POETUL ZILEI - Loredana Florentina Dalian

SCRIITORUL  ZILEI

FLORENTINA LOREDANA DALIAN

CÂND DUMNEZEU ERA IMPIEGAT

Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul. Eram elevă, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era. Îl văzusem cum pleacă de sub ochii mei. Am alergat destul de repede, dar trenul fugea mai tare. Prinsese viteză. Se îndepărta cu fiecare clipă, ducând speranţele mele cine ştie unde.

De neputinţă, am plâns. Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă, sătul de trenuri care tot pleacă, m-a văzut: „Ce-ai, taică, de plângi?” I-am arătat cu degetul monstrul care luneca pe şine. Nu puteam vorbi. Cuvintele se sugrumaseră în gât. Doar lacrimile mari, rostogolindu-se pe obraji, spuneau totul. Nu pierdusem niciodată un tren. Şi n-aş fi cre-zut să mi se întâmple mie. Şi tocmai atunci! Impiegatul, trecut prin viaţă, sătul de tre-nuri, pesemne şi de lacrimi („Nicăieri - zisese - nicăieri nu vezi atâtea lacrimi ca-n gări”), s-a-nmuiat: „Nu mai plânge, taci cu tata! Dă-l în mă-sa de fier hodorogit!”. Şi-a îndesat mai bine şapca pe cap, a pus fluierul în gură, a fluierat tare, prelung, în timp ce a rupt-o la fugă după coada trenului, alergând ca la suta de metri, cu paleta roşie ridi-cată. Frânele au scrârţâit metalic, apoi am zărit printre lacrimi trenul oprindu-se.

Se-ntâmplă rar coşmarul să se transforme într-un vis frumos. Impiegatul încă-runţit de vreme şi trenuri nu s-a mulţumit cu atât. I-a făcut mecanicului de locomotivă semn de manevră ‘napoi. Ăla s-a conformat. Apoi, l-am auzit înjurând ca la uşa cor-tului, când şi-a dat seama de ce fusese oprit şi întors din drum. „Să-ţi fac, să-ţi dreg, băga-te-aş în mă-ta de nenorocit! Am să te spun la direcţie!” Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă ca prin război, nu s-a supărat: „Spune-mă şi la Dumnezeu, numa’ stai să urc fata asta! Hai, taică, hai, uşurel! Aşa, mergi cu bine! Şi nu mai plânge, că-ţi strici ochii-ăia frumoşi!” A răsuflat uşurat, a luat poziţia regulamentară, apoi a ridicat paleta verde, de parcă ar fi înfipt steagul pe o redută. „Acum, poţi să pleci liniştit să mă torni la di-recţie! Ce-am avut şi ce-am pierdut?!”

Nici n-am apucat să-i mulţumesc. Acolo, în tren, trăiam sentimentul irealităţii. Mi se părea că-L văzusem pe Dumnezeu. Avea haine de impiegat de mişcare, niţel cam ponosite, părul cărunt şi rar şi paletă roşu/ verde. O paletă şi-un fluier, cu care făcuse prima minune din viaţa mea. Eu strigasem, aproape cu deznădejde, în capul peronu-lui: „Doamne, nu!”. Îl chemasem. Venise. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş fi devenit, ce-aş fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de impiegat şi n-ar fi oprit trenul care m-a dus la examen. Poate aş fi fost un impiegat de mişcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care mergea să dea examen la facultate… Cine ştie…

Nu mai trecusem demult prin halta prin care, azi, nu mai trec trenuri, iar odi-nioară treceau atât de rar. Acum, femeie de afaceri în plină glorie, trenurile-mi puţeau. Preferam avioanele. Sau Mercedes-ul personal, când distanţele erau mai scurte. Pro-babil n-aş fi oprit nici atunci dacă întâmplarea (întâmplarea?) n-ar fi făcut ca roata să explodeze în locul acela în care şoseaua se apropia cel mai mult de calea ferată. În goa-na zilnică, uităm să mai oprim. Măcar atât cât să-I mulţumim lui Dumnezeu. Ce, nu pricepe El singur?

