REMEMBER - VASILE VOICULESCU

REMEMBER

VASILE VOICULESCU –

135 DE ANI DE LA NAŞTERE

Mult timp a fost considerată drept dată a naşterii lui Vasile Voiculescu ziua de 27 noiembrie 1884.(înscrisă în certificatul de naştere). În ultima perioadă, cercetările şi, în mod deosebit, amintirile membrilor familiei acreditează faptul că medicul „fără arginţi” şi marele scriitor buzoian s-a născut  în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884.

Din corespondenţa dintre

Alex. Oproescu şi familia Voiculescu

20 Dec. 1992

„Dragă Alexandru,

Înainte de a-ţi trimite un buchet cu cele mai calde urări pentru Sfin-tele Sărbători ce se apropie, doresc să te fac să înţelegi prin aceste puţine cuvinte cât de recunoscătoare îţi sunt pentru dăruirea nepre-cupeţită ce o ai faţă de modestul meu părinte: omul şi scriitorul V. Voiculescu. Cuvintele banale de mulţumire îmi par ceva prea con-venţional! E ceva mai presus de mulţumire în sufletul meu „pentru tot ce te-ai luptat” şi ai dat tiparului în legătură cu el. Teosofii spun că în alte existenţe aţi fost rude sau prieteni f. legaţi. (...)

Gaby Defour-Voiculescu.

[ PROCESUL]

Bucuresti, 22 martie 1990

Dragă Domnule Oproescu,

După cum v-am promis, mă străduiesc, cu oarecare întârziere, să vă relatez cele câteva date despre V. Voiculescu. În momentul în care s-a confirmat deschiderea pro-cesului penal, am convenit, Ionică şi cu mine, sfătuiţi de avocatul pe care l-am rugat să-l apere, să adunăm referinţe de la persoane marcante din viaţa noastră culturală, ca să le depunem pentru apărare la dosar.

Scotocind cu Ionică prin corespondenţa lui, am găsit scrisori f.f. favorabile de la Camil Baltazar şi mai ales de la traducătorul lui în limba germană, Moses Rosen Krantz, pe care îl ajuta material (cu bani), după cum reieşea din scrisori.

M-am dus împreună cu Ionică la Valeria Sadoveanu (maestrul era suferind în urma unui atac cerebral), ne-a primit f. bine, şi când i-am spus că a fost arestat s-a mi-rat mai ales că tata le citise. Ne-a spus că dacă maestrul Sadoveanu ar fi fost sănătos, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla, ea şi D-na Velisar (nevasta lui Ionel Teodoreanu) nu găsiseră nimic compromiţător în scrieri. Am stat mult de vorbă 2-3 ore, până când a venit maestrul de la plimbare, şi a rămas să o sunăm peste câteva zile. Când am sunat-o mi-a răspuns că nu poate face nimic, fiindcă a fost informată că Voiculescu e vinovat. După aceasta am umblat singur pe la diverşi confraţi ai lui V.V.

Am fost la Ion Marin Sadoveanu (Maniche, cum îi spunea tata). Era lungit pe o canapea, cu mâna la inimă şi mi-a spus că nu se simte bine, că are o criză de angină pectorală. Aşa că am plecat imediat, nemaiîncercând să discut nimic cu el.

În altă zi am fost la Zaharia Stancu, la Teatrul Naţional (era director), m-a pri-mit secretara lui care îl cunoştea bine pe tata, a plâns şi mi-a spus că Z.S. este foarte afectat, dar nu poate să mă primească şi să facă ceva.

În altă zi am fost la Margul Sperber, scriitor de limba germană (evreu) şi tra-ducător şi el al unor poezii de-ale tatii, pe care tata îl ajutase, împreună cu Ion Pillat, în timpul războiului, l-au scos din lagăr. Acolo l-am găsit şi pe Oscar Walter Cisek, care venea des la tata în casă când citea nuvelele. După o discuţie scurtă, Sperber s-a arătat dispus să-mi dea referinţă şi a trecut în biroul de alături. Rămânând singur cu Cisek, acesta a fost destul de dur şi mi-a spus: „Cum poţi să ceri asemenea lucru lui Sperber, nici el nu stă prea bine politic şi nici cu sănătatea!”. Aşa că până la urmă am renunţat şi am plecat foarte scârbit.

