinul mătăsos de eunuc

ei trec pedepsitor prin rana noastră

îngălbenind în gerul prematur –

şi ninge-adeseori prin ora vastă

cu oasele lor albe de azur...

patrule sânt bătătorind lumină

în depărtarea surdă dintre zei,

mici dezertori prin cerul de rugină

cu lanţurile morţii dupa ei

cruci fragede foşnind în zbor timid

ferestre moi prin amintiri secate -

polenul lor bolborosind în vid

pe-un sâmbure plutind în bunătate

i-am aşteptat, odaia a vuit

de lipsa lor - dar ceasurile sparte

cu faţa s-au întors în infinit

ca nişte soli în ţările cu moarte.

RITUAL

(CE SĂ REFUZ)

ce să refuz şi ce să mai accept

toate cuvintele miros a moarte

bat clopotele-amurgului în piept

mirosul lor copile ne desparte

încep o floare şi-o termin în zori

mi-e îngerul bolnav şi mă refuză

dă-mi Doamne plânsul unei mari candori

şi dă-mi ninsoarea pruncilor pe buză

dar nu mai sunt cuvinte ca să spui

o spadă se sfărâmă între oase

mi-e îngerul bolnav şi boala lui

în cerul tot a moartea mea miroase.

RITUAL

(PĂRINŢILOR)

acolo-n iarba mirosind a fapte

în cimitirul somnului lor greu

sub crucile de piatră şi de lapte

mormintele-i îmbătrânesc mereu

s-au scurs toţi corbii-n secolii de humă

s-a stins şi steaua-n lămpile de seu

dorm noaptea lor de tată şi de mumă –

mormintele mă-mbătrânesc mereu

m-au destupat din floarea mea nebună

şi-au supt zăpezi din cer din Dumnezeu

de-acum mă-ntorn la tată şi la mumă –

mormintele ne-mbătrânesc mereu.

LIMITĂ

eu port mereu un fel de frică-n voce

rostogoliri desprinse din abis

stau îngropat cu toată viaţa-n vis

ca un copil în slava lui precoce

lumina Doamne n-are început

eu sunt fragmentul ei dinspre tăcere

sunt plumbul ce refuză prins în cnut

să taie-n trup cămaşă de durere

eu Doamne tot mai traversez recrut

războaiele virtuţii ce se cere

cu sufletul captiv într-un sărut

cu-otrava armelor prelinsă-n miere

la adăpostul vieţii mele

se-ntâmpă-n întuneric stele...

MARELE CÂNTAR

hai să vâslim copile înapoi

să-mpingem calul din cuvânt în sânge

să rupă umbra care ne tot strânge

în hamurile-i aspre pe-amândoi

acolo-n rouă iarba tot mai plânge

ea ne aşteaptă cu cearşafuri moi

să ne desprindă talpa din noroi

să ne ferim de-ngheţul ce ne-ajunge

hai să vâslim spre calul tutelar

prin el destinul nostru luminează

alunecarea-n marele cântar

ce ne măsoară pururea o rază

vai pruncule zăpada n-are rost

noi mirosim a păsări care-au fost

12 IULIE 2003

o fabrică de vise s-a stricat

eram oier prin stele şi prin lună

şi turma mea o auzeam cum sună

în fluierul fictiv şi degerat

mi-nghesuisem viaţa într-o prună

în minereul ei împarfumat

distilerii subţiri m-au consumat

în halele alcolului cu brumă

încep încet să-mi fie frig şi ceaţă

îmi intru în instinct pe dedesupt

şi văzul mi-l revăd neîntrerupt

în lacrimile cariind pe faţă

da fabrica de vise s-a stricat

şi intru în istrate întristat

 

Fotografie de Vasile Blendea - 1983

CALUL

va trebui să născocim candori

acestui suflet fără primăvară

neştiutor de zâmbet şi culori

om-jumătate jumătate-fiară.

