TINERI POEŢI BUZOIENI - MARIA NICULAI

TINERI POEŢI BUZOIENI

La mulŢi ani POetei Maria NicUlai !

RĂSĂRIT

la răsărit întotdeauna e liniște
de teamă să nu sperie copilul
care împinge cu mânuțele uterul pământului 
în nerăbdarea de a cunoaște lumea
până și ultimul înger s-a culcat

soarele se aruncă printre blocuri
copilul e împins peste lume
nu urlă
îi e frică de corbul
cu ghearele înfipte în cer.
nu plânge
e prea multă tristețe
adunată într-o viață

la răsărit toți fac liniște
nu se știe când copilul se va plictisi
și va inventa alt joc
azi de-a Dumnezeu
mâine de-a întunericul
sau va învăța să înoate prin lumină
până când
viața întinsă peste lume
se va stinge sub ciocul corbului.

nici nu a răsărit soarele
și deja toți fug pe străzi
fără să respire
fără niciun gest care sa îi dea de gol
în căutarea brațelor care îi vor legăna
peste marele cimitir al elefanților.

NEFERICIRE

soarele se zbate în ciment

să răsară peste orașul

mâncat de singurătate.

aici sunt fluturi orbi

care se lovesc de peretele cerului

pisici verzi fără un ochi

care râd la semafor

sau oameni care scormonesc

cu unghia după iubire.

aici inimile ruginesc

mai repede decât șinele trenului

care ne aruncă în întuneric

și moartea se plimbă pe străzi

cântându-şi copilului de sub pământ

înainte să adoarmă

un cântecel albastru ca toamna

lumina descompune orașul

decojindu-i straturile

până când nu rămân decât

niște omizi care se târăsc

să își înceapă o nouă zi

născându-se iar

din nefericita lor fericire.

TREI ŞI DOUĂZECI

3:15

întind mâna după o fotografie

e cu un bătrân într-un pat de spital

și o femeie care îl privește

dintr-un colț de moarte.

3:16

amândoi vor să-și vorbească

aș opri zgomotul orașului

și țipătul luminii ca să-i aud

inspiră... expiră... inspiră... și

3:17

El se resemnează să-i arunce priviri care se lipesc

de tavan/ Ea să-i zâmbească

strivind orice urmă de moarte de pe buzele lui.

își aruncă inimile cât mai sus

ele fug/ se caută/ se simt/ se unesc

(uită să mai cadă)

se trăiesc.

3:18

am vărsat (ne)cuvinte peste fața Ei și a dispărut

bătrânul pare mai trist/ între cei doi plămâni

moartea sapă golul de unde răsar ghiocei

urletul nașterii lor deschide cerul care se împrăștie

peste buzele întoarse spre înăuntru

un copil îl adună ca să îl țină

cu palmele deasupra ochilor

(din care plouă cu primăvară).

3:19

ghioceii se hrănesc din durerea coastelor rupte

cerul adunat în palme de copil

îi strigă inima care nu a mai căzut.

3:20

cred că trebuie să arunc fotografia cât mai sus

inspiră... expiră... inspiră... expiră... și...

OMUL DE ZĂPADĂ

oamenii de zăpadă

care privesc în gol

stând pe marginea unui bloc

își amintesc de ziua în care

un copil căuta printre toate iernile

pe care nu le trăise

ochii căprui ai unei bătrâne

până când a nins peste el cu întuneric.

singurul om de zăpadă

așezat la întâmplare

lângă o biserică

caută o bătrână cu ochii căprui

care i-a promis că se va întoarce

într-o iarnă.

SEPTEMBRIE

am încercat să-mi neg amintirile

într-o zi de septembrie

când a plouat ca pe vremea lui Noe.

acum îmi e dor să știu că

frunzele iubesc numai toamna

dăruindu-se asfaltului

îmi e dor să revăd fotografia unei bătrâne

cu ochii întredeschiși

pentru a păstra lumină

în boaba de strugure chircită

între cei doi plămâni.

CÂNDVA LA APUS

mi-am pus buzele peste soare

așa cum le pui peste o icoană

și din ochii luminii s-au scurs cuvinte

sfinții întorceau capul spre nord

tremurând la ideea că vor fi martorii

unei nașteri

despre care nu vor avea voie să vorbească

se va trezi un Toma Necredinciosul să întrebe

dacă într-adevăr s-a născut

și sfinții vor da din cap.

am vrut să simt gustul

soarelui la apus

de atunci nu-mi mai știu numele

îi întreb pe sfinții care se închină lângă mine

și ei îmi repetă mereu

Toma.

DIN LUMEA SINGURĂTĂŢII

am urlat în urechile morții

să înceteze să se mai ascundă

atunci s-a oprit privindu-mi

cu ochii ei verzi

singurătatea cuibărită în piept

a început să alerge prin întuneric

strângând în brațe trupul unui copil

îl auzeam tușind

se zbătea fără să țipe

dădea din mâini în încercarea

de a apuca puțină lumină.