Am fost apoi la Geo Bogza, acasă, care de asemenea spunea că nu se simte bi-ne şi mai avusese unele încurcături fiindcă fusese considerat „contact de variolă” în timpul unei călătorii în străinătate. Nici cu el nu am făcut nimic.

În disperare de cauză am hotărât să mă duc la Mihai Beniuc, care era preşe-dintele Uniunii Scriitorilor. Am vorbit la telefon cu Ion Vitner (profesor de literatura română la Universitate, pe vremea aceea, şi care, îmi fusese coleg de liceu şi oarecum prieten). S-a arătat binevoitor şi a mers împreună cu mine la M. Beniuc, la Uniunea Scriitorilor. Acesta, după ce i-am relatat de arestarea tatii, a cerut timp să se informeze şi să revin peste câteva zile.

Când am revenit, mi-a spus că nu poate face nimic, că nu stă în puterea lui, dar nici nu a vrut să intervină. Atunci i-am răspuns: „Dar tata a făcut deja un an şi ceva de închisoare şi ar putea să-l elibereze, mai ales că la vârsta lui o condamnare la câţiva ani înseamnă condamnare la moarte”. Sau altceva: „în loc de închisoare, să-i dea o detenţie la o mănăstire, cu un pat, o masă, hârtie şi creion, căci tata se mulţumeşte cu puţin şi poate duce o viaţă austeră”. La care nu ştiu ce mi-a răspuns; dar m-a iritat şi atunci i-am spus: „Condamnarea lui Voiculescu înseamnă scoaterea lui din literatura română, şi chiar dacă subiectul este religios, totuşi limba lui reprezintă o valoare...”. Am continuat: „Şi Lenin ne învaţă să luăm de la burghezi ce este bun şi să aruncăm ce este rău”; atunci cred că i-am spus de limba literară a tatii şi „dacă îl condamnaţi, veţi crea un hiatus în literatura română”. S-a enervat şi mi-a spus: „Eu nu l-am cunoscut bine pe Voiculescu şi de câte ori l-am solicitat nu a vrut să colaboreze. Încercaţi la confraţii lui care l-au cunoscut mai bine...”. Şi cu asta discuţia s-a terminat. A treia oară când m-am dus la el nu a vrut să mă mai primească.

Ce este curios e că, atunci când a revenit tata din închisoare, m-a întrebat dacă am fost la Ion Marin Sadoveanu. I-am spus că am fost şi a făcut pe bolnavul, şi l-am înjurat. Tata a tăcut. Dar i-am spus că am fost şi la Mihai Beniuc, care nu a vrut să facă nimic, şi l-am înjurat şi pe el, la care tata a rămas tăcut câteva momente şi apoi mi-a spus: „Mihai Beniuc este un scriitor de talent”. Îmi pare rău că nu mai trăieşte să i-o spun în faţă acum.

[ ELIBERAREA ]

PORTRET DE MONICA PILLAT

      În ziua de 30 aprilie 1962, pe la orele 10 dimineaţa, am primit la Institutul „I. Cantacuzino”, unde lucram, un telefon de la Dispensarul T.B.C. Turda - medicul şef -, care-mi spunea că „a fost eliberat fratele dumneavoastră” (făcea o confuzie) şi că mă roagă să vorbesc cu Ruru (Arh. Dorel Defour, ginerele lui) să vină cu o maşină să îl aducă acasă. M-am dus imediat la direcţie şi le-am relatat despre eliberarea tatii şi am cerut o îngăduinţă de a lipsi câteva zile, pentru acest lucru. Au fost mai mult decât bi-nevoitori, mai ales că îl cunoscuseră.

