ANIVERSĂRI - Raluca Leontina Neagu

La MulŢi Ani !

Raluca Leontina NEAGU

AUTOPSIA CERULUI

îmi dau pielea jos, hocus pocus,
o să mă vezi în sfârșit
nu iubesc pe nimeni cum îmi iubesc hainele de om bun
trăiesc să îmi pun inima la adăpost trăiesc să îți topesc zidurile
și tu nu știi
când plec ușile devin fum. camera labirint de oglinzi
devii ce vreau eu să privesc
te transformi în ghem, te înnod de mii de ori

sunt călăul cu ochi umezi
sunt tăișul care sclipește orbitor în lumină
n-am milă. furnică te fac.
îți arunc în ochi praf de stele părul meu te strânge ca un boa
respiră de două ori

mercur îmi curge prin vene
arsenic am pe buze
nu poți să mai fugi te-am capturat
mai rău. nu-ți dau drumul
până nu devii
altul meu până nu termin această autopsie a cerului
și-mi murdăresc mâinile cu dragoste

mamă
mi-am construit sufletul din tăcerile tale
acum sacrific, zidesc turnuri tot mai înalte
mă închid într-o cutie de chibrit și umbra mea crește
se extinde caracatiță întunecată

acum știi că pasărea din cușcă e strivită
și înlocuită
ai aflat trucul lasă-te păcălit
din nou și din nou

tot ce ai citit acum
nu este adevărat.

 MANEQUIN

dacă totul se reduce la carne vreau să fiu un manechin de plastic

bărbatul meu o să mă găsească într-o vitrină

o să mă ascundă în dulap şi voi fi purtătoare de piele nouă

o să mă iubească în absenţă

în loc de ochi am două gloanţe

mă uit cum totul se strânge şi începe risipirea.

cerul poartă vânătăi proaspete despre care nu vorbeşte nimănui.

CÂTE CEVA DESPRE LIBERTATE

mintea înlocuieşte totul despachetează

leagă alte amintiri, le coase cu aţă neagră pe cele

care trebuie să moară.

maybe I don't deserve...

şi-mi muşc buza până la sânge.

sunt funcţională

fac un pas şi celălalt îl urmează ca prin minune

în casa mea nouă sunt zeu. de la balcon

închid un ochi şi cu celălalt decid cine mă priveşte

de undeva un bărbat cântă nuştiuce

mă imaginez sărind din nori ca luna

naiva de mine

să cred că o să apar ca buruienile din beton

să cred că lămpile mângâie şi visele urâte

le-a plantat cineva sub pernă.

prin parc stau să povestesc chiştoacelor

„a fost o zi bună azi

doamna de vizavi nu s-a aruncat

doar şi-a şters urmele cu rufele puse la uscat

dinadins

la etajul 9.

a fost o zi cum nu e alta

liftul a tresărit de câteva ori

m-a plouat la 6 dimineaţa şi am crezut că o să cresc mai mică”.

dragostea mea

cine te-a pus să mă răstigneşti fără cuie?

NU ÎNTREBA NIMIC TE ROG

uite cum fug lacrimile în pernă şi mor

lasă-le sa moară

vreau să ajung spre nicăieri pe drum şerpuit

să erupă toţi norii să ardă oraşul ca un şoarece

mintea-i golită de tot

acvariu din care scoţi peştii cu burţile-n sus

şi eu vin pentru că vreau să arunc pasărea

asta din piept

la uşa ta

ca pe-un prunc pe care nu-l mai vrea nimeni

vin pentru că nu am o casa

în care să mă-ngrop

la fereastra căreia să îţi scoţi pălăria şi să plângi

tu doar porţi misterul ăla cât un elefant

şi ascunzi din tine în fiecare zi

apoi strigi hai găseşte-mă prin noapte

caută-mă cu mâinile la spate

cu ochii bolnavi de ploaie

am ajuns acum îţi las cadoul pe prag

mă furişez să nu trezesc dragostea pe

jumătate adormită lângă tine

te salut din oraşul încă flambat

am părul roşcat şi o mutră de om fericit

în nefericirea lui

nu mai întreba

pune pasărea să-ţi cânte toate răspunsurile.

CEA CARE IUBEŞTE ÎN PUSTIU 

la nașterea mea s-au bătut trei clopote
unul pentru vii altul pentru morți altul pentru răstignire
m-au înfierat cu litera n de la neiubită și darul meu
au fost două mâini mici care știu să mângâie doar oameni ce nu-și doresc mângâierea
două picioare țepene și pline
carne de tun

sunt atât de frumoasă că barmanii lustruiesc pahare gata curate
sunt atât de puternică încât pot să-ți iau inima și să ți-o apretez
să o expun în cel mai frumos magazin
să pun prețul de sus
pentru inima ta mi-aș vinde țara
pentru tine cel care privești de atât de departe
aș înota în mările fără capăt cu frică și dragoste

răstignește-mă
sau mai rău
uită-mă

nu îmi scrie nu mă privi nu te gândi la mine nici o secundă
nici măcar ca la un străin îmbrăcat ciudat într-o zi de duminică
îngroapă-mă până la piept
să nu mai aud cum blestemata asta îmi cântă
și-mi silabisește
sfârșitul a ceva fără început

m-am îmbrăcat frumos mi-am parfumat gâtul
port haine de seducatoare port flori în păr
și am plâns pentru tine până vinul s-a făcut mai amar decât sângele.

