REMEMBER EMIL BOTTA

REMEMBER

108 ANI DE LA NAŞTEREA

ACTORULUI ŞI POETULUI EMIL BOTTA

Emil Botta, fiul medicului Theodor Botta şi fratele filozofului Dan Botta, s-a născut la 15 septembrie 1911, în Adjud. La 15 ani fuge de acasă, visând să ajungă ac-tor. Urmează Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti (1929 – 1932) şi, după mai mulţi ani petrecuţi în teatrele din provincie, devine actor al Teatrului Naţional.

Literar debutează în „Bilete de papagal” (1929). În 1937 îi apare, la Fundaţiile regale pentru literatură şi artă, primul volum („Întunecatul april”), premiat de Fun-daţie şi bucurându-se de aprecierile entuziasmante ale criticii de specialitate.

Originalitatea poeziei lui Emil Botta reprezintă un alt mod de a auzii „materia plângând”, o căutare de sine printre măşti, un fel de a vedea cu degetele pipăind mag-ma vegetală a „întunecatului april”.

Un excepţional portret al „fiinţei străvachimii rătăcită pe tărâmurile vieţii mo-derne” - scrie, la plecarea poetului în eternitate, criticul Valeriu Râpeanu:

„În mod obişnuit se spune că inima a încetat să mai bată. Dar inima lui Emil Botta nu a urmat numai cadenţa care dădea târcoale trupului minţind viaţa. O auzeai bătând, atât de mult se frământa frângându-se cu fiecare cuvânt ce nu părea rostit, ci smuls ca un copac bătrân pe care doar vânturile năprasnice învolburate în sufletul său îl puteau clinti. Şi atunci mi l-am amintit pe Emil Botta aşa cum îl văzusem pe străzile «arhipelagului Bucureşti», purtând pe umeri ca un adevărat Sisif modern sublima po-vară a poeziei”

ÎNTUNECATUL APRIL  (1937)

ORDIN

Să mă refugiez în cortul pădurii,

Întunecatul April e pe urmele mele,

zornăitoare lanţuri târăşte

şi un cuţit în mâini să mi-l înfiga în coaste.

Cai verzi, purtaţi-mă repede ca fulgerul,

izbăviţi-mă de rău, de harapnicul groazei,

mi s-a făcut părul măciucă, pielea e o năframă de sânge,

fuga, fuga

prin ploaia de sânge, ud leoarcă,

doar voi ajunge la sfântul aşteaptă.

Ia-mă la tine în trib,

îi strig ca din gaură de şarpe,

dă-mi simbrie amară, amară,

fă-mă calfă de înger, zelosul tău scrib.

N-am defăimat niciodată amurgul şi tăcerea

care sosesc hămesite din peşteri, din grote,

dar acum le insult şi iară şi iară le strig:

Vulpilor, vreţi să-mi las pielea pe-aici, amanet?

Şi Întunecatul April se face mai subjugător, mai tiranic,

acum mă va lua în primire năstruşnicul alai,

acum îmi va săgeta cu o floare umărul

şi-mi va porunci laconic: stai.

O ULTIMĂ ÎNTREBARE

Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină,

aici, foarte aproape de inima mea,

ipocrită noapte, spune-mi,

n-ai văzut cumva lunecând o stea?

Ba da, căzu din salba Dianei

o stea ca lacrima de cleștar,

dar un om s-a încovoiat şi a ridicat-o,

omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută,

promisă de Dumnezeu cuiva…

Dar, noapte senină, vistiernică a secretelor,

omul care a luat-o de ce tremura?

LINIŞTE

Izvor nesecat, minune, profil

al Întunecatului April!

Stele suverane, în această noapte,

cădeţi sătule ca fructele coapte.

El vine pentru a mă tămădui

de febra numită „a trăi”.

Vai, stelele, cum l-au tatuat

pe acest apostat.

Vai, stelele, cum l-au jumulit

pe doctorul cel vestit,

Mulţumesc, Întunecat April,

că mi-ai arătat în oglindă icoana unui copil,

că m-ai învăţat ştiinţa ciocârliei

care trece vămile veciei.