Am plecat numaidecât să mă întâlnesc cu Ionică, care lucra la un institut hi-drotehnic pe Moşilor, să-i spun şi lui. În staţia de troleibuz „Hasdeu” m-am întâlnit cu un foarte bun prieten, Teodor Lascarov Moldovanu, fiul scriitorului Alexandru Lasca-rov Moldovanu. A fost o explozie de bucurie, mai ales că nu îl văzusem demult, îl şti-am arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare, era slab şi tuns mai mărunt. Ne-am întrebat unul pe altul: „Ce mai faci?”. El mi-a spus: „Am ieşit de o lună din închi-soare”, iar eu: „A ieşit tata din închisoare şi trebuie să mă duc să-l aduc de la Turda; nu am bani şi nu ştiu cum să mă descurc”.

A scos pe loc 200 lei („atât am la mine”), dar am convenit să ne întâlnim după amiază la braserie la Capşa, la ora 4, împreună cu un foarte bun prieten comun, Du-mitru Gherasi, care fusese şi el închis 5 ani, majoritatea la Canal, şi care ar putea să mă ajute în planul meu. Ne-am întâlnit după cum am stabilit, şi de acolo am mers la Agen-ţia de bilete, la Poşta centrală, astăzi Muzeul de istorie, unde nu ştiu nici eu cum am obţinut şi bilete de întors de la Turda, în cuşetă numerotată. Parola cred că a fost: „Îl scot pe tata din închisoare”. Am plecat cu un tren de noapte, şi a doua zi dimineaţa, pe la 10, eram la Turda.

L-am găsit pe tata la dispensar, într-o cameră la etajul I, cu mai mulţi foşti de-ţinuţi (unii de drept comun) eliberaţi. Tata era lungit în pat, tuns în cap, cu barba rasă, cu faţa mică, ridată şi vorbea foarte încet. M-a impresionat teama de deţinut cu care era impregnat. M-a întrebat de familie, de surori: Maria - Lenuţa - Florica, i-am spus că trăiesc, că sunt bine, deşi tanti Lenuţa (Elena Dumitrescu) murise, la care el mi-a răs-puns: „Familia noastră are longevitate şi-o să trăiesc şi eu până la 90 de ani!”.

Vorbea f.f. încet şi îmi făcea mereu semne să nu vorbesc, că toţi sunt foşti de-ţinuţi... Mi-a spus: cu 2 zile înainte, într-o noapte, i-a chemat colonelul şi le-a zis să-şi facă bagajele, că sunt eliberaţi, dar i-a ameninţat să nu vorbească nimic despre închi-soare. La eliberare i-au dat lucrurile lui şi suma de 70 de lei, pe care îi cheltuise cu telefonul. Am văzut că nu poate să meargă, avea dureri mari la poziţia în picioare. Am stat cu el de vorbă, şi pe la 4 după-amiază i-am spus că mă duc să mănânc ceva şi să caut o maşină pentru a ajunge la Câmpia Turzii, de unde urma să luăm acceleratul de 21³⁰ spre Bucureşti.

Fiind duminică, Ziua întâi de Paşti şi 1 Mai, totul era închis şi pe străzi mai erau urme de la manifestaţie. Eram îngrijorat că timpul trecea şi nu găsisem nimic ca să ne deplasăm la gară, se făcuse 6 seara... Spre fericirea mea a apărut un taxi şi i-am spus (şoferului) că tata a ieşit din închisoare, este bolnav şi dacă mă poate duce până la Câmpia Turzii. M-a ajutat să-l cobor şi ne-a dus la gară.

Eram şi mai îngrijorat pentru că tata nu putea merge şi nu ştiam cum să-l duc la peron, să-l urc în tren. Am văzut nişte ceferişti cu tradiţionala lădiţă de lemn şi felinar, m-am adresat lor: „L-am scos pe tata din închisoare, trebuie să-l duc pe peron şi să-l urc în tren”. M-au ajutat, l-am dus pe peron şi l-am aşezat pe jos, rezemat de zidul gă-rii. Ceferiştii şedeau şi ei pe lădiţe şi aşteptau trenul. I-am rugat, încă o dată, să mă aju-te să-l urc în vagonul de dormit, fiindcă trenul şedea 1-2 minute. L-am luat în braţe şi am avut noroc că am nimerit uşor vagonul de dormit.

