În dialog cu scriitorul Geo Galetaru

*Din motive obiective (printre altele redactarea almanahului „Renaşterea Buzoiană – 2020”) apariţia primului număr tipărit al revistei „ZARATHUSTRA - CARNET LITERAR ” urmează să apară în luna ianuarie 2020. În revistă  vor fi reluate o serie de materiale apărute aici, în format on-line

DIALOGURI CULTURALE

Lucian Mănăilescu – Geo Galetaru

 

Scriitorul Geo GALETARU

Lucian Mănăilescu: Profesor (de limba română şi limba franceză), poet, pro-zator (membru al Uniunii Scroiitorilor - Filiala Arad), director de revistă şi iniţiator al unor proiecte culturale cu atât mai meritorii cu cât ele au loc „la ţară”, dar par - pur şi simplu - din altă ţară, nu din una în care chiar şi multe oraşe s-au... manelizat. Ce vă leagă de lumea aceasta, a fântânilor nesecate, în care, cum spunea Blaga, s-a născut veşnicia?

Geo Galetaru: Sunt născut în Cenad, la 8 septembrie 1947, și am făcut aici pri-mele 7 clase. Au urmat Liceul teoretic din Sânnicolau Mare și Facultatea de Filologie, secția română-franceză, a Universității de Vest din Timișoara, absolvită în 1972, cu lucrarea de licență „Ipostaze și semnificații ale tragicului în romanul românesc actu-al”. Ar părea un loc comun dacă aș afirma că de Cenad mă leagă mii de fire, că anii copilăriei și ai adolescenței, petrecuți aici, s-au impregnat în memoria mea, cu o forță copleșitoare? De  altfel, întâmplările și personajele de atunci au pătruns și au rămas în spațiul curat și vibrant al amintirilor mele, constituind un fel de repere luminoase ale existenței de mai târziu.

L.M.: Dar puteaţi exersa toate aceste „amintiri din copilărie” într-un spaţiu cu mai multe posibilităţi de interconectare cu realităţile vieţii literare. Ce v-a oprit să fa-ceţi acest pas?

G.G.: Poate că este o fatalitate, un dat existențial, ca fiecare om să revină, cu tot bagajul său de amintiri, la locul de origine, la acel spațiu hieratic aflat la intersecția tu-turor nostalgiilor pe care ne clădim fragilitatea și iluziile. Am avut o copilărie fericită, alimentată de întâmplări și povești fabuloase, de lecturi timpurii, stimulate de Tete, fra-tele bunicului dinspre tată, o figură luminoasă, emblematică a copilăriei mele. Îmi amintesc și acum verile la Cenad, cu acea lumină magică, inefabilă, care aureola sal-câmii și duzii de pe ulița noastră, în care mă cățăram, spre spaima bunicii mele, după ouă de coțofană sau de turturică. Sau balta de la capătul uliței, în care ne bălăceam vara și pe gheața căreia patinam iarna, cu o bucurie febrilă, într-o fraternitate exaltată cu ceilalți copii. Am simțit nevoia să vorbesc despre toate acestea în cărțile mele, încer-când să conserv ceva din inefabilul acelor clipe, când trupul și mintea, libere de griji și de consecințe, alergau fără bariere, bucurându-se de zefirul primăverii sau de blândețea calmă a razelor de soare, care invadau peisajul exterior, dar și sufletul, făcându-l să vi-breze neauzit.

L.M. : Cenadul a fost, aşadar, un punct cardinal pe care aţi ales să nu-l trădaţi. Se poate spune că nevoia de a-l delimita, pe hărţile memoriei, a declanşat tentaţia prozei?

G.G.: Deși mă consider în primul rând poet, am abordat proza din necesitatea de a găsi modalități mai adecvate, unghiuri mai suple, din care să surprind mai expresiv această dimensiune delicată a copilăriei, cu tot cortegiul ei de reverberații. Primul meu volum de proză („Voci din penumbră”, Editura Marineasa, Timișoara, 2008) se consti-tuie, în accepția și formularea lui Ion Arieșanu, într-un „memorial al satului natal, bă-nățean”. Tot regretatul scriitor Ion Arieșanu vede în acest volum o „carte a familiilor și straturilor țărănești interbelice și de după război, poveste a vieții pașnice a țarinei, a frumuseților de neuitat ale naturii, ca și a bucuriilor copilăriei fericite, în care se întru-pează și se scaldă micul erou inocent”. Am revenit, fragmentar, la anii copilăriei, în ur-mătoarele cărți de proză („Colivia de aur”, „Umbra și timpul”, „Amnezia”), pe care doar un orgoliu inocent m-a făcut să le intitulez „romane”, ele fiind, de fapt, narațiuni impregnate de elanuri lirice, povestiri în care fluxul fidel sau mai șovăitor al memoriei apelează la puternice inserții poematice, tocmai pentru a putea degaja, cât mai plenar și mai expresiv, acel elogiu fremătător adus satului natal și copilăriei mele cenăzene.