Mulţumesc pentru paletă, pentru creion,

care mi-au purtat mult ghinion.

Şi pentru dreptul acestui caiet

în care a călugărit un descreierat de poet.

JAF

Văd prin ochean malul şi colibele.

Dar unde-i marea pe care o blestemau pescuitorii

şi uraganul nebun, îmbătat de victorii?

Înecatul a cuprins marea în braţe,

a înfăşurat-o în uragan ca-ntr-un şal de mătase

şi s-a tot dus sub zodii mai norocoase.

Văd copacul cu ramuri atente, dezmierdătoare

şi aud cântând turturele.

Dar unde e noaptea şi unde sunt preţioasele stele?

Spânzuratul a luat noaptea pe umeri,

a îndopat buzunarul cu recile juvaeruri

şi a tulit-o ca un ogar cu limba scoasă prin ceruri.

PROVERB

Prichindeii

m-au ameninţat că mă-mpuşcă

dacă mai trec prin pădure fluierând

şi sărutând copacii pe rând.

„Eu sunt Dionysos, spusei,

arborii sunt sorii şi luceferii mei

şi cerul meu este acest limpede iaz

şi va rog să nu faceţi haz.”

„Ce tot cânta omul? întrebă o şopârlă,

n-ar fi mai bine să-l facem pradă peştilor din gârlă?!

„E Dionysos cel veşnic, rosti un lăstun,

dar am impresia că e un exaltat şi un nebun.

Să trimitem ştafete în a veacurilor umbră

să întrebe dacă Dionysos avea o privire aşa de sumbră

şi obrazul ca varul şi vocea de plâns năruită

şi o viaţă ca o casă părăsită.”

Dar prichindeii au întins sineţele,

copacii de spaimă şi-au acoperit feţele

şi vuietul reteză ca o secure

linistea pădurii sure.

„A murit impostorul, falsul Dionysos”, vesti crainicul de aramă

şi peste mine aşternu o năframă.

Dar luna văzând cum zăceam asasinat, tembel,

dojenind pe omoritori le grăi: „Dionysos era el”.

PE-O GURĂ DE RAI  (1937)

BRIAREU

Singur umblam prin desime,

prin al Rusalelor codru vestit.

Negru de tristeţe, tristeţei sortit.

singur umblam prin desime.

Când auzit-am auzit

glas ca de zimbri, metalic, ascuţit:

Briareu!

Aici în desime nu-i nime,

doar păgâneasca treime, tăcutele

doar elocinţi vegetale şi ziulica şi eu.

Ah, e codrul, titanul cu braţe o mie,

strămoşul codru e Briareu.

Şi mi-a dat Domnul neliniştea setei nebune,

rubedenia vulcanelor crăpate de sete,

simpatia stâncii, a focarelor bete,

purtam pe buze munţi de cărbune!

Ai băut a vieţii şi a morţii frumuseţe toată,

codrule mare; Briareu!

Dar gura mea e gură de cântec, fântână secată,

gură de iad căreia îi e sete mereu.

LUMEA BUNĂ

Ciute, cerbi,

doamne şi domni,

societate aleasă,

locuitori ai pădurilor milenare,

păduri ale amarului meu!

Lumi, lume copleşitoare,

saci grei îmi dai,

nu mai pot, am o mie de ani,

m-am gârbovit, am îmbătrânit,

m-a copleşit măreţia ta, codre,

m-au zdrobit frunzele căzătoare,

cărămizile şi tencuiala copacilor!

În pieptul meu de aramă

doar o inimă bate, bate,

una doar din cele şapte.

Şi lăudată fie Absenţa! El,

ăngerul, obsesia, nu se arată.

Aş fi vizat un empireu,

o eroare genială,

o aureolă

peste pădurile amarului meu.

VINERI (1971)

TOŢI CRINII

Unde-s duşi Toţi Crinii

de-au rămas numai panseluţele

nevisate,

urâte de moarte?

– La o nuntă de argint îs duşi

Toţi Crinii.