Când a venit conductorul, aceeaşi parolă: „L-am scos pe tata din închisoare, este bolnav, nu poate umbla” şi dacă mă poate ajuta să-l duc în cabină, care era la mij-locul vagonului; dar el mi-a spus: „Mai bine îl băgăm în prima cabină de lângă uşă, mai aproape de toaletă, căci poate să aibă nevoie noaptea”. I-am spus: „Bine, dar noi avem altă cabină!”. Mi-a răspuns „Mă descurc eu!”.

A doua zi dimineaţa ne aşteptau în gară Ionică, Denu (Lascarov Moldovanu) şi Mitică Gherasi, cu un cărucior de la infirmeria gării. Am ajuns acasă cu două maşini, nu-mi mai amintesc cine mai era cu noi, afară de Denu şi Mitică, care m-au ajutat efec-tiv să-l transport. După ce am ajuns acasă tata mi-a spus: „Ai fost un înger!”.

Acestea au fost unele din episoadele care privesc pe V.V. înainte şi după în-chisoare. Mai sunt încă multe de spus, dar poate le va veni şi lor rândul. Puteţi tăia şi să-i daţi forma de dialog pe care o doriţi.

Cu drag,

R. Voiculescu

Bucureşti, 2 aprilie 1992

Dragă Domnule Oproescu,

După cum v-am promis, mă grăbesc să vă trimit o scurtă relatare privind eve-nimentele imediat după arestarea tatii. Printre personalităţile vremii, la care am fost sfătuiţi să intervenim în ajutorul tatii, a fost şi maestrul Tudor Arghezi, cu care era prieten. Am sunat-o la telefon pe doamna Mitzura Arghezi, căreia i-am relatat cele în-tâmplate, solicitându-i o întrevedere cu maestrul Tudor Arghezi pentru o intervenţie în favoarea lui V. Voiculescu. Dânsa s-a arătat foarte afectată de această veste şi mi-a spus că are o deosebită stimă şi afecţiune pentru doctorul care a îngrijit-o de multe ori, când era bolnavă, dar din păcate maestrul este la casa de odihnă a scriitorilor de la Pelişor, din Sinaia. În disperare de cauză, familia a hotărât ca soţia mea, Viorica Voiculescu, să se ducă la Sinaia şi să aibă o întrevedere cu maestrul Tudor Arghezi, pentru a hotărî o intervenţie în favoarea lui V. Voiculescu. A plecat cu primul tren de dimineaţă la Sinaia şi s-a dus la Pelişor, dar maestrul nu era acolo. Atunci a apelat la un fin - băiatul „fi-nului Filipache” din Pârscov -, care era medic chirurg la spitalul din Sinaia şi avea le-gături [cu] Dr. Petre Dumitriu: acesta l-a căutat pe la alte case de odihnă din Sinaia, dar nici urmă de Tudor Arghezi. Seara, soţia a venit obosită şi dezamăgită de această zbu-ciumare în gol.

Peste câtva timp, povestind întâmplarea unui scriitor, acesta mi-a spus că „ma-estrul” se afla în acea perioadă la reşedinţa sa de la Mărţisor.

Dragă Domnule Oproescu, aceasta este relatarea obiectivă a evenimentelor pe-trecute cu ocazia arestării şi judecării lui V. Voiculescu.

Cu dragoste,

R. Voiculescu

[ ULTIMELE LUNI ]

De câte ori am încercat să aştern pe hârtie amintiri din ultimul an de viaţă al tatii, după ce l-au adus de la închisoare, gândurile mele refuză să se adune. Totuşi, am să încerc.

Toată familia îl aştepta în faţa casei, pe scară, cu o pancartă pe care scria „Bine-ai venit acasă!”. Sora mea Gaby Defour a fost foarte şocată atunci când tata, ajuns sus, a spus: „Naşo (sora lui, Florica Ştefănescu), mi-a fost dor de tine şi de Nichilina” (Da-niela Defour). Noi l-am instalat în camera dinspre stradă unde dormea soacra lui Io-nică, care s-a mutat în dormitorul de alături, cu Lizi, iar Ionică a rămas să doarmă cu tata.