L.M.: Cum a început aventura dumneavoastră literară şi care ar fi punctele ei de reper ?

G.G.: Nu știu exact când m-am apucat de creația literară și nu știu dacă un scri-itor are o percepție clară și riguroasă a motivației care stă la originea acestui impuls. Am scris de timpuriu, dar debutul meu s-a produs în 1969, în revista „România lite-rară”, la rubrica pentru începători „Atelier literar”. Debutul meu se datorează genero-zității lui Ion Caraion. Am fost publicat, apoi, de-a lungul anilor, de Ștefan Aug. Doi-naș, Geo Dumitrescu, Nina Cassian, Ana Blandiana, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, debutul editorial producându-se în 1974, în volumul colectiv „Popas între poeții tineri”, îngrijit de Victor Felea și apărut la Editura Dacia diin Cluj.

Adevăratul debut editorial, cel individual, a avut loc în 1981, cu volumul „Ine-fabila ninsoare”, apărut la Editura Facla din Timișoara, în urma unui concurs de debut. Numărul cărților publicate de atunci se ridică la 38 (ultima fiind volumul de poezii „Vocea din somn”, apărut în 2019 la Editura Eurostampa din Timișoara).

Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2014 am obținut Pre-miul de poezie al Filialei Arad a U.S.R. (de care aparțin), cu volumul „Calea spre lu-me”. Cele mai multe dintre cărțile mele sunt volume de poezii, opt sunt volume de po-ezii pentru copii, iar patru sunt volume de proză. În prezent, lucrez la volumul de po-ezii „Aproape păsări” și la un volum de eseuri și povestiri, intitulat „Copacul speran-ței”, care vor aștepta până în 2020, ca să fie publicate.

L.M.: Revista „Sintagme literare”, care apare la Dudeştii Noi, s-a impus în peisajul presei literare româneşti, în timp ce sunt oraşe sau municipii care nu au nici măcar o foiţă literară. Cum aţi reuşit această performanţă?

G.G.: Revista pe care o editez din 2013, ca redactor-șef și director fondator, a fost în punctul ei de plecare un pariu cu mine însumi, un vis mai vechi, care încerca să compenseze, întrucâtva, senzația unui gol nedrept și dureros, cu care „consumatorul de literatură” din mine nu se putea împăca. Astfel că nașterea revistei a reprezentat un act deliberat, pornit dintr-un orgoliu activ și, în același timp, din sentimentul unei nece-sități ce se cerea împlinită. Revista, inclusă în Agenda culturală a comunei Dudeștii Noi, apare o dată la două luni și este susținută financiar de către Consiliul local și Pri-măria comunei Dudeștii Noi.

Începând din anul 2015, edităm și „Almanahul Sintagme literare”, care include o selecție a materialelor apărute în revistă în intervalul unui an. Almanahul are circa 400 de pagini și este ilustrat color, beneficiind de aceeași finanțare ca și revista. În  revistă (și, ulterior, în almanah), acordăm spații generoase unor autori consacrați, cu activitate literară îndelungată, deținători ai unor premii prestigioase (începând cu Liviu Ioan Stoiciu, Gabriela Crețan, Daniel Corbu, Simona-Grazia Dima și alții), dar, în egală măsură, și celor cu mai puțină vizibilitate publică sau celor debutanți, dăruiți cu har literar. În același timp, am inițiat, începând cu anul 2015, un concurs de volume de poezie, intitulat „Poezia - oglindă a sufletului”, ajuns la cea de-a VI-a ediție, în care acordăm 8 premii unor volume de debut în poezie, autorii lor beneficiind de tipărirea, gratuită, a celui de-al doilea volum. În felul acesta, scriitorii debutanți sunt ajutați să facă al doilea pas în cariera lor literară. Din 2015 și până acum, am tipărit, în cadrul concursului amintit, un număr de circa 40 de volume. Lansarea cărților autorilor pre-miați, precum și a altor volume, a revistei și a almanahului, se transformă în adevărate festinuri literare, care au loc în eleganta sală a Casei de Cultură din localitate și la care participă scriitori din Timișoara, Arad, Lugoj, Făget, Deva, Slatina, Galați, Chișinău, Roma.

