A mai plecat un poet în eternitate

POETA ANA PODARU A PLECAT ÎN ETERNITATE

AM DESCHIS PORŢILE SUFLETULUI

Artiştii şi scriitorii au fost izgoniţi din „cetate” – în lume sau în moarte.  Cei deveniţi „ai lumii”, duc ţara în suflet şi multe din operele lor sunt cărămizi adăugate la edificiile culturale de aiurea: Herta Müller - care mărturisea: „Mi se întâmplă tot mai des ca limba română să dispună de cuvinte mai sensibile, mai potrivite cu percepţia mea decât limba maternă.  (...) În cărţile mele nu am scris până acum nici măcar o sin-gură propoziţie pe româneşte. Dar bineînţeles că limba română se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea”, Matei Vişniec (unul dintre cei mai apreciaţi scriitori din Franţa), Eugen Ovidiu Chirovici (autorul romanului „Cartea Oglinzilor”, apărut în Anglia şi tradus în toată lumea), Letiţia Vladislav, care îşi îm-parte viaţa între Germania şi Spania (Recentul roman al autoarei, apărut la Editura EIKON – Puzzle. Chemarea Cocorilor reprezintă una dintre cele mai bune cărţi de proză editată în ultimi ani în România), şi Gabriela Melinescu (Suedia)... şi Nora Iuga ... şi Paul Goma... şi Cristian Bădilşiţă... şi...

Cât despre ceilalţi, plecaţi în grabă, după o trudă prost plătită (sau neplătită), lista lor n-ar încăpea nici măcar pe unul din imensele bannere electorale ale pre-zentului. Şi, iată, trebuie să mai adăugăm la ea, şi azi, numele unei tinere poete – Ana Podaru.

Născută la 27 octombrie 1974, în judeţul Bacău, Ana Podaru s-a mutat în mu-nicipiul Vulcan. După naşterea copiilor, pentru a face faţă nevoilor materiale strigente, pleacă din ţară, lucrând ca asistentă medicală în Anglia.

Acolo va fi depistată cu o boală incurabilă. Însă, înainte de aceasta, începe să scrie poezie, mărturisind mai târziu: „Se spune că oamenii își presimt nenorocirile cu mult timp înainte să se întâmple. În urmă cu patru ani un îndemn interior mi-a deschis pofta de a scrie poezie. Nu eram absolventa niciunei facultăţi de litere, eram doar un om ce și-a eliberat sufletul ce striga captiv într-un trup. Am deschis porţile sufletului și izvorul s-a pornit năvălind ca sângele dintr-o rană deschisă, ca o eliberare. (…) S-a întrebat omul de rând și omul de cultură de ce predomină tema tristeţii în poeziile me-le. Nu am știut să răspund atunci, știam doar că este sentimentul pe care-l pot descrie cel mai bine. Într-o bună zi am aflat că toate acestea erau semne prevestitoare, strigă-tul interior al sufletului captiv într-un trup bolnav. (…) Am ajuns repede la departa-mentul A&E, urgenţe-reanimare, unde am fost întâmpinată de o colegă româncă, șefa secţiei. După două radiografii și o serie de investigaţii biologice îngrijorarea a început să apară pe feţele echipei medicale.”...

Iată ce consemna, în numărul său de azi, ziarul Realitatea de Hunedoara:

„Ana Podaru și-a dat frâu liber talentului literar, publicând în diverse reviste li-terare din țară și străinătate, excepționalele sale poezii, dar și proză și critică literară, care se vor transforma nu doar în câteva volume de autor ci și în izvor de inspirație pentru tinerii compozitori de muzică folk și artiști din Valea Jiului, precum Sergiu Pâr-vulescu, Luminița Donisă sau Monica Țugulea.”

Drum bun, minunată poetă! Cuvintele tale rămân cel mai preţios dar pe care îl poate face un om celor din jurul său.

IARNA FLUTURELUI

te-ntrebi unde-s fluturii iarna

s-au deghizat în fulgi de nea

şi zboară dinspre cer spre pământ

topindu-se pe obrazul tău

nu-ntreba unde-s fluturii iarna

aripile lor se opresc pe reverul hainei tale

în părul tău

caută coloritul florilor

parfumul lor

uneori dansează

alteori se odihnesc pe pleoapele tale

pe buzele tale

ei cred că-s petale de maci

sau de roze

uneori mor striviţi de copite de cai

alteori se transformă în oameni

sau aripi de îngeri pierduţi prin zăpadă

poposesc în palma copiilor

se topesc şi devin

lacrimi

RIDICĂ TRANDAFIRUL DIN ZĂPADĂ

Ridică trandafirul din zăpadă,
tu, înger bun ce l-ai lăsat să cadă
pe treptele de vis ce vor să vadă
sfârşitul prins în palmă de baladă

petale ard printre cristale reci
şi curg topite lacrimi pe poteci,
tu nu vrei ochii-n urmă să-i apleci,
doar umbra ta pe roză ţi-o petreci

si mantia urzită cu aripa
vrea să-mprejoare floarea sângerie,
dar gheaţa crudă nu măsoară clipa
şi lasă rece inima pustie

ridică trandafirul din zăpadă,
tu, înger bun ce l-ai lăsat să...cadă...

NOI

Noi ne-am pierdut prin culori
printr-un labirint de vise,
orbecăind zi de zi temători
prin cotloane de gânduri ucise,

nu știm încotro ne-ndreptăm,
levităm în cămăși de mătase,
osteniți, sacadat respirăm,
ne hrănim doar cu frigul din oase,

trăim cu speranțe deșarte,
ne urlă-n ureche furtuna
loviți de iluzii și moarte,
o zi, o secundă-i tot una,
.....................................

oglinda ne minte, nebuna,
trăim fără poftă de viață ,
zâmbim sau de plângem, tot una,
ne ninge, ne plouă, ne ceață.