În primele zile ale întoarcerii acasă, nu ne-am dat seama de gravitatea bolii lui, considerând-o o discopatie, ca urmare a condiţiilor de detenţie, sperând că îl vom re-dresa. Dar cu toate eforturile, de-abia se putea ţine pe picioare să facă câţiva paşi, şi aceasta cu dureri mari în regiunea lombară. Am încercat să-l ajutăm să meargă până la curtea din intrarea cealaltă, unde era soare, însă am renunţat. Ionică avea serviciu, aşa că eu veneam dimineaţa de la Institutul Cantacuzino, împreună cu un prieten bun, dr. Florian Horodinceanu, căruia noi îi ziceam Nardy şi care îl iubea şi îl preţuia foarte mult pe tata. Ţin minte că o dată l-am luat cu el în braţe şi l-am dus la baie ca să-l spă-lăm, iar tata se scuza - aproape că plângea - de halul de neputinţă în care a ajuns. A încercat şi cu homeopatie, în care credea el, dar fără nici un rezultat, durerile se agra-vau pe zi ce trecea. De asemenea i s-a făcut şi acupunctură, dar tot fără nici o ameli-orare.

Între timp l-am mutat în cameră cu Naşa Florica. Dându-ne seama că trebuie să fie ceva foarte grav, l-am dus la Spitalul Brâncovenesc, unde i s-a făcut un examen ra-diologic al regiunii lombosacrale, relevând o leziune tuberculoasă a ultimelor două ver-tebre (Morbul lui Pott). L-am internat la spitalul de tuberculoză osoasă de la Foişor, unde i-au pus un aparat gipsat, tata îi spunea „covată”, era chiar ca o covată, sau ca o carapace inferioară de broască ţestoasă, şi a început tratamentul cu streptomicină şi pregătirea în eventualitatea unei posibile operaţii. Dar boala mergea înainte, iar medicii nu au putut să-şi asume riscul operaţiei; tata era nerăbdător şi cerea mereu să fie operat.

Cât era internat suferea de sindromul de claustraţie, deşi personalul medical îşi dădea toată silinţa, mai ales că aici condiţiile nu erau din cele mai bune, avea senzaţia că este tot în închisoare. Recent m-am văzut cu un prieten din copilărie care venea des în casa noastră (tata îl îngrijise de febră tifoidă când era mic) şi care mi-a spus că se ducea aproape în fiecare după-amiază la spital, la el. Tata nu prea vorbea, dar îl ruga din când în când să lase uşa de la rezervă deschisă, căci nu are aer. Întrebat dacă poate veni şi băiatul lui, care ţinea neapărat să-l vadă, tata i-a răspuns cu o figură suferindă: „Iartă-mă, nu pot să-l primesc!”.

În acest răstimp l-am băgat şi l-am scos din spital de câteva ori, cum ajungea acasă îi scădea febra, şi imediat ce îl băgam în spital, parcă era un făcut, i se urca, aşa că medicii refuzau să facă orice intervenţie pe coloana vertebrală cât timp era febril.

Pe atunci se ţinea Congresul Mondial al Păcii la Moscova, şi revista Glasul Patriei a intervenit, prin Ionică, la tata, ca să scrie o poezie dedicată „Păcii”. Tata a refuzat, i-a spus lui Ionică să o scrie şi el o semnează. Într-adevăr, Ionică şi-a pus capul la contribuţie şi a compus o poezie destul de bună: Oda Păcii. Eram de faţă când i-a citit-o tatii, la care el a fost încântat şi i-a spus: „Vezi, mă Ioane, că ai talent şi ai făcut o poezie mai bună ca mine!”. Poezia a fost publicată în Glasul Patriei sub numele lui V. Voiculescu. De asemenea, când era în spital, într-o după-amiază au venit la el Ion Vinea şi Vlaicu Bârna să-l roage să dea o dezminţire scrisă [la afirmaţia] că a murit în închisoare, după cum anunţau posturile străine de radio (Europa Liberă). De asta de-pindea un ajutor de 500 de lei pe lună din partea Glasului Patriei. Tata a refuzat pe motiv că nu poate scrie, aşa că am scris-o eu.