Am lăsat şoferul să se ocupe de roată şi am făcut câţiva paşi. Pe şine, crescuseră buruieni, semn că niciun tren nu mai trecea pe acolo. Peronul pe care plânsesem când-va părea mult mai mic şi mai sărăcuţ, iar prin crăpăturile făcute de trecerea anilor viaţa îşi revendica drepturile prin sute de fire de iarbă răsărite în smocuri. Cocoţat pe un scaun, o părere de om, gârbovit, se căznea să întoarcă un ceas Paul Garnier. Asemenea ceasuri rare mai vedeai prin muzee şi vreo două-trei gări. Toată priveliştea părea un talou suprarealist: ceasul de lux în contrast cu clădirea în paragină, fără ferestre, cu iar-ba care-mpânzea tot locul. Cineva însufleţea „tabloul”: Omuleţul firav, gârbovit, dar căruia îi străluceau ochii când potrivea limbile ceasului din gară (mai bine zis, din ceea ce fusese cândva o gară mică, îngrijită, prin care mai treceau, uneori, şi trenuri). Când şi-a terminat treaba, omul m-a văzut şi aproape s-a speriat ca de o arătare. Apoi, je-nându-se, s-a scuzat cumva:

– Pe-aici, nu mai vine nimeni. Sunt eu şi-un câine. Lupane, unde eşti?

Cel apelat s-a ridicat agale dintre ierburi şi s-a prezentat, docil, la apel, aştep-tând, în gardă, următoarea comandă.

– Şezi cu tata! Şezi şi bucură-te! Avem musafiri! Ca şi cum l-ar fi înţeles, Lu-panul (o potaie cu ciulini prinşi în blană, cu părul în ochi) s-a bucurat în felul canin, scheunând uşor şi mişcându-şi ritmic coada.

– Ce faceţi? am întrebat, neştiind ce să-i spun.

– Întorc ceasul. Măcar el să meargă. Trenurile nu mai merg, în curând n-oi mai merge nici eu, mi-a spus ca pe o evidenţă, arătându-mi bastonul din mâna dreaptă. Ceasu-ăsta e o bijuterie, el trebuie să meargă! Nu ştiu cine l-o mai întoarce când n-oi mai fi eu. Apoi, schimbând vorba:

– Cu ce treburi pe la noi?

Purta aceeaşi haină de impiegat, acum ceva mai largă şi roasă pe alocuri, pro-babil singura haină, ori poate nu se-ndurase s-o lepede. Tăceam. Cuvintele se blocaseră iar în gât, ca atunci când pierdusem trenul. Aş fi vrut să-i povestesc, să-i aduc aminte, să-i mulţumesc. În loc de asta, tăceam, cu tăcerea celor mai stupizi dintre oameni.

– Cândva, zice, cândva era şi-n gara noastră altfel. Ce de-a lume…

Am vrut să-i spun că ştiu. Nici asta n-am putut. Apoi, ca şi când ar fi avut ceva de demonstrat, ca şi când aş fi avut nevoie să-l cred, a scos de sub haină paleta, a şters-o de mânecă şi mi-a întins-o ca pe-o evidenţă:

– Eu eram impiegatul! a rostit cu mândria cu care trebuie să fi rostit ducele de Wellington: „Eu l-am învins pe Napoleon!”. Câte trenuri n-am pornit eu cu asta! 

Îhm… dar mai important decât mulţimea de trenuri pe care le-ai pornit, e unul anume pe care l-ai oprit!

– O vrei? Mie nu-mi mai trebuie.