L.M.: Aşadar resurse există... Atunci ce ne lipseşte, domnule profesor, ca să re-devenim ţara care i-a dat lumii pe Eliade, pe Cioran, pe Brâncuş, pe George Enescu etc. ?

G.G.: Cred că rețeta de succes pentru revitalizarea satului (mă refer, în primul rând, la sat, pentru că mi-am petrecut întreaga viață printre oamenii din acest spațiu) este o infuzie puternică și profesionistă de cultură, revigorarea tradițiilor, implicarea intelectualilor refugiați prea adesea într-un turn de fildeș al nepăsării și neputinței, la care ar trebui să se adauge, bineînțeles, acțiuni sistematice ale edililor locali în direcția consolidării componentei culturale a comunității pe care o păstoresc. Sunt convins că se poate face cultură chiar și în comunitățile mici, cu condiția să existe „profesioniști ai culturii” și aceștia să fie sprijiniți financiar de către forurile locale, așa cum se întâmplă în comuna Dudeștii Noi. Dacă aici se poate, înseamnă că oriunde se poate!

L.M.: Vă mulţumesc!

PROZĂ de Geo Galetaru

ACUM LA CENAD E IARNĂ

– Vă mai amintiţi caii noştri? întreabă mama. Acum la Cenad e iarnă şi mama stă cu spatele lipit de cuptor, întotdeauna a fost ea cam friguroasă, făceam chiar haz pe socoteala ei şi-i spuneam că nu ar strica să mai dea jos de pe ea câteva kilograme, şi aşa avea cam multe la vârsta ei. „Cine e gras e şi sănătos”, ne spunea ea cu convingere, cu convingerea încăpăţânată că ne transmite un mare adevăr, şi un îndemn în acelaşi timp, fără să-şi facă însă prea mari iluzii că-l vom urma.

– Vă mai amintiţi caii noştri? Întrebarea mamei suna rugător, aproape impe-rativ, cum să nu ni-i amintim, doar ei erau printre puţinele mândrii ale noastre, dovezi solide că mai aveam un sâmbure de siguranţă de care să ne agăţăm, fără teama că lu-crurile se vor schimba prea curând şi că schimbarea lor ne va da peste cap obiceiurile şi toate acele ritualuri domestice care se statorniciseră demult, devenind tiparul în care însăşi viaţa noastră curgea înainte. Caii noştri, cei doi cai, care făceau aproape parte din familie, şi care înţelegeau ca nimeni alţii comenzile tatei, ascultându-l, fără să şovăie, cu o bucurie pe care probabil că o simţeau în felul lor, violentă şi frustră, aşa cum vio-lentă era nevoia lor de apropiere, în rarele lor momente de răgaz, când se odihneau unul în preajma celuilalt, nestingheriţi de nimeni şi de nimic.