După o serie de internări si externări l-am reinternat în spital într-o stare proas-tă, făcuse o infecţie urinară cu stare febrilă, îi crescuse ureea, aşa că i-au pus sondă ure-trală, perfuzii, regim fără sare şi injecţii cu streptomicină şi canamicină. După câteva zile, într-o după amiază, mi-a spus că aude nişte bâzâituri, parcă are o muscă în ureche. A doua zi s-a sculat complet surd, ca efect însumat al antibioticelor combinate, surdi-tatea rămânând ireversibilă.

Cum şi starea lui generală era destul de proastă, ureea crescută în tot tra-tamentul, l-am rugat pe doctorul Cahane să-l vadă, mai ales că se cunoşteau bine. Când a intrat la tata în cameră, era tot cu perfuzie şi se plângea că nu mai suportă să stea răstignit, cu dureri în plus din cauza perfuziei. Doctorul Cahane s-a apropiat de pat, s-a uitat lung la tata şi apoi mi-a spus: „Măi, ce bărbat frumos! Îmi dai voie să-l fotogra-fiez?”. Eu am rămas puţin şocat şi am început să-l reclam pe tata că nu vrea să mă-nânce regim, că nu vrea să mai suporte perfuzia etc. La care domnul Cahane mi-a re-plicat: „Mă, tu ai mânca ceea ce îi recomanzi lui taică-tu? Lasă-l în pace, ia-l de aici, du-l acasă si dă-i să mănânce ce-i place, măcar cât mai are de trăit!”.

L-am luat acasă, unde îl aştepta Naşa cu sarmale. Tata s-a aşezat în vârful patului, era fericit şi mânca cu poftă din oala cu sarmale, i-am dat şi nişte sardele de peşte şi o sticlă de bere. În timp ce mânca s-a uitat la noi surâzând şi a spus: „Mă simt ca un împărat”. De atunci nu l-am mai dus la spital, după o perioadă s-a întremat, tot dureri, dar suportabile, a mai venit şi fiica lui de la Paris, Olga Pontremoli să-l vadă. Însă boala necruţătoare mergea înainte. Au început durerile mari, uneori nu mai su-porta sonda şi şi-o scotea, aşa că trebuia să mă căznesc să i-o pun la loc. Am chemat pe un neurolog, prieten al familiei, doctorul Creţan, care i-a recomandat nişte medicamen-te calmante pe care, nesuportându-le, nu a vrut să le mai ia. În schimb, i-a prescris nişte casete antalgice. De asemenea, fiindcă tata credea în homeopatie, am rugat-o pe doam-na dr. Alina Drâmba şi i-a dat un calmant homeopatic. Uneori Ionică mai pleca din ca-meră, atunci tata, care făcuse o „fixaţie”, începea să strige: „Ioane, dă-mi un Creţan; Ioane, dă-mi o Drâmboaie!”.

Dar starea lui fizică se degrada din ce în ce, suferinţa şi durerile se amplificau, şi-şi pierduse ultima picătură de speranţă de vindecare. A început să refuze alimen-tarea. Într-o seară l-am găsit într-o stare de inconstienţă, o precomă, Naşa era cu lumâ-narea aprinsă, m-am uitat la el, avea buzele arse şi de-abia mai respira. Era şi Nicu, nepotul lui, băiatul lui Filipache, pe care îl plăcea şi-l admitea să stea cu el. I-am pus sonda la loc, i-am umezit buzele cu vată muiată în apă, şi încetul cu încetul am început să-l hidratez, apoi i-am dat un pahar cu lapte, şi după câtva timp şi-a revenit. Eu eram fericit că am putut să-l readuc la viaţă. În acel moment Naşa mi s-a adresat cu o voce gravă: „Radule, mare păcat ai făcut, l-ai întors din moarte!”.

Apoi a început să refuze să se alimenteze, iar când i se aducea mâncarea, spu-nea: „De ce mă ispitiţi?”. Într-o zi, când eram la el, se văita: „Ah, inima asta care nu vrea să cedeze”, apoi mi-a spus: „Te conjur să nu mai îmi faci nimic, nici o injecţie care să-mi întărească inima, altfel să ştii că te blestem. Te rog să-mi faci o injecţie cu morfină, ca să adorm şi să nu mă mai scol”.

