ANIVERSĂRI - SILVIA GOTEANSCHI

ANIVERSĂRI

La mulţi ani !

- Silvia Goteanschi -

MOMENT CLIMAX

O cobră se unduieşte prin faţa mea de parcă i-aş cânta la flaut

ca o frânghie îmbietoare între cer şi pământ.

Şi-atunci eu,

hai să-mi prind pleoapă de pleoapă, fără lămuriri.

Şi nimic.

Nici crengile legânăndu-se în bătaia vântului,

să mă prindă,

nici hău mai puţin,

să sar.

Dracul zice:

- Vrea să moară uşor, nebuna!

Îngerul spune:

- Vrea să vorbească cu dumnezeu, nevrednica!

Dar…nimic, pentru că eu încă nu m-am hotărât.

Şi tot aşa, până când, într-o bună zi,

Alexandru cel Mare, cu sabia, trece drumul,

se apropie de mine,

se cruceşte şi îmi zice aproape şoptit:

- N-am văzut în viaţa mea

un asemenea nod gordian.

FĂRĂ DATĂ

Pun câte o cruce pe unde trec,
pentru neștiuți. Ca să despletesc
pământul moale de mort,
îmi pun mănuși. Îmi adâncesc
mâinile în tine până la cot.
Nu mă grăbesc, la mare adâncime,
e același pământ de găsit.

Mai pe scurt, vreau să-ți spun
că te-am îngropat. După datină,
cu popă, rude, undelemn vărsat.
Nu am știut ce flori îți plac, dar
te-am acoperit, din cap până-n
picioare, cu crenguțe de soc.
Apoi, pânza albă și cocoșul jertfit.

Cu un sfredel, îmi fac găuri în ochi,
poate plâng. Cu un clește, îmi
desprind buză de buză, poate țip.
Nu simt, inima ta, zvârcolind,
doar cocoșul, alergând speriat.
Am descoperit oglinda și acum,
că se fac învieri, mă gândesc să-ți
schimb data morții.

IEPURI DIN PĂLĂRIE

Când voi fi mare o să fiu

magician,

aşa se gândea mihai şi se hrănea

cu gândul acesta

şi răutatea corpului său

se hrănea cu gândurile acelea,

nu ştiu, nu ştiu care va fi steaua lui,

dar medicii spun că va cădea sigur

în câteva zile

şi acolo unde va cădea,

vom amplasa o arenă de circ,

va fi mare spectacol şi multe bilete vândute,

cai arabi,

urşi dresaţi,

porumbei negri,

mihai va scoate iepuri din pălărie

şi spectatorii vor plânge.

LUI

va veni cu siguranță și acel moment
în care mă voi sătura de scris
poezii și voi trece la testament
scrisorile mele de azi 
vor fi atunci închise spre nord 
spre casa în care 
nașterea a dat lumii 
un copil minunat cu ochii foarte

albaștri

Lui
pentru că ridică norii mai sus decît sunt
îi voi lăsa toată puterea mea
și lacrimile
să plîngă cu lacrimile mele verzi
și să-l doară cât mai puțin
cît mai puțin

puțin cu puțin
va aduna de o poveste pe malul mării
în care locuia cu mama
mama Lui
care dimineața rîdea mult
iar el zicea că de la rîsul ei fericit
creștea pădurea.

FĂRĂ DATĂ

Pun câte o cruce pe unde trec,
pentru neștiuți. Ca să despletesc
pământul moale de mort,
îmi pun mănuși. Îmi adâncesc
mâinile în tine până la cot.
Nu mă grăbesc, la mare adâncime,
e același pământ de găsit.

Mai pe scurt, vreau să-ți spun
că te-am îngropat. După datină,
cu popă, rude, undelemn vărsat.
Nu am știut ce flori îți plac, dar
te-am acoperit, din cap până-n
picioare, cu crenguțe de soc.
Apoi, pânza albă și cocoșul jertfit.

Cu un sfredel, îmi fac găuri în ochi,
poate plâng. Cu un clește, îmi
desprind buză de buză, poate țip.
Nu simt, inima ta, zvârcolind,
doar cocoșul, alergând speriat.
Am descoperit oglinda și acum,
că se fac învieri, mă gândesc să-ți
schimb data morții.

DOUĂ FEMEI

Eram în stație numai două femei,
ne uitam una la alta, studiindu-ne mai întîi
mîinile,
vedea că mîinile ei sunt mai frumoase 
decît ale mele, dar îmi spunea: 
- Ce frumoase sunt mîinile tale!

I-am zis mulțumesc, apoi am continuat
să ne uităm una la alta
studiindu-ne îndelung nasurile,
vedeam că nasul meu e mai frumos
decît al ei și i-am zis:
- Nasul meu e mai frumos decît nasul tău!

