POETUL ZILEI - Ion Tudor Iovian

POETUL ZILEI

Ion Tudor Iovian

          „Poezia e pentru mine un modus vivendi. Scriind, îmi generez propria existenţă. Cât, cum reuşesc să scriu, atâta exist. „ eu scriu ca să generez existenţă” e titlul unui poem în care e pomenită apocalipsa textului, adică a lumii ca text, din care divinitatea pare să se retragă negându-şi paternitatea, refuzându-şi participarea la vieţuirea ei. Sigur, se poate trăi şi fără poezie ori în afara ei, dar nu merită.”

I.T. Iovian

„Poeziile lui Iovian sunt un lucid şi mereu foarte sensibil duel al ispitei singurătăţii cu refuzul ei, al prezentului care zămisleşte proiecte şi al memoriei care dă seama de spulberarea proiectelor, al nevoii de reazem cu conştiinţa că vanitate e totul.”

Laurenţiu Ulici, România literară, 9.02.1984

„Un poet remarcabil, subtil, original este Ion Tudor Iovian. (...) Deşi are cultul frumuseţii, ar dori să răzuie fardul realităţii până la os, cu cuţitul de bucătărie: tentaţia e deci în fond dublă: să-şi conserve idealul şi să cunoască realul, să se retragă din calea agresiunii şi să-i facă faţă până la ca-păt. Curios e că, în pofida acestor imagini contrastante şi violente, Iovian ne face mai curând impre-sia unui anxios şi retractil, suflet melancolic, absent…”