Am fost foarte tulburat de suferinţa lui care se accentua din ce în ce. Uneori îmi spunea: „Sunt într-o baie de dureri, nu mai pot, fă-mi ceva ca să sfârşesc”. Aşa că am luat 10 fiole cu morfină de la Institutul Cantacuzino, unde lucram, şi eram hotărât să-i curm suferinţa, dar nu am avut curajul să fac acest act (medical?) de eutanasie.

În acest timp de degradare şi suferinţă fizică, mintea îi rămăsese limpede. Spre sfârşit a venit preotul să-l împărtăşească, dar tata i-a răspuns: „Nu sunt pregătit, părin-te”. Preotul a mai stat şi l-a rugat să se împărtăşească, la care tata a spus răspicat: „Nu am păcate, părinte” (Scenă relatată de Gaby Defour, care a fost de faţă). Când l-a în-trebat Gaby de ce a refuzat împărtăşania, a zis că nu-şi aduce aminte. Uneori îi răs-pundea la fel şi lui Ionică la întrebările care nu-i conveneau, se făcea că nu mai ştie - reminiscenţă din închisoare ca un reflex de apărare. Mai târziu, totuşi, a primit împăr-tăşania. Redau convorbirea (scrisă) dintre Gaby şi tata:

„Atunci ai cerut preotul şi ţi-a citit, şi la un moment dat te-ai plictisit şi i-ai strigat tare «Ajunge!». Apoi te-ai împărtăşit. Ai înţeles?”. Scrisul tatii tremurat: „Mă mir că nu am simţit împărtăşania în mine, la... (urmează trei cuvinte indescifrabile) ca pe Hristos”. Gaby: „Ea te-a readusla viaţă”. „A fost voia Domnului”.

Sfârşitul se apropiase, într-o dimineaţă l-am găsit foarte tulburat. Se văita: „Vai, vai, vai, a fost securitatea azi-noapte! Unde este Ionică?”. Era într-o stare de agitaţie, între vis şi realitate, apoi s-a liniştit şi i-a revenit în minte copilăria. Ne povestea, parcă era aievea: „M-a dat în gazdă la Pleşcoi, ca să fac clasa I primară, la familia Trentea (rudă cu ei), care erau nişte zgârciţi”, şi se plângea cât a suferit de foame şi frig din cauza zgârceniei lor, totul era spus pe un ton tragi-comic, ca şi cum ne-ar fi citit din nuvelele lui.

După câteva zile, în noaptea de 25 spre 26 aprilie, Naşa a intrat în camera lui Ionică şi i-a spus: „Scoală şi vino, Ioane, moare Vasile!”.

Redau mai jos acest sfârşit, după însemnările lui Ionică: „Nu înainte însă de a se ridica din moartea care pusese stăpânire pe el de trei zile, şi adunându-şi ultimele puteri ale spiritului care mai dăinuia într-un corp lipsit de viaţă [...], să-mi spună cu o voce din altă lume: «Ionică, eu mor! Mor! M-au omorât! Nu le dau nimic!». (Ştia că eu tratam publicarea scrierilor lui). Şi a încheiat simplu: «Ai grijă că sunt mai per-verşi decât crezi tu!»... Şi s-a stins”.

Înmormântarea a fost simplă, l-am îmbrăcat în hainele cu care l-au luat şi a ieşit din închisoare, aşa cum a dorit el. De asemenea, ceruse să fie numai un preot. A luat parte lume puţină, din cei apropiaţi. De la Uniunea Scriitorilor nu a fost nimeni oficial. Prietenul lui de-o viaţă, Adrian Maniu, a avut curajul să vorbească la mormânt. Reţin numai cuvintele de încheiere: „Spinarea acestui om care nu s-a plecat în faţa nimănui, i-a fost îndoită doar de boală şi de suferinţă”.