știam că morții îi era teamă

să nu își care

propria singurătate

așa că ținea copilul strâns în brațe

întorcând din când în când

capul spre mine.

MI-AI FOST ŞI LUNI ŞI MIERCURI

Mi-ai fost zi de luni

când îmi împart cafeaua

la câteva amintiri

după peregrinările prin orașul gri

te-aș fi așteptat cu aceeași speranță

cu care se roagă beduinii

pentru a găsi umbra unei aripi de copac.

Mi-ai fost zi de miercuri

când până și tăcerea are ecou

m-ai privit în singurătatea mea

așa cum privești Guernica de Picasso

și nu ți-a fost teamă

să mă strigi cu brațele

din întuneric.

Mi-ai fost poate și zi de luni

și de miercuri

mai mult însă ai fost

singurătatea dintre ele

când mi-am dorit să nu îmi fii.

APRILIE

în zilele de aprilie

când încă ninge

în apartamentul meu

fotografiile odonate după culori

urlă câte o amintire

parcă nu e așa greu să mori

printre doruri și zile amorțite

de promisiunea unei

fericiri născute prematur

mai tare doare când îți rozi unghia

până când începe să curgă întuneric

decât să privești cum o bătrână

a cărei mână se întinde pentru a apuca

palma luminii

moare într-o fotografie

sau cum un copil îmbrăcat în negru

duce o lumânare acasă

într-o zi de Paște.

ÎNAPOI LA ORIGINI

mă ascund într-o barcă părăsită pe nisip
e întuneric
și mie frică
de urletul celor ce au murit înecați
și vor să mă prindă

afară sunt doi copii
care se joacă cu inimile lor
nepregătite pentru durere
nu pot decât să le ascult
fericirea fără motiv-
eu nu mai port mască de copil
sunt un clown trist
râd de propria frică
amăgindu-mă că mâine va fi altfel.

într-o seară împing barca în apă
și vâslesc spre necunoscut
urletele mă cheamă-
dacă soarele va uita să răsară
peste mine?
atunci voi pluti
sau ce a mai rămas din mine
va pluti în întuneric
și nimeni nu îmi va da și mie
puțină lumină
cât să încapă într-o barcă.

inspir
plutesc
expir
singurătatea m-a mâncat
inspir
închid ochii
expir
o lacrimă e îngropată în cimitirul cerului
inspir
și uit să mai
expir.

CÂND AM FOST PASĂRE

flash-back-uri cu o pasăre

fără o aripă pierdută

printre blocuri

și o gheară care o împinge

înăuntru

într-o colivie de la marginea

drumului

îmi aud vocea pentru

prima și ultima dată

nenorocita de gheară

tot m-a găsit

nu-mi uitase cântecul.

CAMERA CU FLUTURI

în camera cu fluturi
e întuneric
până și soarelui îi e frică
să își împingă lumina
prin geamurile acoperit cu amintiri

îți amintești că aici
stăteai pe genunchii unei bătrâne
în timp ce numărai stelele?

a trecut atât de mult timp de atunci
încât copilul care număra stelele
a murit s-a născut a murit
nici eu nu mai știu de câte ori-
acum moliile îi mănâncă
din piept copilăria.

în camera cu fluturi 
te lovești de rutină aruncată
la întâmplare
într-un moment de dorință
când doi oameni triști se dezbracă pe întuneric
și apoi își reproșează că
nu au ajuns la fericire

aici te arunci după poveștile spuse de o bătrână
care a uitat că timpul s-a oprit
peste cuvintele ei
și nimeni nu își mai amintește
cum își ridica colțurile gurii
sfidând moartea.

doar aici
în camera cu ușă mov
și fluturi pe tavan
iubirea se naște
din rutină și plictiseală
pe întuneric
să nu deranjeze
moartea unui întreg univers.

DISTANŢA DINTRE DOUĂ TĂCERI

în suflet am numai nisip
din care stângaci construiesc castele
pe care nu apuc să le termin
de fiecare dată o bătrână mă trage de mână-
nu e timp.

o privire aruncată peste o scoică
pe care nu o pot atinge
valul mă trage de mână-
nu e timp.

un răsărit
doi oameni așezați pe nisip
și tăcerea dintre un zâmbet
și o dorință
niciunul nu apucă să micșoreze distanța
dintre un te și un iubesc
timpul îi trage de mână-
castelele au devenit iar nisip
e prea târziu.

bătrâna mă trage de mână
printre tarabe și lumini
eu o întreb dacă cei doi
au rămas doar niște străini
în timp ce de fiecare dată când
mă lovesc de oameni
în piept îmi explodează dorința de liniște.
îmi întinde o scoică
nu e ce vreau
o arunc cât de departe pot
și încerc să nu ascult cum se sparge
sub pașii celorlalți

încep să plâng
pentru că nu mi se zice
dacă cei doi oameni de pe plajă
au rămas doar niște străini-
nu e timp
îți spun altădată.

mă las târâtă prin valul de mulțime
acum îmi pare rău
că am aruncat scoica

e prea târziu
castelele au devenit iar nisip.