POETUL ZILEI- OVIDIU GENARU

POETUL ZILEI

Ovidiu Genaru 

Prezența lui Bacovia în poezia lui Ovidiu Genaru este, îndrăznim noi să afir-măm, un fapt de şoaptă a sinelui. Scuptat în plumbul cuvintelor de tipar înalt, închipu-irea marelui băcăuan este la fel de importantă ca și sculptura lui Constantin Popovici. Cu deosebirea că, în timp ce sculptura cuprinde târgul din exterior, poemul picură în tă-cerea interioară, producând ecouri fantomatice, într-o poezie originală ce nu-i dato-rează maestrului nici forma, nici structura, ci doar gestul admirativ.

LM

ÎNTR-O NOBILĂ MAHALA

Toate păsările cerului sînt avuția

națiunii norii și curcubeul fără

de graniți și fără izvor

dragele mele gemene ochii mei de dincolo  de

sfîrșit scrierea mea de dincolo

de tăcerea eternă viața mea de dincolo

de epoca eroică

anume eu am lăsat în urmă guri care

să nu tacă eu am trăit ca iona în burta

provinciei într-o nobilă mahala

cu flori de mărită-mă mamă vis a vis de cîrciuma

leei zilbeștein nu prea departe de

mările de gunoaie acolo am auzit trenurile

acolo mi-au crescut întîile dorinți

dar acum totul s-a sfîrșit

a fost un coșmar amintiți-vă bine

de întunecații romantici care-și sfîrșeau

poezia cu o rază de soare

ADIO ŞI ROUĂ

Viaţă înlocuită cu altceva.

Morminte calde pe cer.

Îngerul meu păzitor

mă pedepseşte cu fier.

O mână întinsă de tine

stârneşte adieri de cantalup.

Dragostea noastră sub cheie

de jder şi de lup.

Nu te plimb în caleaşcă şi nu

te iau în balansoir

lumea nu ne cunoaşte

nu ne spune bonsoir

Căci fiind în pustiu locul acela

e nedefinit în corp

ca şi sufletul.

Oarbă şi orb.

De zile cu femeie la mijloc

nu mă mai satur nu.

Ultimul Ovidiu al fantasmelor

ultima tu.

Seara cade ca ghilotina

taie plângeri şi ziduri în două.

Pe scaunul absenţei tale

Adio şi rouă.

 

BACOVIA - sculptură de Constantin Popovici

ALBELE CORTURI ALE COPILĂRIEI

Din nou te iubim münchausen

pentru că intri noaptea pe ferestrele

internatului și ridici din cearșafurile

murdare albele corturi ale copilăriei

tu prefaci lăzile de marmeladă în dulci

senvișuri cu diamante o mincinosule

ce bine ne simțim cu tine în

umbra urîtului cînd tusea noastră

aruncă pe caldarîm frunze însîngerate

rogu-te baroane însoțește-mă în comuna

tatălui meu de pe dealuri s-aprinzi și

acolo pofta de-a spune că viața e vis

UMORISTUL GOTIC DE UNCHIU-MEU

Trist e omul care nu-nțelege

graiul animalelor hei la naiba

toate mi se trag de la acel bărbos de unchiu-

meu filozof pasionat după mașini

cu aburi și societăți utopice înfloritoare

mare proprietar de castel la capătul

ocheanului umoristul gotic luat în

serios de rudele mele sărace

care într-o blestemată zi i-au desfăcut

testamentul și-acum rabdă

 

Nicolae Silade, Florentin Popescu, Ovidiu Genaru, Adrian Dinu Rachieru (de la stânga la drapta)