Am luat paleta ca pe ceva de preţ şi-am strâns-o la piept. Am privit ceasul care mergea „ceas”, care-mi arătase cândva o jumătate de minut mai mult decât aş fi vrut, suficient cât să-mi plece trenul de sub nas. Şi deodată ochii mi s-au împăienjenit. Ceasul a început să se scurgă, precum cel din tabloul lui Dali. Aşa-l vedeam printre lacrimi, curgând, unduindu-se ca şi când s-ar fi topit. Omul s-a panicat, la fel ca atunci:

– Ce-ai, taică, de plângi? Dacă nu vrei, n-o iei. Dă-o-ncolo de paletă! Sunt un prost bătrân. Chiar aşa, d-apăi, ce să faci mata, o cuconiţă, c-o paletă de impiegat? Da’ am zis să-ţi dau şi eu ceva… şi n-am altceva. Lasă, dă-o-ncoace, decât să plângi!

Plângeam ca atunci când pierdusem trenul. Ceasul nu-l mai vedeam printre la-crimi, se topise de tot, timpul se comprimase. Pierdusem trenul din nou. Trenul recu-noştinţei. Eram bogată. Şi nu-mi folosea la nimic! Tot omul acesta îmi oferise ceva. Iar eu, cu toată bogăţia mea, habar n-aveam ce i-aş putea oferi. Cum i-aş putea mulţumi că, într-o zi, cu paleta pe care mi-o dăruise, oprise şi mă urcase în trenul care avea să mă ducă spre ceea ce sunt acum. Şi că atunci, mă făcuse să-L văd, pentru prima dată, pe Dumnezeu în oameni. Ce daruri îi poţi face lui Dumnezeu?

L-am întrebat, printre lacrimi:

– Dacă ar fi să-i faci un dar lui Dumnezeu, ce i-ai oferi?

– Ce i-aş oferi? Păi… paleta nu mai pot să i-o dau, că ţi-am dat-o ţie. Trenţele-astea după mine, nu pot, că rămân gol. Şi-oricum, n-ar avea ce face cu ele. Câinele ăs-ta… îmi ţine de urât. Ce dar?!

Uite ce dar Îi fac eu lui Dumnezeu: în fiecare zi, la doişpe fix, întorc rotiţa la ceasu-ăla. Cât oi mai putea…

POEME

ALTĂ POVESTE

Prin mine, își fac plimbarea de seară niște bărbați,
îmi răscolesc amintirile, dinamitează lacătele,
fac reverențe uitărilor de o viață, fericirilor de o zi.
Câte vorbe nerostite mă locuiesc!
Câte adevăruri parțiale, câte metafore!
Nu, nu pot rosti nimic,
bărbații mei s-ar speria foarte tare
și n-ar mai găsi drumul înapoi.
Pe ei îi așteaptă războaie, copii,
trecute sau viitoare femei.
Aici, doar evadează preț de-o iluzie, preț de o lacrimă.
Își scot pălăria, jobenul, fac reverențe politicoase,
apoi sunt furați de noi răsărituri.

Pe aleea din mine au înflorit bujorii - simbol al dragostei.
Tu ai venit, i-ai lăsat, apoi
ți-ai amintit că te așteaptă o noapte, un tril (ascultat demult), o pădure...
Je vous aime, monsieur,
Dar asta-i cu totul și cu totul
altă poveste!

CEVA SE SCHIMBĂ, CEVA RĂMÂNE LA FEL

Străbați câmpia într-o vară toridă

pe urmele inocenței de demult;

e vremea seceratului la orz

dar ochilor tăi li se-arată lanul încă verde

în care te afundai la cules de mușețel,

spicele înalte până la gât,

departe la șosea Fata Morgana,

dincolo de ea, apa Ialomiței - tărâmul interzis

în care nu te-avântai niciodată.

Îți amintești că acesta e satul

cu troițe la fiecare colț de stradă,

cu biserica din scânduri coborâtă din munți,

cu mirosul crinilor ademenitor.

Bat clopotele a sărbătoare,

dangătul lor aduce cu statornicia;

un gând fugar: nici acum n-ai aflat

dacă numele de strada Duzilor vine

de la arbori sau de la oameni

și-ți spui deghizând o lacrimă în boabă de rouă

că, întotdeauna, ceva se schimbă,

ceva rămâne la fel.