Pe armăsar îl chema Bubi, un exemplar robust, cu coama şi coada negre. Celă-lalt cal, Sura, care avea o întreagă poveste, era o iapă nărăvaşă, inaccesibilă şi moftu-roasă, pe care tata o cumpărase cu vreo doi ani în urmă, la târgul de la Sânnicolau, de la un gospodar din Tomnatic. Mândra, căci aşa se chema arătarea aceea numai piele şi os, abia ţinându-se pe picioarele subţiri, nechezând cu disperare, poate din cauza foa-mei, poate fiindcă o speria toată acea aglomerare necunoscută de animale, vaci, cai, porci şi păsări de toate felurile şi de toate mărimile, privea cu spaimă în jurul ei, ne-ştiind nici pe departe ce o aşteaptă, ce soartă i se pregăteşte, privea cu ochi mari şi umezi, cerşind parcă o amânare pe care, oricum, stăpânul nu i-o mai putea da, era evi-dent că vrea să scape de ea, în orice chip, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să lase din preţ cât de mult, s-o dea chiar cu jumătate din preţul gândit de-acasă, şi încă socotind că face o afacere rentabilă. Tata se apropiase încet de iapă, îi dăduse ocol din toate părţile, privindu-i pielea fleşcăită, pe care părul se tocise şi se rărise, îl pusese pe pro-prietar s-o plimbe în ţarc, în jurul ţăruşului înfipt în pământ şi, după ce-i văzuse spi-narea plină de broboane mari de sudoare, se retrăsese la o parte, privind sceptic trapul ei mărunt şi nesigur şi, totuşi, din extenuarea ei răzbătea la suprafaţă, prin pâcla de transpiraţie care-i mustea din piele, o voinţă puternică, o dorinţă abia reprimată de a se avânta într-o goană nebună, smulgându-se din acel loc ruşinos, din mijlocul oamenilor care-i cântăreau fără milă mersul bicisnic. Tata s-a întors, pe jumătate hotărât, spre pro-prietar, păstrând totuşi, în ochi şi în gesturi, o şovăială bine afişată, o rezervă ce nu tre-buia să-i scape celuilalt şi l-a întrebat scurt: „Cât”, cu un glas din care răzbătea mila, milă pentru starea jalnică a animalului, dar şi pentru el, care-şi lua pe cap o asemenea belea. Omul s-a codit niţel, îşi dădea seama totuşi că dăduse peste un client serios şi nu voia să scape prilejul din mână, căci altul nu i s-ar mai fi ivit, putea el să aştepte mult şi bine, cu mârţoaga lângă el. „Ştiu şi eu, spuse omul destul de temător, acuma vezi şi dumneata că iapa nu-i prea arătoasă. Dar dacă o hrăneşti bine şi ai grijă de ea, peste un an să vezi numai ce frumoasă se face, nici n-o s-o mai cunoşti”. Tata a mai privit-o o dată, i-a cercetat dinţii laţi şi galbeni, după care i-a întors spatele, uitându-se peste ca-petele oamenilor din târg şi căutând-o pe mama. Ar fi vrut să fie şi ea acolo, să-şi dea şi ea cu părerea, nu la urmă să se ivească certuri şi vina să cadă numai pe el. A desco-perit-o repede şi a chemat-o: „Hai, că poate amândoi luăm o hotărâre mai bună, de nu ne-o părea rău la urmă”. S-au mai învârtit preţ de cinci-zece minute în jurul calului, de fapt, într-un fel inutil, căci ceea ce aveau de văzut văzuseră deja şi nu mai trebuia decât să spună da sau nu. „Tu ce crezi, Gheorghe, mai poate ieşi ceva din calul ăsta?”. Şi atunci, tata s-a hotărât pe loc, fără să şovăie, fără să aibă siguranţa că lucrurile vor fi aşa cum dorea el, se lăsase condus de hazard şi de o presimţire de moment, fără remuş-care sau teama că greşeşte, dar cu o încredere oarbă că viitorul trebuie să ia forma do-rinţei lui din acea clipă. Şi a cumpărat iapa cu două mii de lei, bani destul de mulţi pe vremea aceea, fără să se mai tocmească deloc. Şi, îţi aminteşti? Peste un an cine ar mai fi recunoscut-o pe Mândra în iapa aceea grasă şi plesnind de sănătate, care fornăia cu putere când Bubi încerca să se apropie de ea? În câteva luni, Mândra ajunsese să-şi merite numele, cu toate că, din dispreţ sau dezaprobare pentru farsa primului nume, ta-ta i-l schimbase în Sura.

Bubi şi Sura formau o pereche minunată. Tata făcuse o căruţă nouă, galbenă, pe cea veche o descheiasem şi o cărasem, bucată cu bucată, în şură, sub baloturile de paie şi pleavă, cât mai adânc, să nu se vadă nici măcar un şurub, căci ar fi fost destul ca să iasă la iveală totul. La fel, plugurile şi grapele le-am demontat şi le-am camuflat în că-piţele de tulei, tremurând ori de câte ori perceptorii şi oamenii sfatului se învârteau în jurul lor, neîndrăznind însă să cerceteze mai adânc, cine ştie, le rămăsese şi lor un rest de ruşine sau se gândeau poate că, în asemenea vremuri tulburi cum erau acelea, nu e bine să mergi prea departe, niciodată nu poţi şti care e reacţia omului când nu mai are prea multe de pierdut.

– Vă mai amintiţi caii noştri de atunci? ne întreabă mama, şi în vocea ei nu dis-tingi de data asta nici regret, nici admiraţie, e pur şi simplu o rememorare personală, pe care încearcă să ne-o transmită şi nouă.