OCHEANUL LUI SWIFT

Prietenii mei sînt de nerecunoscut

nu mai vor să alerge după fluturi nu

mai vor să joace popice la pista aia

brutală care îngroașe vocea

prietenii mei cînd aud de club cască

cred că s-au îmbolnăvit pe nesimțite

s-au îngrășat s-au săturat de furajul,

de dandanaua provinciei; s-a întîmplat

ca grăjdarul să găsească în mormanele

de îngrășăminte bătrînul ochean ruginit al

irlandezului ăluia de swift și-acum toți

vor să-l îndrepte spre prosperele

magazii ale țărmurilor de mîine

PLOUĂ ÎN PROVINCII

Plouă în provincii delicat și
huliganic crește iarba pe sub unghii
și noi citim cu lăcomie cărți despre
fluxul și refluxul puterii e vreme
de prins molii prin odăi (moarte prin
aplauze) 10 noiembrie umilitul
trage într-un car un singur sac cu cartofi
la lumina literei îmbătrânesc arta roade
pilonii societății împărțite pe clase
iar fac confuzii iar sunt nebunul terente
din târgul de paiantă iar arunc un
pumn de naftalină asupra cuiburilor
de nobili hei plouă peste magazii
pe testamente și pe moșteniri uitate
peste roțile neunse ale unui sfârșit de veac
și eu nu găsesc măcar un cuvânt de adio
pentru cei morți bombănesc bombănesc
printre plopii galbeni din odaie
pun mâna pe cărți și foile pică.

***

,,I-ai văzut?”

,,Mă dezbrăcam și mi-a poruncit:

aprinde lampa!”

,,Te pândea?”

,,Apoi m-a ademenit în baie cu mirodenii”.

,,L-ai auzit?”

,,Pune lavandă și pune și iasomie, mi-a spus”

,,Se ascundea?”

,,Apoi i-am simțăit îmbrățișarea…”

,,Era tânăr, bătrân?”

,,N-avea chip: era zeul Pervers al apei

în care se scaldă fecioarele…”

 

Ovidiu Genaru, Valeria Manta Tăicuţi

Canal*

(* Printre însemnările mele am găsit relatările unui ve­cin care scăpase viu de la Ca-nal. Era prin anul 1968. Omul mi-a cerut discreție, de teama unei noi arestări. Ce a povestit atunci, azi pare ficțiune. Intelighenția românească trebuia masacrată. Satrapii au fost dintre noi, românii, iar vinovații n-au fost trași la răspundere niciodată. Rela-tările sunt autentice. Doar transcrierea lor expresiv-afectivă îmi aparține. - O.G.)

 

Fotografii realizate de Lucian Mănăilescu

PATRIA RECUNOSCĂTOARE

E frig ca-n orice dictatură.
Paznicii sunt vigilenți orice tentativă de evadare
se întâlnește cu glonțul.
Când se-ntâmpla ca vreo sentinelă să crape de ger în post
suntem acuzați că noi am strangulat-o.
Adunați în careu ni se anunță moartea.
Curând vor începe represaliile.Șeful lagărului se distrează
nu e hotărât pe cine să aleagă.
Suntem mulți și ieftini.
Ne rânjește ne studiază ne bate pe umăr ne consolează Fiți demni.
Asta durează o veșnicie. Uneori amână represaliile
zile în șir după cum îi dictează pipota.
În tot acest timp săpăm escavăm stivuim munți de calcar.
Clipa se-apropie.
Astăzi e ceva mai cald ca de obicei minus douăzeci de grade.
Deodată la masa de seară șeful lagărului începe
să ne numere din trei în trei sau din cinci în cinci.
Tu ăla de-acolo și tu și tu și tu. Îi invită afară.
Auzim împușcăturile chiar în fața ușii.
Și totuși noi mâncăm înainte
mestecăm animalic
ca să nu murim chiar acum.
De-o vreme ne-am gândit să facem cu schimbul:noaptea
suflăm asupra paznicilor să nu înghețe în post.
Îi încălzim cu respirația noastră pe cei care ne împușcă.
Patria recunoscătoare.

CANIBAL

Aga fusese chiaburul unor turme de oi.
Oile erau decretate drept mijiloc de producție.
Oile ar fi menținut exploatarea.
Exploatarea fusese abolită.
Aga mirosea al naibii a copite și zer.
Într-o zi Aga și-a tăiat din greșală un deget cu târnăcopul
degetul abia se ținea într-o pieliță
degetul se bălăbănea.
Aga l-a smuls l-a șters de mizerie și l-a băgat în buzunar.
O fi bun la ceva era degetul lui.
Aga și-a bandajat ciotul cu pământ și pietriș.
Seara la masă l-a scos și l-a aruncat în gamelă să-i
dea o temperatură umană fiindcă se răcise.
L-a pescuit cu lingura a închis ochii
și l-a înghițit pe nemestecate
devenind mormântul Iui însuși.
Aga a fost un canibal din Dobrogea.