Închei, citându-l din nou pe Ionică: „După dispariţia sa netrâmbiţată şi simplă, aşa cum i-a fost viaţa, imaginea omului trebuie întregită cu acele trăsături permanente ale personalităţii sale, profund umane şi cu rădăcini adânci în spiritualitatea de înche-gare a universului poetic. Pilonii de granit ai acestui univers sprijină, deopotrivă, fru-museţea nepieritoare şi omenia nealterată de nici o dogmă sau schismă. Aşa durează opera sa şi imaginea omului izvorăşte din operă. Singura în măsură să vorbească şi să atesteze”.

[Radu Voiculescu]

POEZII DE VASILE VOICULESCU

LA CHEIA BUZĂULUI

Fusese aprigă năvala şi crâncenă împotrivirea...

Duşmanul sta înfipt la cheie şi nu-l puteam clinti din loc...

Ca-ntr-un bârlog intrase-n steiuri şi, plănuindu-ne strivirea,

Făr’ de răgaz vărsa într-una un iad de flăcări şi de foc.

Era un căpitan acolo, un om cărunt, părând cuminte,

Dar a-nceput de la o vreme să umble vaşnic printre-ai săi,

Şi-a strâns grăbit batalionul şi doar c-o vorbă, „înainte”,

S-au repezit ca o furtună, nebuni, pe gura strâmtei văi.

A fost un fulger... căci duşmanul nu şi-a venit în fire încă,

Când, într-un iureş de izbândă, într-un imens avânt pornit,

S-a prăbuşit batalionul, ca un perete greu de stâncă,

Şi, valmeş a făcut fărâme, şi-a spulberat tot ce-a-ntâlnit!...

În urma lor porniră alţii... Şi-a fost că n-a rămas nici unul

Din câţi duşmani băteau la cheie şi se-nteţeau să-şi facă drum,

Zăceau pe jos mitraliere şi mut înţepenise tunul...

O linişte posomorâtă se cobora încet acum...

Când s-au trezit, târziu, cu toţii din fierbinţeala vijeliei,

Şi-au stat să-şi socotească morţii, pe căpitan nu l-au găsit!

Şi-au căutat doar ca pe moaşte, plângând, pe zeul bătăliei,

Dar căpitanul, fără urme, ca un arhanghel a pierit!...

Prin văile adânci Buzăul, se-ncolăcea ca un balaur,

Mai sus, pe creştete, molifţi ardeau, troznind, ca nişte torţi,

Din slăvi amurgul, ca un giulgiu de purpură cu vergi de aur,

Se întindea deopotrivă peste răniţi şi peste morţi...

TOAMNA

Jos, pe tărâmul unde cad vorbele ucise

Şi unde-abia străbate doar gândul dus ca vântul,

Azi, cotropit de umbra ce-i svârle-ntreg pământul,

Stă raiul amintirii cu porţile deschise.

Grădinile-amintirii se scutură de roade

Şi pajiştile-amare îngălbenesc de poame;

Uitarea îşi trimite arar, când li-este foame,

Furnicele ei negre şi viespile-i iscoade.

Miroase pretutindeni a mucegai şi-a miere.

O fructă ciugulită de pasărea durerii

Mai spânzură scheletic de vreascul ros al Verii:

Din hârca ei sămânţa rânjeşte în tăcere.

Aluneci ici pe cărnuri de fructe-nsângerate

Dar nu le vezi din iarba ce le-a cuprins, dospite;

Ici calci pe pulpa dulce a poamelor strivite…

Şi duci pe tălpi mireasmă de amintiri uitate.

Din tot ce-a fost grădina pierdut-acum în zare

Plângi crengile uscate ce le-a surpat furtuna.

Şi-n toamna ta săraca, plecând, nu iei nici una

Din roadele-amintirii muşcate de uitare.

SUNT CULMI ÎNFRICOŞATE

Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre

Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,

Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre,

Pe ele niciodată lumina nu se stinge.

Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,

Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,

Pe fruntea lor de-a pururi lumina scânteiază

În chip de sărutare ce-n veci nu se mai curmă.

Arareori un vultur cu aripe bălane

Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,

Căci prins adânc de vraja seninelor arcane,

Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară.