ANIVERSĂRI - ION P. IACOB

LA MULŢI ANI !

Poetul Ion P. Iacob

Poetul Ion P. Iacob s-a născut la 12 noiembrie 1955, în comuna Breaza din județul Buzău. Este Membru al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Alba – Hunedoara)

Scrisoare deschisă în ritm de blue-jazz

                                               lui Ion P. Iacob

Iar într-o altă zi

îmbolnăvit de aripi, de vorbe și zel

fără pic de tristețe și ură

îi spuneam prietenului Iezechiel

că nici venirea profetului nu mă mai tulbură.

Iarna-i aproape - rosteam - și iar trăiesc

ziua de ieri

nici un miracol nu se zărește

iar viitoru-i ca de obicei

în coadă de pește.

Întinsă leneșă pe canapea

de pe tabletă

domnița aceeași carte citește.

Nu-i glumă - spun - Iezechiel

afară zăpada-i cît gardul

n-am nici chibrit nici catran

nici foc în sobă, nici iubită nu am

și parcă nu eu vorbesc ci un altul.

Din nou visez întîlnirea c-un crin

imperial

sau cu aceeași cucernică roză

pe sub interioare ferestre, bacovian

roz-bonbon înflorește sfînta ciroză.

Lumina-i difuză, firește

despre-un Dumnezeu postmodern

prins cu mîța-n sacoșă

sau cu altceva, doamne ferește,

continui să scriu amara mea glossă.

                                               

Daniel Corbu

* * *

Poetul din Câmpia Nişcovului urcă, constant şi melancolic, muntele abrupt al poeziei: ... Ironia subţire din jocul de cuvinte (...) începând cu un sens şi transgresând fără veste în altul, ne asigură stilistic de progresul unui poet neoromantic, dar şi oniric, iubitor de clar obscururi, punând preţ pe echivocul nu doar al cuvintelor, ci şi al senzaţiilor vizuale, mai ales, dedat reflecţiei într-un chip interogativ, cu melancolie mucalită şi egocentrism proclamat (...)

Ion P. Iacob are glas personal, atitudine lirică deosebită, prospeţime a dicţiunii. Poezia sa e aparent calmă, ascunzând furtuni lăuntrice bine temperate, aluzivă şi discret aforistică...”

Passionaria Stoicescu

* * *

pe mine mă ţine de mână

Dumnezeu

ca să nu mă împiedic

în hăţişurile întunecate

ale Frumuseţii

VIAŢA DINTRE COPERTE

ave caesar ave am grijă de mine ca de-o pasăre
care şi-a pierdut aripile într-o lume de îngeri
ave am grijă de mine iată urmele paşilor pe tavan
zilele ca nişte plante de leac presate
printre file de cărţi pline de sănătate
în cutiuţa toracică am esenţa magică
şi glontele transparent de aer
iar mai departe formele de pântec uriaş sculptate
în patul de ceară în care topim
nesomnul şi multe alte lucruri folositoare în abis
ave am grijă de mine ca de un frate
care m-a uitat în vis

SENSUL UMBREI

„niciodată să nu priveşti înapoi

întotdeauna să priveşti înainte”

erau sfaturi primite de Ioan

în război când umbra lui din trup

a rămas în urmă ca o gheară de lup

„sunt viu şi trag la edec

o oglindă în ciudatul război”

„poţi să priveşti înainte

poţi să priveşti înapoi”

„peste tot umbra mea

este o cochilie uriaşă de melc

şi mă trage în apele ei la edec”

„niciodată să nu priveşti înapoi

niciodată să nu priveşti înainte”

Ioan a rămas prizonier

pe un drum fără sens

şi fără cuvinte

ORIZONT

într-o duminică fără păcat
sau zi de sabath ori clipă întâmplătoare
printre anahoreţi exersăm arta de a muri
îndelung stăruim şi în arta de a trăi
până la capătul lumii şi mai departe

singuri singuri singuri

în viitorul de ieri în trecutul de mâine
printre firimiturile porumbelului alb
şi bucata neagră de pâine

hrănim şi noi orizontul
care desparte
viaţa de moarte

INOCENŢA CUANTICĂ

poetului Ion Stanciu

poezia este o rană deschisă

în cântecele noastre de fier

şi poemele proaspăt spălate

sunt catarge încremenite de ger

seminţe ingenue de mirare

încolţesc întrebări în eden

cine măreşte şi înfloreşte lumina

şi cine suntem noi

cei care nu o vedem

printre oscioare de fluturi

doar atât mai suntem

uimire în trupuri

DESPRE POET, PROFET ÎN ŢARA LUI

a filtrat lumina

până a ajuns la esenţă

în robia întunericului

acum victorios

şi orb

cerşeşte

de la propria umbră

SCARA LUI IACOB

pe scara îngerului

fină şi precisă

pe scara îngerului

eu

sunt treapta lipsă

GRAMOFONUL

eu eu eu eu

eu eu eu

eu

un gramofon stricat

pe care-l repară

m e r e u

Dumnezeu

ORBI  ÎN LUCRĂRILE HAOSULUI

 „asemeni viermelui

să înoţi

în grăsimea timpului

în dimensiunea lui

lipsită de şira spinării”

undeva departe

cineva vrea să deschidă cerurile

şi cheia este acest infinit

de la o privire orbită la alta

PUR ŞI SIMPLU

mi-ai oferit zile

pline de nopţi

mi-ai grefat organe

de melanholie

de la tine am această

bucată de soartă

azi chiulim de la moarte

azi fugim

de la ora

de poezie

URLET

Hey Jude, don't let me down

             

hei jude-tu care mă-ntrebi ce fac -

stau şi zac ca un pod ruginit

la apa Nişcovului zac şi tac

mănânc cuvintele şi urlu-n mine

ca-ntr-o mină de steril

aici unde se termină pământul

şi noaptea nu are zi

câinele husky s-a pierdut

în siberiile din propriul urlet

şi pe conturul lunii

ca un abur văd cum trece

sania disperării din privirea lui

albastră şi rece

DEJA VU

ai grijă

astăzi e deja mâine

şi mâinile au obosit

cât trecut să încapă

în viitorul ticsit

DESPRE CEA NENUMITĂ

în toate celulele mele

ea sapă câte o gaură neagră

şi sapă şi sapă

în lumină

până unde poate pătrunde

la graniţa

dintre

nicăieri şi niciunde

STATUIA DE SARE

primul poet

pe care strada mea l-a dat lumii

umbla desculţ 

şi în traista de ascet

îndesa iarba rea a şanţurilor

el îşi picta poemele pe garduri

stârnind mânia locatarilor

aşa că a început să le scrie

direct pe cer

cu o cerneală simpatică

vizibilă doar pentru ochiul

încifrat din eter

chiar şi în vid

a vrut să scrie

şi mai departe

dar nici o stea căzătoare

nu avea sală de aşteptare

şi a fost condamnat

la uitare

                                

precum cetatea lui Lot

primul poet pe care strada mea 

l-a dat lumii

a dispărut

cu stradă cu tot

UMBRA PROFETICĂ

poetului Daniel Corbu

maşini care sfârtecă totul de la răsărit la apus

unde să fugi iepure dinţos potârnichi mierle

sezonul vostru s-a dus

printre cuiburile zdrobite doar neputinţa     

şi-a găsit tronul de regină de-o zi şi va muri       

„trăiască regele” vor striga dar eu voi fi

lângă refugiu aproape de zborul pescăruşului

în privirea care atinge puful păpădiei

şi frunza chiparosului

acolo pe retina poetică

eşti măreţ sau nimic

şi vocea profetică se întrupează

din haosul mare din cosmosul mic :

„e un câmp semantic

să ai grijă de el

îţi trimit înger de pază

pe Iezechiel

umbra lui

în asfinţitul de soare

e un vultur

cu Pământul în gheare”

VIAŢA E RUPTĂ DIN FILME

la fel ca-n Micul Prinţ

s-a-ncheiat cariera mea

exact la şase ani de infinit s-a sfârşit

când profesoara de pian

m-a surprins cum pătimaş

călcam în picioare

clapele albe şi negre

şi treceam peste toate deodată

- nu ştiam care din ele

îmi sunt mamă şi tată -

chiar şi acum

ascuns în apus

ating clapele acelui pian

eu şi umbra mea

la patru mâini desăvârşim

nefericirea

* * *

fără Dumnezeu

trebuie să-ţi asumi trecutul

de maimuţă

* * *

în carnea acestui poem

eşti preaplinul risipa abisul

eşti visul

* * *

fructe zemoase -

simţi cum se scurge vara

printre degete

* * *

o frunză din arborele vieţii

care intră în ochi

cu ramuri trunchi rădăcină

şi întreg pământul de sub picioare

tu -

umbra ei

trecătoare

* * *

ca pe o pradă -

poezia ne oferea casă şi masă

ca nişte ulii

devoram în neştire iluziile ei

până nu mai puteam zbura pe cerul

încărcat de clişee şi fotografii trucate

* * *

te aştept

în aici şi-n acum

unde nimeni nu poate pătrunde

dar altfel dar cum

poţi să vezi

fluturele ascuns

la mine

în pumn