Nicolae Manolescu, Un tânăr poet, în România literară, 11 februarie 1984

POEM CU BISTURIU ÎNFIPT ÎNTRE LITERE

dar el a fost ieri dimineață pe aici și a bătut la ușă –

nu era nici poștașul nici lăptarul nici hopa

mitică-nici-nu-bea-nici-nu-se-strică

și era tare tras la față

străveziu

și se vedea cerul prin el

și mirosea a smirnă în două cu aer curat și rece

și nu i-am deschis

l-am privit de după perdea cum arde de prea multă

tristețe

acolo

în strada pustie

i-am văzut privirea grea

de parcă atunci i s-ar fi terminat toate poveștile

și nimeni nu mai era în jurul lui

să-i asculte

cuvintele care miroseau din ce în ce mai tare a livadă

după o ploaie de vară

a ars în fața casei

de sete

de singurătate

de urât

și toți l-am privit de după perdea

ca pe o ciudățenie

ca pe un străin fără nicio legătură cu viața noastră

cum arde fără să se consume

acolo

și El era numai dragoste

și privirea și cuvintele Lui cauterizau rănile zilei aceleia

am crezut

că va rămâne doar un pumn de tristețe printre glastrele

de pe balcon

un fel de cărbune care dă să se stingă

și nici măcar atât

dar în jurul Lui lumina de dimineață mirosea a miere

de mai

și am privit cum ziarul zvârlit de băiatul cu cercel în

ureche

plutea în văzduh

și știrile rele se răspândeau peste tot și se amestecau

cu plânsul înăbușit al unui bărbat

cu tropotul bocancilor peste begonii cu hârșcâitul

spinilor pe frunte

a fost aici și L-am privit de după perdea zăvorâți cu

lacăte

în rușine și goliciune

și nu L-am putut privi în ochi nu I-am putut răbda

iubirea aceea

fără de rest

nu cerea nimic de la noi decât un pic de dragoste

o vorbă bună

o atingere a rănii aproapelui

un surâs

dar nici de puținul acela nu am fost în stare

ne țineau în chingi

urâtul

și spaima

și vina

eram pierduți în noi înșine

și nu trebuia să plătim

pentru lumina lină de seară pentru lumina lină de

dimineață

pentru ploaia caldă de vară

pentru paharul de apă

nimic

nimic pentru nimeni

și era numai durere și amar și târziu

și era atâta puf de păpădie în iureș

atâta miros de iod sub nuc și funigei de la plopii de

pe strada liceului

atâta tristețe gris-piper între cornii deja trecuți

atâta fierbere de gâze între florile reci de prun

când a venit

și

n-a cerut decât un pahar de apă

din

izvoarele Lui

și noi tot nu eram pregătiți să-L primim

să-I dăm

un pahar cu apă

CENUŞA NOASTRĂ ÎN VÂNTUL COSMIC

„vom trăi în toate oceanele acum că

sângele nostru a picurat în ape“ zice cu vena tăiată

deasupra chiuvetei

„vom trăi în stele

acum că se va risipi în vântul cosmic

cenuşa noastră“ -

zice prins în vâlvătaia radioactivă a durerii -

„vom trăi în cuvintele abia şoptite ale lui Dumnezeu

acum

că dragostea noastră şi-a înzecit energia

şi se autodevoră

dar nu ne avem decât pe noi înşine

iubito

- un coşmar înlăuntrul altui coşmar

ce se întâmplă cu noi

de-atâta timp mergem în lumină şi suntem orbi

şi nu ştim adevărul

şi lăsăm în urmă tuberculi grei de lumină

frig şi cenuşi

mintea hulpavă înghite lumea

m-a năpădit

tristeţea zilelor care trag cu gheare moi

urme în carne

abia perceptibile

- şi carnea se-nvineţeşte ochii se sting mintea hulpavă înghite lumea

o ploaie măruntă

împinge-n canale

istoriile picante de la piaţă preinfarctul cotoiului aldo moro

degetul uriaş al poliţaiului din intersecţie

luna

incurabil romantică pusă la borcan în formol

de poeţii sfârşitului de secol

„nu ştiu de ce mai ard gazul de pomană aici pe pământ

când atâtea stele-s

nelocuite

şi tânjesc după suflet de om“ - ar fi zis o'hara urlându-şi

printr-o ţeava

adevărul până în al noulea cer

printre pereţii subţiri ai minţii

presiunea unor lumini întunecate şi reci dislocă

pământurile străvezii ale spaimei

cuvintele răstignite în batjocură

fiinţele căzute prin trufie

dar ajunge şoapta ta Doamne ca să se spulbere

alcătuirile lumii

M-A ŢINUT STRÂNS TOATĂ NOAPTEA MOARTEA DE MÂNĂ

dar ea stă la căpătâiul nostru printre perne şi rânjeşte

rostogolind orele zilele într-un iureş de imagini pătate de negru

şi pereţii se surpă şi seara îşi tulbură apele

încheieturile de la mână se-nvineţesc cu pocnete surde

sub strânsoarea ei

şi năvălesc în odaie aisberguri de după draperiile grele

„măgarule nu te mai uita prin gaura cheii - doamna se dezbracă“

şi suflul gheţii stinge flacăra din priviri şi din creier

nu te mai uita ţi-am spus pe gaura cheii - domnul se dezbracă”

acum ştiu: de firma de neon a restaurantului de vis-a-vis

spânzură o primăvară veche şi un copil se dă huţa-huţa

cu fotografia unei iubite de abur în mâini

şi prea repede se crede bărbat şi-şi desenează mustăţi cu creionul

dermatograf

dar ochii sunt mai pustii ca niciodată şi-ncheietura mâinii învineţită

(m-a ţinut strâns toată noaptea moartea de mână

„şi-am plâns din nou beat din cauza trecutului insuportabil“ – zice Nabokov

trântind de pământ serviciul de cafea)