Nu mi-a spus nimic, nici timp nu avea,
căci tocmai se oprise un autobuz
care a luat-o din stație cu tot cu mîinile ei
frumoase, de parcă nu fusese
niciodată acolo, deși voi ţine bine minte
mîinile ei, puțin mai frumoase
decît ale mele. Apoi și ea și-a adus aminte
că, în acel moment, eu nu aveam
cum să-mi văd nasul. Deși putea fi altfel,

fiindcă

eram în stație numai două femei,
nu ne cunoșteam și nu ne uitam una la alta
și chiar dacă ne-am fi cunoscut
nu ne-am fi plăcut deloc, chiar dacă
la un moment dat ne-am îmbrățișat,
ne-am povestit viețile noastre,
ne-am căsătorit copiii și totul a durat
cît am așteptat autobuzul în stație,
apoi ne-am despărțit, dar mîinile noastre,
multă vreme încă, s-au tras de păr

ALIOŞA, E VARĂ

și tu ai promis că vara vom râdem mult,

vei plăti vreun nebun să ne cânte la cobză

și ne vom dezbrăca.

Eu, de rochia mea veche de bumbac,

tu, de toate femeile pe care le-ai iubit înainte,

pentru că vara e supărător de cald.

Dar tu stai la capătul inimii, cum îi șade

bine mortului și nici cobza

nu te poate trezi.

Nici vreun gâdilat cu frunza după ureche,

nici vreo mușcătură nouă

de șarpe, nici șuieratul nebunului supărat

de-a binelea.

Iar la capătul inimii e vale, Alioșa,

și pentru că vara asta

nu va avea niciodată un capăt,

vei plăti vreun nebun să ne cânte la cobză

cât să urc un deal.

Și atunci, vei vedea, Alioșa,

cum din vârf de deal, eu mă duc la vale într-o

casă pe roți.

PĂIANJENI ALBAŞTRI

plouă cu zahăr cu lapte cu cacao

pe șinele lucioase trec trenuri albe

mîinile mele te așteaptă singure

fără de trup agățate de o umbrelă lila

sinderella -

scrie pe un baton de ciocolată

care mi se topește

în gură

salut două fete pe bicicletă

trei ciclopi eterni

două sute de bătrîne diafane

salut

aerul și ușurința lui

aerul verde diamant tras prin spacer

așa respiră bebelușii

zice un felinar care a văzut în parcul acesta

întîmplări formidabile

pune-mi manșete din neon

pune-mi ceaikovski

la casetofonul uitat în frunze

aruncă cu mine

cuțițe calde

în decorul uman

suntem sus

sus

de tot

deasupra fuioarelor de îngeri

mari

sidefii

suntem

niște avioane

de marțipan

i-auzi

astronauții cum cîntă pe lună

despre mîinile mele cu păianjeni albaștri

i-auzi

poemul acesta simfonic

pentru mii de voci și nicio orchestră

VREMEA LĂCUSTELOR

*
Avem câmp, patru hectare,
grâu, porumb, sfeclă de zahăr, trandafiri pentru mama.
Femeile angajate cu ziua au toate baticuri albe
și mama pare o zeiță în fruntea lor,
în fața vântului, 
iar baticul ei este cel mai alb.

*
Am rămas singuri acasă,
deși suntem mici,
mici,
mici,
încât nimeni nu ne poate mângâia.

În lumina soarelui
sângele lui Nik trece firișoare sub piele
ca ața pe suveica bunicii,
Nik e cel mai tăcut băiețel din lume,
noi respirăm,
deși lumea fuge de noi.

Tata și mama s-au iubit,
tata și mama s-au urât,
tata și mama s-au lovit,
tata și mama ne-au iubit.

*
Tata, pe un calb roib, se plimbă prin fața lui Dumnezeu.

Eu și Nik îl așteptăm cuminți,
ghemuiți sub masă.

Între timp, cerul s-a umplut de lăcuste.

DUREREA

Aşa ai apărut tu, de niciunde.

Vii şi pleci ca o salamandră,

pentru că în mine e cald, întuneric şi umed.

Dar, să nu crezi c-ai să găseşti dragoste, e doar o mâzgă:

nici apă, nici uscat. Deşi, ai putea să aştepţi.

Într-o zi, o floare superbă va creşte din mâl.

Aşa ai apărut tu, din moarte. Or, eu n-am destulă viaţă să simt.

Sunt învinsă şi istoria scrie vai de cei învinşi.

Dar să nu îndrăznească nimeni să mă mângâie.

Durerea mea e junglă şi iată, acum mă adăposteşte de râşi.