el vine pur din noaptea lui şi mut

e-o piatră veche veşnic umblătoare

se tulbură călcând pe-atâta lut

de parc-ar vrea smulgându-se să zboare

noi cei ce creştem cearcănul precoci

şi prăbuşim lumina dintre astre

va trebui să-i aşezăm sub roţi

cărnoase drumuri cu nisipuri aspre

va trebui să-l umilim pe rând

să-i ţintuim copitele-n pietroaie

să-i lingă flăcările hăţul blând

să-l hăituiască tropote de ploaie

şi-ajuns în grajdurile lui jilave

în pătura-i de sânge şi noroi

când va privi-n oglinzile bolnave

să-şi vadă chipul semănând cu noi

MĂ SCALD CU MOARTEA ÎN ACEEAŞI GÂRLĂ

şi-ntoarce proza faţa-n poezie

cuvintele se retranscriu punctate

e-atâta secetă-n eternitate

şi-atâta mâl în ritm şi-n simetrie

mai sunt multiple semne nevisate

şi-n spaţiu plânge-atâta veşnicie

că însuşi Dumnezeu în ceruri scrie

cu verbe de sinceritate

e-o transparenţă suplă visătoare

bibliotecile foşnesc în somn

cu fiecare literă mă-ntomn

în sucul-spasm al fructelor amare

mi-e timpul scurt cât pleoapa de şopârlă

mă scald cu moartea în aceeaşi gârlă…

CENUŞA ŞARPELUI

La vârsta unui sâmbure chemat

să crape-n noaptea nopţilor o uşă,

lovit de aştri iar m-am întrebat:

de ce miroase clipa a cenuşă?

De ce pe flori cad aripi moi în zori,

de ce un om renunţă şi dispare,

de ce lumina veşnicilor sori

se stinge-n carnea noastră şi ne doare?

Vai, Şarpe, veacul mă provoacă blând,

va trebui să intru în săgeată,

mătase vremii să o sparg adânc

cu timpul şiroindu-mi lung în pleată.

Copilul cere-o mumă şi un sân

deşi singurătatea-n buză-i scurge,

el îndemnat de şarpele străbun

din carne laptele răstit şi-l smulge.

Mă poartă nebuneşte o quadrigă

de-a valma cu-ntunericul din stea,

prin turnul lumii cineva mă strigă

şi sparge reci lumini în carnea mea.

Astfel rănit de vulturul etern

ce-mi zboară lung prin sângele fierbinte

aud cum site uriaşe cern

prin noi bătrâne trupuri de cuvinte.

Grăbiţi mi-s anii. Veacul încă e.

Lumina ca un şarpe bate-n uşă.

Mă-ntorc în mine şi mă-ntreb: de ce

miroase clipa totuşi a cenuşă?...

COPILUL  ETERN

îmbătrâneşte-n iarbă un copil

de veacuri îşi priveşte-n palmă mărul

deasupra lui de-atâtea ori decorul

şi-a preschimbat frunzişul volatil

eu îl implor şi-l chem să mă asculte:

„ copile-bun hai să vâslim din nou

prin umbra noastră-ngemănată-n ou

sub talpa altei zeităţi adulte...”

dar el prin veac îmbătrânindu-şi mărul

e surd şi mut şi orb – ca adevărul

SONET

(HERUV)

în oaza mea de umbră şi cuvânt

mă ruşinez mereu de-atâta viaţă

când prieteni buni prelinşi de mult în ceaţă

îmi tot fac semne să m-aşez la rând

din lumea Ta eternă şi de gheaţă

trimite-mi Doamne-anume un veşmânt

să-mbrac lumina morţii-n care sânt

şi pune-n el putere şi povaţă

ieri s-au surpat ferestre-n univers

în fumul lor Te-ai desfăcut fantomă

lărgimea nopţii leapădă aromă

şi numele din faptă mi-a fost şters

desprins de pulbere şi de păcate

sunt un heruv născut pe jumătate

 *

Aşteptam, cândva, într-o noapte cu gratii, pe peronul pustiu al gării din Buzău, împreună cu poetul Gheorghe Istrate, un tren care tot întârzia. Asta pentru că, de câte ori se anunţa la staţia de amplificare venirea lui, noi eram plecaţi, o fugă, până în colţul galaxiei, să ne potolim setea cu licori îngereşti. În răstimpuri hoinăream prin Limpe-zişul  poetului, acolo unde cumpenele fântânilor apleacă cerul într-o parte, lăsând să se prelingă peste lume lacrimi de rouă.

Mai târziu, într-o scrisoare esenţială, datată „la Echinoxul de toamnă 2007”, Poetul mă „admonesta”: „Mă intimidezi cu acel «Dumneavoastră» care nu ţine de bio-grafia mea «intimă». Eu mă numesc plurinominal: Gică, Gicu, Gigel, Gheorghiţă, Geo, Gheorghe... Se zice că numele polifonat te împinge la bătrâneţe (oare?). Alege-ţi unul dintre toate aceste apelative în a ne recunoaşte fie epistolar, fie stradalier fie tavernal.”

Aşadar: Gică, Gicu, Gigel, Gheorghiţă, Geo şi Gheorghe aş vrea să pot rein-venta zăpada, ce ardea în cinstea poeziei Domniei Tale recitată cu patos de poetul care te-a iubit inegalabil, Dumitru Pricop, plecat şi el în Focşanii eternităţii. Şi mă întreb, ştiindu-ţi sufletul printre stele, ce ofrandă aş putea pune pe altarul necuprinsului dintre noi?

L.M.