„şi ochii tăi cenuşii nu se vor închide niciodată şi mă vor urmări

ierni îndelungi în pământ“ - îi spun pe muţeşte

fetişcanei ăleia din braţele băiatului-bărbat

dar ea stă la căpătâiul nostru printre perne şi rânjeşte sarcastic

şi pereţii se surpă seara îşi tulbură sângerii apele

şi carnea noastră prinde culoarea albăstrelelor

MIGDALE PRĂJITE

ea – şi nu o numeşti

urâtă şi rea ieşită de nicăieri

scuipă otrăvuri pe străzi pe frunze pe fluturi

face măscări

îţi arată sânul sterp fetia uscată

şi tu

pe scăunelul de paie rezemat de zidul tutungeriei din colţ

îţi frângi degetele care îţi amorţesc

şi ronţăi migdale prăjite în soarele lichid

şi vântul sărat dinspre mare

îţi aduce aminte că lumea nu-i mai mult decât

puful de pitulice care ţi se agaţă în gene

nu spui nimic

surâzi unei fiinţe de fum cu eşarfă care tocmai s-a desprins

din trecutul tău

şi se depărtează în susul străzii

şi vin oameni către tine dintr-o lume din care nu mai faci parte

şi nu-i cunoşti şi nu ştii ce vor nici ce să le spui

când îţi lasă în preajmă tava cu capul tău însângerat

şi vin păsări din cerul de catran arse pe aripi

şi nu le cunoşti şi nu ştii ce scriu cu gheara

pe inima ta pe inima lui

„viaţa mea e în urma mea” spui cu tristeţe şi îţi dai seama

că aerul din jurul tău se face zid se face cămaşă de forţă

că în spatele tău nu mai există nimic e doar un hău acolo

dar din viitor îţi sosesc

cocori pe care i-am mai văzut doar că-s de fier acum şi nu vor

mai zbura înapoi

îţi sosesc scrisori pe care le-ai mai citit doar că acum te anunţă

că nu vei mai primi scrisori

din viitor vii şi tu însuţi mai împuţinat mai tras la faţă

mai speriat de ce se află acolo

cu degete tot mai reci şi cârlige de călătorie dus-dus

acum ronţă migdale prăjite pe scăunelul tău de paie

lângă tutungeria din colţ care nu mai există

tot mai amare şi tot mai tari sunt migdalele

mai tari ca pietricelele copilăriei sparte în gură

dar tot mai puţine

şi mai tari

şi mai amare

 FRUNZA NEAGRĂ

m-a privit lung de parcă ar fi trebuit să mor

şi era în asfinţit

şi o frunză neagră s-a aşezat pe frunte

pe nepregătite-

aşa vine

da da-zice -

ştiu că eşti pe moarte omule dar nu muri

până duminică

mai am de făcut nişte cumpărături de plătit chiria

pe viaţa asta

de aruncat pe fereastră

pieile vârstelor măştile steagul lui nichipercea

sub care am făcut mult rău

„cârpaci şi nimicuri”- zice Nietzsche în faţa lui Dumnezeu

înainte de a-şi pierde minţile

hai omule - zice-

intră în prima bodegă şi îmbată-te

de urât îmbată-te

şi de durere

bea-ţi minţile

caută şuvoiul de primăvară care mai întârzie în lume

şi frunza aceea care a fost albă astă vară

azi

e mai neagră ca pământul şi grea ca el

ce vei face tot restul zilelor

du-te omule

şi vorbeşte cu cei care au plecat dintre cei vii

acolo unde omul şi frunza şi viermele

una sunt

întreabă-i cum se vinde viaţa acolo

ce preţ are timpul

cât costă o petală de zarzăr şi vaca-Domnului

cât costă un blues

amar ca luna

fiindcă eşti singur şi răul pe care l-ai făcut

te ma-

ci-

nă

poate că sunt ultima creatură din lume - îi spun-

care se hrăneşte cu poezie - dar pentru asta nu trebuie să mă urăşti

nu trebuie să scuipi în etimonul fiinţei tale

dar joia mergi omule la bodegă să-ţi bei

porţia de fiere

porţia de iad- zice-

lasă - îi spun - am altă treabă acum

dar el îmi dă de înţeles că pentru noi nu există iertare

SECOLUL PE SFÂRŞITE

şi s-au strâns cu toţii acolo şi stau în picioare

în ploaia verde-amară

înfipţi în noapte

parcă-s acolo dintotdeauna cu ploaia şi vîntul

o lumină vînătă le dă tîrcoale nu se ştie de unde

şi nu-i luminează

şi plînsul în sughiţuri al nimănui şi al tuturor

nu-i mişcă din loc

şi vîntul trece prin ei pufnind

- găuri numai găuri -

cu ploaia

de pe obrazul lor

cade

varul

urîtul le scrie memoriile

şi ei stau

cu pălării de paie desfundate pe cap - nişte sperietori abandonate în grabă

în cîmpul sterp

- viaţa a trecut deja mai departe -

ţepeni în ploaia murdară - aşa îi vei găsi şi mîine şi poimîine

şi peste o mie de zile

cititorule care crezi că eşti altceva decît ei