DEPRESIE

Bătrâna cu flori mi-a întins lăcrămioare

de obicei cumpăr le ador

azi doar i-am zâmbit

i-am întins o monedă

şi-am trecut mai departe

a alergat după mine

Ia-ţi florile nu primesc de pomană

s-a oprit nedumerită

când mi-a văzut lacrimile

de ce plângi maică? a întrebat simplu

cum întreabă femeile de la ţară

chiar aşa de ce plâng?

ridic din umeri mă uit la ea

nu se lasă clintită aşteaptă răspuns

Am o depresie zic

adică ce? Asta-i un fel de doagă lipsă?

Îhm...

n-are nimic mă consolează

nu eşti singura...

da’ să nu mai plângi că-ţi strici ochii

uite eu stau în frig pentru doi bănuţi

bat cale lungă rabd de foame

n-am lemne de foc şi nu mai plâng

tu doar ai coborât din maşină

eşti îmbrăcată încălţată

(oho, şi-ncă cum dar

numai eu am voie s-o spun)

ce-ţi lipseşte? în afară de doaga-aia...

nu pleacă nici nu tace ce să-i răspund?

când nu ştii ce să spui

cel mai la-ndemână e adevărul

dragostea! asta-mi lipseşte

ai vrut să ştii ai aflat mai vrei?

na să te saturi

Dragosteeeeaaaa!

se uită buimacă îşi face cruce

face un semn la cap către omul cu fluierul

care cântă şi el pentr-un bănuţ

fata asta săraca e dusă

ai auzit ce-i lipseşte?

omul îşi vede de fluierul lui

apoi începe să fredoneze

Dragoste buruiană rea!

femeia îşi vede de

lăcrămioarele ei timpurii

eu îmi văd de drumul meu

presărat cu lacrimi

CEAIUL AMAR

Îmi beau ceaiul

acesta amar

privesc printr-un ochi de

fereastră

o frunză

dar n-o văd

ascult o pasăre

pe care n-o aud

gândul îmi zboară la un

Inter-City

în timp ce viaţa

mă depăşeşte

ca un accelerat

în care am vrut să urc

o dată

dar şeful de tren

mi-a zis

că nu mai sunt locuri

nici măcar în picioare

ce să fac? l-am întrebat

nu mă priveşte

n-ai decât să te-ntinzi

pe şine

sau pe centură

problema ta

şi ceaiul devine

din ce în ce mai amar...

E NOAPTE ŞI-MI PARE...

E noapte cu stele, o lună deșartă,
Pășesc printre ramuri de finic și măslin,
Aș vrea să trec dincolo, nu-i nicio poartă
Și-n aer se vântură săgeți cu venin.

În lume, e-aproape de primăvară,
Se schimbă pământul, iar florile cresc,
În gură, am gust de trădare amară.
E noapte; și-n gânduri cuvinte-amuțesc.

În grădină, măslinii par adormiți,
De parcă și ei așteaptă minunea,
Cu frunze tăcute ascultă smeriți
Un glas ce-și înalță la cer rugăciunea.

Tristeți mă apasă, eu nu le-nțeleg,
Mă scutură friguri, e aerul greu,
Pare că cerul se cutremură-ntreg.
E noapte. Și-mi pare că Iuda sunt eu.

CLEPSIDRĂ

Păstrează clipa aceasta

dintr-o noapte de toamnă

în care vântul bătea să smulgă visele

din rădăcină.

Păstreaz-o ca pe un semn de carte

încă nescrisă,

ca pe o sticlă cu vin învechit

pe care nu te înduri s-o deschizi -

încă nu i-a venit vremea.

Păstrează clipa aceasta

în care te-am închis în inimă

ca-ntr-o clepsidră,

într-o noapte de toamnă

cu cod galben de vânt.