Noi o numim de argint nunta

fiindcă mireasa-i de argint

aşişderea mirele

sub copacul cu ram de argint.

–  Şi pe scăldatul în lacrimi

de ce nu l-au luat

Toţi crinii în alai minunat?

Daţi-mi bocancii de lac,

spânzuraţi-mi cravata de gât,

cravata culoarea Musonului,

uraganul meu preferat.

Şi aşa împodobit

şi aşa spânzurat

să mă duc la nunta de argint

unde-s duşi Toţi Crinii.

GLASUL

Tatăl meu a uitat că e mort,

uite-l cum stă

pâlpâind ca făclia

la căpătâiul fiului,

la ţărmii de iaz opalin.

Şi glasul e tremur,

e fierbinte picurare de ceară.

Ce minune, Doamne,

spune glasul,

iată-te constructor de vrăbii.

Stoluri, stoluri,

vrăbiile tale

ca indienii cu pene,

cu ciripitul îmi sapă timpanul,

în orbul ochilor se zbat vrăbiile,

ciugulindu-mi lumina săracă.

Al meu fiu, constructorul de vrăbii,

este rugat

să nu mai cânte.

... Şi glasul mă ia într-o mână,

cealaltă mână

strivitoare se-aşează pe creştet

şi mă zdrobeşte al meu tată,

îmbrăţişându-mă.

CUC

A venit cucul, singur cuc!

L-am zărit aici în odaie,

închis în mantaua-i sură de pene.

Era modest şi părea lucrător,

venit să repare ceva,

clavecinul sau orga,

tocmai din Stuttgart venea.

Da, măiestoraşule, da,

clavecinul şi orga sunt aici,

gălăgie infernală, infernală,

aici, la tâmplă,

gălăgie şi furie,

clavecin şi orgă.

REVIZORUL NOSTRU

Şcolarul Durerii

ce rău a albit...

Anii, la urma urmelor,

anii.

Dar plânsul în hohote,

plânsul, de ce?

Vai, revizorul nostru,

revizorul şcolar

domnul Eminescu,

a fost tras pe roată.

Când vei auzi creanga trosninda

ia seama spun: e osul lui,

al revizorului nostru şcolar...

Minţi, şcolare, minţi,

am răcnit,

Eminescu fost răstignit.

ULTIMELE POEZII

MAREA

Abia se trezeau din adormire,
legănarea de frunze abia începea,
clocotitoarele valuri ale pădurii
loveau digul pieptului meu,
talazuri creşteau.
Ce mare furioasă! Şi valurile
ce sălbatece creste aveau.
Tu Dimineaţă, Zeiţă
frumoasă cum nu ştiu a spune,
nu-mi da nici boarea prielnică,
nu-mi da nici vântul prea lin
pe marea pădurii.
Nici busola şi nici crucifixul
nu-mi da.
Nici ţărmuri nu vreau,
nu vreau să ajung undeva.
Doar uitarea,
de mine să uit,
să mă pierd
pe clocotitoarea, marea pădurii.

FANTASMAGORIA

Stele ascunse în telescop

întorceți-vă-n cer.

Douăzeci de ani astronomul miop

o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnați

ca ploaia, ca izvoarele.

Orbul care v-a pierdut, cere să-i redați

luna și soarele.

Melci, reintrați în cocioabe,

cenușă, revino în focuri și-n vetre,

copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,

și voi, oameni, în pietre.

SCUT

Iubirea mă apără, 
de aceea port
fruntea sus, în exil printre oameni.
Când ziua decade şi când, spre apus, 
Cumpăna liniştită se-nclină, 
o, atuncea, de sus, 
primesc o tristeţe senină.
Ochii mei în extaz rătăcesc
spre adâncul fântânii unde stelele scapără.
O, de al stelelor dor ma topesc
şi m-aş duce la ele, 
dar Iubirea mă apără.
Cu graiuri nebune mă cheamă, 
în lunci, cântătoare Undine.
Şi când să le ajung, Piaza Rea
mă trage la dânsa: la mine, la mine !
Dar mă însoţeşte acel Cineva, 
Iubirea, pururi cu mine.