Iarna aceea căzuse pe neaşteptate. Încă nu era frig, deşi fulgi mari, imenşi, pu-foşi cădeau de sus, aşternându-se pe pământ într-un strat care creştea văzând cu ochii. Copacii împungeau văzduhul cu braţele lor scheletice, sporind dezolarea începutului de iarnă. Străzile erau pustii, puţinii oameni care treceau pragul casei, afară, aveau o sin-gură ţintă, apoi se întorceau grăbiţi, speriaţi parcă de o vedenie rău prevestitoare. Ni-meni nu se gândea cât va ţine iarna, ce ne va aduce în cele câteva luni cât avea să zăbo-vească pe aici, o nepăsare universală îi însoţea pe oameni la bufet, acolo unde li se pă-rea că uită de toate, că totul poate deveni altfel, mai frumos şi mai sigur. Birtul gemea de lume, mai ales bărbaţii socoteau că este umilitor să rămână acasă pe asemenea vre-me, vocile, la început în surdină, abia murmurate, apoi gălăgioase, imperative, striden-te, se amestecau într-un vălmăşag de nedescris, fiecare voia să se facă înţeles peste ca-pul celuilalt şi toţi sfârşeau prin a vocifera în van, într-o perfectă harababură de strigăte şi ţipete. Tata trecea printre mese şi scaune, salutând din când în când câte-un cunos-cut, dar prefera să se aşeze mai totdeauna singur la masă, cu o jumătate de mastică în faţă, gândindu-se la cine ştie ce şi privind hărmălaia din jur fără să vadă sau să audă ceva. După vreo jumătate de ceas, timp în care îşi sorbea porţia de mastică cu înghi-ţituri rare şi cumpătate, îşi aprindea o „Mărăşească” sau o „Naţională” şi arunca o pri-vire distrată în jur. Nu-i plăcea spectacolul pe care-l vedea, dar simţea o imensă com-pătimire şi, la drept vorbind, nu avea ce să facă, nu mai putea îndrepta nimic. În cele din urmă se ridica, saluta din nou de câteva ori în dreapta şi-n stânga şi o pornea încet spre casă. Mama mătura zăpada care se adunase în faţa casei, o rânea cu lopata, şi uliţa întreagă forfotea de femei care făceau acelaşi lucru. Din când în când, spărgând liniştea satului, se auzeau guiţaturile unor porci, oamenii se puseseră pe treabă, iarna s-ar fi pu-tut să fie lungă şi ei trebuia să se aprovizioneze cu de toate, ca să reziste până la pri-măvară. „Noi când tăiem porcii, tată?”, îl întrebam pe tata, şi eu şi Traian, şi aşteptam răspunsul numai urechi, căci presimţeam că până la sorocul cu pricina nu mai era mult. Şi iată că, într-o vineri seara, când timpul se muiase puţin, dar nu atât de mult încât să se topească zăpada şi să se dezgheţe pământul, tata trimitea după rudele de la Sânni-colau, singurele rude mai apropiate care ne puteau ajuta. Sigur, puteam apela şi la ve-cini (căci, pe vremea aceea, toţi ar fi sărit să dea o mână de ajutor), dar tata era de prin-cipiu că între rude totul merge mai repede şi mai cu folos. Urmau să sosească Maica şi Moşu, cei doi unchi, Ştefan şi Gheorghe, care erau fraţi gemeni, apoi tuşa Aurica, sora mamei şi a celor doi unchi, şi uica Gică, bărbatul tuşei Aurica, o namilă de om care dintr-o smucitură trântea porcul la pământ şi cu o singură mişcare îi tăia gâtul, spre mila şi spaima noastră, care ne ascundeam pe unde apucam, să ne ferim ochii de ori-bilul spectacol. Tuşa Aurica aducea în mare grabă ligheanul, să nu se piardă sângele scurs, şi vederea şuvoiului roşu care ţâşnea cu putere îmi provoca o stare de greaţă vecină cu leşinul. După ce porcii îşi trimiteau în văzduh ultimele respiraţii horcăitoare, îi aşezam pe câte o scară şi-i transportam în curte, unde îngrămădeam pe ei furci de paie şi le dădeam foc. Eu şi Nelu, câteodată şi Traian, înteţeam focul, până ce părul porcului se pârlea bine şi rămânea pielea curată, întinsă ca o tobă gata să plesnească. După aceea stingeam focul, măturam porcul de scrum şi-i frecam pielea rumenită cu bucăţi de ţiglă, până dispărea orice fir de păr şi pielea se arăta netedă şi frumoasă, nu-mai bună de şoric. După ce porcul era bine pârlit, îi tăiam coada şi urechile, pe care apoi le clefăiam cu poftă, tăvălite puţin şi în sare.

Restul, despicatul porcului, tăiatul cărnii, făcutul cârnaţilor şi al jumărilor şi toate celelalte erau treaba celor mari.