DESPRE VII NUMAI TĂCERE

tot ce fac se întoarce împotriva mea

oglindă cu capul în jos

tot ce ating se îndepărtează tot ce iubesc are spini crescuți înăuntru

am un vierme în inimă

se îngrașă în fiecare zi

mă aștept să-mi bubuie pieptul să împroșc în jur

doar tristețe

viața ca marea moartă mă ține la suprafață

fac pluta prin toate zilele în care nu mă privești

și oamenii cred că levitez de fericire

că-s un mag, un profet

că am în buzunar pietre filosofale

că o să cresc așa mare încât cu o mână o să-i îngheț

cu cealaltă o să le mângâi rănile

și ele se vor închide zgomotos ca niște uși

câte nu știți dragii mei

cuvintele mi-au alunecat pe limbă ca acidul

nespusele se adună și fac implozie

feriți-vă feriți-vă de cei ce par rupți din soare

cu umbrele lor țuguiate

cu părul lor de sălcii

și chipul de lună.

FĂRĂ UN SFERT

aș fi putut fi mângâierea care vindecă și transformă

alcoolul în agheasmă

dar nu.

tot ca o păpușă am cântat ce ai scris pentru mine

cuvintele tale: minciuni îmbrăcate în staniol

am fost cenușă, am dormit cu focul în ceafă

în secret pistoale de mărimea unui bold

îmi ținteau inima.

mă plimb pe străzi legănat ca întotdeauna

când plouă lipită de copaci aștept să devin scoarță

când bate vântul sunt ana și-ți aduc de mâncare

(uite inima asta mică, speriată ca un pui de găină, mănânc-o)

zidește-mi un mormânt frumos ca o grădină spune-mi că acum

așa se naște din mine cel mai frumos poem

că-l vei șopti femeilor tale și ele vor plânge

m-am purtat pe brațe ca pe un înecat

am închis toate luminile și m-am rugat

să cadă bucăți mari de tencuială din cer

să treacă în galop caii sălbatici prin părul meu

să nu mai știu despre nimicul care ești

despre nimicul care am fost

și despre dragostea ca un nisip mișcător

în care mă zbat deși am aflat

că asta nu face decât să grăbească îngroparea.

 M-AM TREZIT LA SFÂRŞITUL LUMII FĂRĂ SĂ ŞTIU

am trăit toate apusurile prin geamul unui autobuz

sunt călătorul. ultima dată am inundat un oraş întreg

cu plânsul meu şi nu s-a prins nimeni.

în casă toate dorm

doar vecinul de sus repară din când în când liniştea cu un ciocan.

sunt prinsă în cuşca pisicii

ea îmi întinde un os cu gust de iubire şi apoi

îmi muşcă mâna dreaptă.

m-am învăţat cu trădarea

o ţin lângă inimă şi toarce

îmi e frică doamne.

oricâte pietre arunc în urmă acasă tot departe e.

O SĂ SCRIU UN POEM DE IUBIRE

inimii mele în cârje

o să îi șoptesc cuvinte frumoase și ea o să se înfioare

din răni vor înflori

alte cuvinte și mai frumoase

voi spune că am trăit

la umbra umbrei mele care mă poartă prin oraș

cu grijă o să cos pașii-distanță

dintre coaste

să simt iubirea ca o sufocare

asta vreau

să respir cu greutate.

fluturii din stomac să-mi zgârie buzele

vreau să fiu acolo unde se termină lumina

iubirea nu a fost niciodată pură

săruturile au purtat întotdeauna o atingere de smoală

chiar dacă poeții spun altceva.

COPILUL DE LA CAPĂTUL LUMII

cum e să fii cel abandonat la capătul şoselei

care se îndepărtează ca un şarpe sâsâind

triumfător

cum e când ai doar o minge

şi oricât ai vrea să-i vorbeşti

se agită

când prea jos să te audă

când prea sus să te asculte

cum e când ai doar mingea aia

pe post de sprijin între tine şi asfaltul rece

ca podeaua unei temniţe

uneori o umbră fuge de tine de parcă

ai fi un lepros

şi se-ndepărtează pe bicicleta ei cu roţi

ajutătoare

pe care tu de la nivelul asfaltului le vezi

aripi

şi poţi merge cu ochii închişi

ai învăţat pe de rost numele tuturor

magazinelor

tuturor cafenelelor strălucitoare în amurg

îţi ştii locul de la marginea oraşului

pătratul în care te strângi şi aştepţi aşa

ca un „cineva” să oprească

să-şi scoată pălăria şi să te ascundă

vei fi un iepure în joben

surpriza magicianului

totuşi noaptea se lasă peste oraş cu toată

greutatea

totuşi azi arată la fel ca ieri

numai tu copilul de la capătul lumii

te schimbi şi creşti

cu singurătatea transformată

în prieten invizibil.