Zeama și polonicul

Ciorba se prepară într-o cisternă de cale ferată.
Toată noaptea încărcăm hăul cu specialități
copite și capete de vită jupuite până la os
de renumiții măcelari ai națiunii.
Restul e apă.
Pe la 3 dimineața aprindem focul
adăugăm pentru gust vrejuri de fasole și 8 saci cu sare
și totul clocotește și clocotește
până capetele se dezagregă din toate suturile.
Se aud tunete înăbușite
până ce oasele devin o pastă un mâl o mocirlă. Dimineața nu.
Abia la prânz zeama se împarte cu polonicul
blidele se spală cu limba.
Se știe creierul se exportă la Paris și Viena
ochii și urechile merg la Interne
dinții și botul la guvern și Președinție.

PROFESORUL

Supt de păduchi și ploșnițe întins pe un pat de scânduri
profesorul piele și os
agoniza.
Degeaba primise de-acasă un pachet cu slănină.
Aveam dreptul o dată pe an la un pachet cu slănină. Noaptea trecută ne recitase Doina plângând.
Acum atinsese hotarul.
Acum vegheam muribundul să-și dea duhul hiene flămânde.
Noi nu mai jeleam
noi îi pândeam slănina cu diamante ca să trăim.

Văduvă

Anul trecut am vorbit cu o doamnă al cărei soț a fost exilat la canal.
Ea a rămas firesc văduvă.
Ea este acum foarte foarte bătrână.
Micul ei burghez săpa acolo șanțuri adânci pentru mormintele
celor căzuți. Pământul era puțin
așa că săpa în morții îngropați peste morți.
Nici măcar n-au avut gloanțe pentru el
micul burghez a murit de la sine.
Nici măcar nu i-au trimis decesul prin poștă.
Doamna l-ar fi așteptat să se întoarcă acasă și astăzi
dacă n-ar fi aflat de moartea soțului ei
din lucrarea lui Stalin despre lingvistică.
O carte în care toate cuvintele fuseseră și ele executate.

POVESTEA COLONELULUI

A început prin a fi paznic la canal. Soldat MAI.
Inspecta posturile călare și verifica sentinelele.
Distanțele erau mari. Odată urmărind un fugar rebel
l-a ajuns din urmă și l-a zdrobit sub copite.
A fost semnalul ascensiunii.
Ești de-al nostru i-au spus te trimitem la școală
să facem din tine un om fin.
Să nu ne dezamăgești. Așa vine vorba.
Vom crea înăuntrul tău o fiară. S-o folosești din plin.
Dușmanii noștri nu sunt oameni.
Între timp
devotamentul față de cauză l-a făcut colonel.
Ca inchizitor subtil era pe val când după moartea
lui Dej vremurile i-au devenit ostile.
Partidul s-a reorientat. Colonelul a căzut în dizgrație
pentru exces de zel.
I-au spus: odihnește-te. Plimbă-te prin parcuri.
Spală-ți creierul. Timpul o să-ți vindece remușcările.
L-au aruncat la gunoi ca pe un galoș spart
într-o lume devenită pentru el
ininteligibilă.
Au început insomniile. Auzea țipete. Avea
coșmaruri. Vedea fantome. Se scufunda tot mai
adânc în trecut. Acolo era lumea lui.
Într-o zi și-a aflat din senin salvarea:
a început să-și scrie singur scrisori și la expeditor
trecea numele foștilor lui anchetați.
Le ducea la poștă și aștepta răbdător.
Când plicurile soseau la propria-i adresă
le deschidea înfrigurat: exprimau mulțumiri și recunoștința
celor ce uneltiseră cu fapta și cuvântul
împotriva clasei muncitoare. Datorită lui
răufăcătorii găsiseră calea cea dreaptă.
Asta îl mulțumea nespus și-l făcea fericit.
N-a uitat pe nimeni. Au fost 305 rătăciți
care i-au cerut ajutorul. Nume prenume fapte
anchetă detalii uluitoare izvorau
dintr-o memorie prodigioasă noapte de noapte
când colonelul își scria corespondența. Un roman.
Destinul care se îngrijește de toate i-a dăruit nebunia
s-o poarte ca pe-o cocoașă până la capăt.