REMEMBER - 95 de ani de la naşterea poetei Nina Cassian

REMEMBER

95 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETEI NINA CASSIAN

Nina Cassian (Renée Annie Cassian pe numele său adevărat), s-a născut la 27 noiembrie 1924 (Galați) tatăl său (I. Cassian-Mătăsaru) fiind, printre altele, un traducă-tor apreciat. Atrasă de cercurile de stânga la 16 ani se înscrie în organizaţia Tineretului Comunist (aflată în acea vreme în ilegalitate). Poeta, ce avea să devină „cea mai atră-gătoare femeie urâtă” din literatura română, are, în plan personal, o viaţă aventuroasă, lipsită de prejudecăţi, trăind cu fervoare nu doar în intimitatea celor trei căsătorii ofi-ciale (cu Vladimir Colin, cu prozatorul Alexandru I. Ştefănescu şi Maurice Edwards (cu acesta din urmă se căsătoreşte la vârsta de 73 de ani), dar şi mai multe „poveşti” sentimentale, cum ar fi cea cu Ion Barbu, căruia poeta îi dedică două poezii („:.  „El, Marele El,/ m-a iubit – n-am ştiut, nu m-am priceput,/ îi priveam chelia - era chel - Marele El)/ şi sprâncenele răzvrătite/ şi ochii în patru culori/ încrustaţi în orbite/ şi nu ştiam, nu mă pricepeam“. Mult mai departe pare să fi ajuns relaţia ei cu Marin Preda...

Antecedentele politice şi relaţiile cu scriitori cunoscuţi în epocă îi facilitează ascensiunea literară. Debutul său editorial (cu volumul „La scara 1/1”)  nu este însă bi-ne primit de oficilităţi, ziarul „Scânteia” reacţionând cu binecunoscuta sa vigilenţă cri-tică în faţa versurilor suprarealiste, de aşteptat - totuşi - din partea unei tinere cu o vastă cultură artistică: picta şi studiase pianul şi compoziţia cu Mihail Jora (a compus mai multe lucrări de factură camerală, apreciate chiar şi în America).

Nu are însă curajul lui Labiş, refugiindu-se în muzică, traduceri, pictură, lite-ratură pentru copii şi făcând tumbe pe partea stângă cu o poezie searbădă, prolet-cultistă. Va nota, mai târziu, în „Jurnal”: „Ştiam că volumul de debut era mai rafinat, mai complicat, şi ca vocabular, şi am început să-mi sărăcesc vocabularul. Am crezut într-un timp că aşa trebuie să fac. N-am fost oportunistă pentru avantaje care de altfel n-au venit. (...) Am făcut un mare ocol în propria mea devenire poetică, nu ştiu cum ar fi arătat această devenire fără acest ocol“.   

În 1985 Nina Cassian este invitată cu o bursă Soros, ca visiting professor la New York University. În timp ce se afla acolo, unul din prietenii săi apropiaţi, Gheor-ghe Ursu, este ucis în închisoare.

„Sunt disperată – scrie în „jurnal” în noiembrie 1985 - viaţa mea e întuneric. Nu mă pot întoarce acum, nici de rămas nu-mi arde, nu pot trăi fără Ali (Alexandru Şte-fănescu) şi trebuie să mă port normal, deşi sunt anormală. Ce să mă fac? Perma-nentizarea efortului de supravieţuire mă ucide“.

Rămâne, în cele din urmă, în State, unde poezia şi muzica ei au ecouri aproape surprinzătoare. Ca dealtminteri şi în Marea Britanie.

La New York, îl întâlneşte pe Maurice Edwards, director artistic al Filarmonicii din Brooklyn, căruia – în 1998 – îi devine soţie.

Poeta a murit pe 14 aprilie 2014, în urma unui stop cardiac, şi a fost înmor-mântată la New York.

Aşadar cine a fost, dincolo de legenda urbană şi idealurile risipite, talentata poetă Nina Cassian. Doar ea a ştiut-o!

IUBIRII

Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
Pentru aceste zilnice semnale
Şi voci ale mărinimiei tale
Cu care-mi umpli sufletu-n neştire.

Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
Pentru înaltul pact ce ne uneşte,
Timbrat de-a fericirii stea subţire
- Şi-ţi mulţumesc şi pentru deznădejde.

BEŢIVA SARULUI ARE UN SUFLET DE AUR

Beţiva sarului are un suflet de aur,

Dacă n-ar urla noaptea atât de grozav,

ţi-ar veni s-o culci la tine

ţi nu s-o laşi trântită la pământ

în propria năuceală, lângă coteţe,

adulmecată de câinele alb şi murdae.