 AŞA SĂ FIE

am desenat un x în piept

acolo să vină dragostea cu un pistol (de cine ştie unde)

şi să tragă cum numai dragostea poate.

n-o să mor.

să-mi tai părul dragoste, vor creşte suviţe verzi

o să spun iar că sunt brad

veşnic tânără şi înălţătoare

-la o aruncătură de pas aşteaptă raiul-

în noapte cineva are beţe de chibrit

ard toate stelele şi eu am mâinile

tot

mai reci.

dragoste să mă arunci în gol

jur că nu-mi îndoi genunchii

să-mi torni arsenic în cafea

te rog înţeapă-mă şi va curge din coaste lapte

nu mai am nimic de pierdut. sunt vie şi

minciunile mă leagănă atât de frumos

dragoste muşcă-mă de deget

taie puţină carne, hrăneşte hienele care se strâng în jurul patului

şi cântă.

levitez

sunt toată dor

dragoste, rupe-mi oasele dacă ţi-e cu putinţă

să n-apuc soarele întins leneş pe blocuri

amin.

  

CĂDERE LIBERĂ

o să iau visul acesta împachetat ca un cadou de crăciun

și-o să-l înec în mare

sub greutatea tălpilor mele va scoate doar un țipăt

de pescăruș

apoi gata.

fără mustrări de conștiință fără mâini pătate cu sânge

doar un coșmar ocazional în care

se făcea că sunt o sticlă goală izbită de un țărm de oțel

POVESTEA FETIŢEI CU CHIBRITURI

m-am născut sub zodia abandonului, sunt fetița cu chibrituri
să vă aprind o țigară, domnule? să vă pun inima la adăpost?
plecați atât de departe, plecați atât de frumos
unde este groapa în care să stau și să plâng până în zori
încoronați-mă!
să fie bucurie, să fie sărbătoare
iată cum se ridică fetița cu chibrituri
cum se scutură ea de noapte și zâmbește
scrieți-mi lungi cuvinte, mâzgăliți-mi un drum fără sfârșit

nu se termină niciodată chibriturile, nu
sunt mama copiilor fără adăpost, mama împușcaților
șchiopilor, surzilor, mama neiubiților
sunt aici în punctul în care se despart mările
și îmi arde pieptul și aș cânta
să vină lumina, să vină lumina! strigați domnule cu mine
dar de smoala asta cum mă descotorosesc, dar de ce învăț mereu să umblu

prin oraș am călătorit până la stele am urcat
pe o macara am construit o casă m-am îmblânzit și sălbăticit
de mii de ori
ce folos?
am un băț de chibrit, vino, încălzește-te
se apropie o iarnă care va dura cel puțin
100 de ani
vin caii și pe unde trec
nu mai răsare nimic.

BANG - BANG

Sunt cel mai frumos om pe care îl poți iubi
Mă ofer toată, mă întorc pe dos
Mă împachetez frumos

Sunt cel mai atent om pe care îl poți părăsi
Știi ce repede mă uit și mă îndes în dulapul cu haine vechi
Ce ușor ma dezbrac să-ți fie cald
Sacrifică-mă

Uite îți întind cuțitul
Uite îți întind pistolul
Uite îți las ușa larg deschisă și-ți sărut umerii. Adio.

Să știi că
Am stat nopțile să te privesc dormind atât de
Întos și departe
Am simțit p r e v e s t i r e a pe șira spinării

Mi-am cântat să adorm, mi-am mângâiat inima până a tăcut
Mi-am înecat gândurile în pârâu

M-am regăsit
În același oraș muribund pe aceleași străzi pustii
Așteptând un tren fantomă
Să te aducă înapoi.

CÂRTIŢA

sălbăticia trestiei mă întristează

sub conducte groase de mâl se strecoară pușcăriașii invizibili ai orașului

iar eu dragostea mea tot aduc deasupra cât mai mult pământ

asta am învățat să fac de prima dată când

am rămas în mijlocul tuturor străzilor cu parfum de bărbat

iubit și neapărat uitat

lasă-mă să-ți spun cum

te învârți în alte sfere

cum îmi scapă mecanismul tău de cal troian

cum azi cred că te cunosc și mâine

îmi tremură inima de frică

când dormi mă rog

ca dimineața să nu te găsesc înlocuit

învârt cheia cu grijă

ce-mi pregătești în liniștea camerei

ce răni ți-ai crestat în palme

și mai ales

de ce taci dacă eu îți vorbesc prin toate limbile pământului?

*Fotografii de Lucian Mănăilescu