Mereu cade şi se loveşte,

ca un berbec se repede-n pământ

şi se retzeşte cu fruntea plină de sânge,

povestind tuturor

că a stat odată trei luni fără să bea

dar că a bătut-o Dumnezeu

şi o bat şi copiii.

Apoi îţi cere frumos de băut

cu multă blândeţe şi persuasiune,

şi trage de fusta ei, cu amândouă mâinile

de parcă i-at fi prea scurtă

deşi, de fapt, fusta ei e imensă şi udă

se târăşte în urma ei

ca trena unei regine nebune,

ca un val de naufragiu,

ca un animal cenuşiu

care trage să moară.

PASĂREA

O pasăre foarte-apropiată mie

- un fel de rudă -

mi-a indicat un izvor ascuns în pădure,

de nimenea știut pâna atunci.

Am gustat din el

si m-am umplut de frunze.

Doua veverițe mi-au sărit pe umăr,

iar izvorul însuși

mi-a încolăcit picioarele

ca o buruiană limpede.

Am stat așa pâna seara.

Apoi pasarea mi-a anunțat

sfârșitul tinereții.

DONNA MIRACULATA

De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă

ca hoitul luminând în întuneric.

Nu mi se mai observă fragila mea carcasă,

nici ochiul devenit mai fix și sferic,

nici zdreanța mâinilor pe obiecte,

nici mersul, inutil desfigurat de jind,

– ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte,

ca nimbul putregaiului sclipind.

SĂRUTUL

Era iarnă-n pădure.
Urşi albi — nămeţii
moţăiau în scorburi adînci.
Din negre şi crîncene crengi,
pădurea-şi suia pereţii.

Umblam, obosiţi de paşi
prin zăpada cea grea.
Lîngă noi străjuia un copac,
ca un cerb uriaş.

Gura ta pe a mea s-a închis -
şi-o flacără mi-a lucit sub pleoape,
ca şi cînd, cu foşnet aprins,
o vulpe-ar fi trecut pe aproape.

ÎN ANUL SECETOS

Groaza cu ochii de apă

S-a deghizat într-o fată

Cine o vede o dată

De sărutare nu scapă

Muma cu şapte feciori

Nu-i lasă seara pe drum

Groaza cu ochi mâncători

Trece şi fluieră fum

Laptele scade-n hârdău

Pâinea în mâini e fărâmă

Cel mai sălbatec flăcău

Poarta de lemn o dărâmă

Colo-n culcuş de urzici

Şade Frumoasa pe brânci

Nara nu-i roşie nici

Precât sunt ochii de-adânci

Când sărutarea-i în toi

Toaca porneşte a bate

Sângele fuge-napoi

Frânte calcâie-nmpuşcate

Haite de frunze îi latră

Vântul - pieziş - să-i despartă

Crunt pârjolită în vatră

Pasărea inimii moartă.

Muma boceşte-n urcior

Zece cu zece cât fac?

Cel mai nevârstnic fecior

S-a spânzurat de copac.

MIRACOL

Și, înfrumusețat de dragoste,
ai început sa cânți... Alături stam,
privindu-ti buzele sunătoare.
Era un cântec înflorit si pur,
sonorizând lumina din pahare,
tăind suave cercuri în văzduh
si argintându-mi rochia albastră.
Era un cântec foarte cunoscut,
dar nou născut pe buza ta amară,
încât m-a turburat nespus de mult,

si-am plâns cu fruntea îngropată-n cântec.

POSTURĂ

Ne podidise vântul: curgea din zare-n zare

Şi-şi năpustea puhoiul sălbatic spre zenit.

Copacii plini de spaimă păreau că cer iertare.

Eram atât de firavi în parcul răzvrătit

Încât simţeam nevoia să devenim romantici,

Să facem faţă-acestei măreţe înscenări.

Eram atât de singuri sub arborii gigantici,

Înnebunite păsări ni se zbăteau în păr.

Ne prinse remuşcarea că stăm aşa, degeaba,

Cu inima căruntă, severă, de prisos,

În timp ce, răscolită, bătea în maluri apa,

În timp ce era totul atâta de frumos.

...Ne-am sărutat atuncea cu buzele stângace,

Cu mimica iubirii ştiută pe de rost, -

Curgea în ceruri vântul, se mistuiau copacii,

Şi ne gândeam departe, la ceea ce-ar fi fost...

ISPITA

Îţi făgăduiesc să te fac mai viu

decât ai fost vreodată.

Pentru prima dată îţi vei vedea porii

deschizându-se

ca nişte boturi de peşti

şi-ţi vei putea asculta

rumoarea sângelui în galerii

şi vei simţi lumina lunecându-ţi pe cornee

ca trena unei rochii; pentru prima oară

vei înregistra înţepătura gravitaţiei

ca un spin în călcâiul tău,

şi omoplaţii te vor durea de imperativul aripilor.

Îţi făgăduiesc să te fac atât de viu, încât

căderea prafului pe mobile să te asurzească,

să-ţi simţi sprâncenele ca pe două răni

în formare

şi amintirile tale să-ţi pară că-ncep

de la fcerea lumii.

VECHILE, BUNELE OBICEIURI

Pitecantropii vânători

duc viaţă de familie.

Se nasc şi mor (sunt muritori)

Nu te-ntrista, Emilie!

Eşti foarte bravă şi ne placi.

Căminul tău ne farmecă.

Bărbatul tău vânează-n draci

şi are-atâtea arme că

la fiecare luni sau joi

aduce-o codobatură,

care văzându-ţi sânii goi

îi mângâie şi-i satură.

Deci eşti şi tu pitecantroapă,

iubita mea Emilie,

şi de la naştere la groapă,

duci viaţă de familie.

JERTFELE VESELE

Mâncaţi pământul şi apele

şi carnea rămasă pe oasele noastre

după dezastre!

Mestecaţi elementele lumii

şi clătiţi-vă gura cu cerul

şi scuipaţi ca pe-un sâmbure luna,

una, nici una!

Mâncaţi, abstracţi devoratori,

constelaţia Fraţi şi Surori,

până la os.

Vă place sistemul nostru nervos?

Nouă ne place, nouă ne-a plăcut,

noi am fost generaţii de plante în rut

poticnite-n obstacolul absolut.

ROMANE POLIŢISTE

Martorul cilindric, martorul sferic,

şi-i de ajuns să cadă totu-n întuneric,

juraţii să-şi piardă părerile lucide

şi să nu se mai ştie cine pe cine-a ucis,

cine pe cine va mai ucide

şi sentinţa să se amâne sine die

într-o confuzie pe veşnicie.

Numai victima şi asasinul ştiu exact

ce roluri au, de la primul la ultimul act.

PÂINEA ŞI VINUL

Ziceam că va fi sărbătoare...

N-a fost.

Şi-aşa am purtat fără rost

veşmintele scăpărătoare.

Te-am aşteptat până-n zori,

noaptea toată.

Vinul lâncezi în urcior,

fu pâinea pe masă, uscată.

Şi când a fost zi-ntr-adevăr

- şi-aşa avea să rămână -

mi-am scos cu o mână bătrână

floarea din păr.

MICUL PRINŢ

Elogiul candorii

Ştiu să întreb despre miei, despre flori.

Odată-ntr-o pădure am sărutat un izvor.

Ştiu ce uimită-i culoarea albastră.

Am o grădină şi o fereastră.

Mai am şi o carte foarte subţire

În care nu-ncape decât o iubire.

Pot să-mi iau locul lângă tine, pe stea ?

- Da, spuse prinţul eşti prietena mea.

FUGA

Am văzut o mulţime cu faţa acoperită.

„Fugim! Fugim!”, „Unde fugiţi?”

„Fugim de suferinţă.

Pieptul nostru e plin de sânge

Vuziunile ne-au ros ochii. De-atâta strigăt,

corzile ni s-au despicat ca limbile de şarpe. ”

„Plecăm”, şi aici glasul lor a devenit cântător,

„în văi golite de emoţii,

pe munţi care nu se mai crispează

de dorul conoaşterii,

plecăm într-un loc mântuit de lupte... ”

Şi s-au descoperit -

şi le-am văzut botul de câine.

RESPECTAŢI-MĂ

Să nu-mi cereţi să proslăvesc

lumina şi horbota focului.

Sunt numai stingere.

Numai amprentă de eară.

Moartea - e dreptul meu.

Lucrez la ea ca la o capodoperă.

CANDORI

 

„E la fel ca atunci. Ca la optsprezece.
Aceeaşi apă, aceeaşi lăcomie de trandafir,
aceeaşi aplecare a trupului
şi spaima de sărut, şi a te trezi din somn e-o fericire
şi sâmbăta şi târgul Moşilor,
toate aceleaşi.”

- Atunci, ce s-a schimbat ? întreabă domnul învăţător.

„Nu ştiu. N-am învăţat lecţia.
N-am învaţat nici o lecţie.
Am lipsit de la lecţie.
N-am putut să vin la şcoală
pentru că am fost sănătoasă. ”

- Atunci, am să te las repetentă, spune domnul învaţător.

„Aşa şi trebuie. O să mai încerc.
O să mă străduiesc. Poate că-mbătrânesc
pân’ la semestrul urmator.”