REMEMBER - Mariana Ionescu

REMEMBER

MIROASE A DULCE CARNE DE OM

Mariana Ionescu

S-a născut la 26 august 1947, în comuna Amaru, judeţul Buzău. A fost critic literar, eseist, redactor de carte şi poet (a semnat şi cu pseudo-nimele literare: Ioana Papina, Diamanta Ştefanide, Benedict Ionescu, sau Vicenţia Vara). În 1981 devine devine doctor în Filologie al Universiăţii Bu-cureşti, cu teza „Proza lui Tudor Arghezi”, iar din din 1983 face parte din secţia de critică, eseistică şi istorie literară a Uniunii Scriitorilor. În anul 2000 este primită în PEN-Clubul Român.

A încetat din viaţă în seara zilei de 3 iulie 2015, la Bucureşti. Fântâna din curtea casei părinteşti din Amaru, a rămas, de atunci, o cumpănă între pământ şi cer, depunând mărturie despre setea de absolut a unuia dintre cei mai importanţi scriitori buzoieni.

LECŢIA DE ZBOR

Cu toate că a debutat cu poezie abia în 1992, semnând cu pseudonimul Ioana Papina, în revista buzoiană Carnet literar, poemele Călătorie şi Sentiment, poezia a fost, dintotdeauna, iubirea secretă a Marianei Ionescu (Vicenţia Vara, ca poetă)

Antologia PULBERE ÎNDRĂGOSTITĂ DE CUVINTE cuprinde toate poe-ziile publicate în cele trei cărţi anterioare, permiţând o imagine de ansamblu, ce poate sta sub genericul acestui motto, din Emil Cioran: „O pulbere îndrăgostită de fantome - iată ce e omul: imaginea sa absolută, ideal asemănătoare, s-ar întruchipa într-un don Quijote văzut de Eschil...”

Volumul de debut (Umărul de argint - 2002) descifrează „tainele lumii” iri-zând contururile şi învăluindu-le în mister: „De argint sunt oasele mele/ spălate în ra-zele lunii,/ din lumină este trupul meu/ mirosind a răşină” (Desenez cu unghia stră-lucitoare); „Oh, seara te coboară în somn/ până bănuieşti că eşti plantă/ sau că ai ră-tăcit/ toţi anii trecuţi de copilărie” (Vesperală); „şi o să pot să intru în somn/ ca într-o grădină cu ierburi înalte.” (Vindecare târzie)

Pe acest fundal curgerea devine îndârjită lunecare în cascada cerului: „Vremea zgomotoasă înghesuie/ în imensul ei pântec/ soldăţei cu pumnii muşcaţi de secunde/ în-fipte în carnea străvezie a timpului” (Pasărea de argint); „... timpul trece pe creştetele noastre/ cu paşi rari, ca un bătrân împărat” (Duminică risipitoare).

Sfârşitul (implacabil) nu e decât o contopire cu marele TOT, o îngemănare a clipei cu eternitatea: „Dormi. Carnea se schimbă în pământ,/ părul se rătăceşte în crengi tinere,/ cerbi uriaşi năvălesc pe câmpiile lunii rotunde/ şi păsări necunoscute îşi caută cuibul” (În somn cresc frunze).

Nimic nu se sfârşeşte cu adevărat atunci când drumurile, ninse de zbor se pierd în orizonturi nostalgice: „Voi pleca din frunzele anotimpului/ pe care atât de mult l-am iubit încât/ în fiecare seară le luam cu mine în somn/ şi le preschimbam în argint./ (...) voi pleca, aşadar, din arhipelagul iubirii/ aşa cum pleci din tristeţe,/ uşor îngândurat şi/ cu haina altei vârste pe umăr.” (Cu haina altei vârste pe umăr)

Poezia Vicenţiei Vara este o taină, o intuire a primordalităţii fiinţei. Un rol im-portant îl are, în acest scenariu liric, invocarea indirectă a copilăriei prin incantaţia ce ţine de mitologia vârstei de aur: „vremea se învârteşte mahmură/ sorbind clar de lună,/ paşii risipiţi în lumea întreagă/ se preschimbă în seminţe de otravă.../ Şontâc-şontâc, ciocârlanul şchiop/ popartă mătrăgună în cioc” (Paşi risipiţi); „Cocoşii amintirilor,/ de brume întristaţi,/ au lăsat să zboare în lume/ a doua strigare:/ unde eşti tu, sufletul meu?/ dar, oare, unde sunt eu?” (Vama strigărilor).

În al doilea volum antologat (ACROBAŢIE DIURNĂ ŞI ALTE ÎNCHI-PUIRI - 2005) cuvântul e mai mult tăcere şi imagine, decât rostire: „Melancolia verde, călărită-n depărtare/ de apriga zeiţă salamandră,/ singurătatea colţuroasă, aşteptarea încremenită şi/ iar miros greu de singurătate” (Suflet cerşetor cu coada stufoasă); „şi eu încerc cu disperare să zbor/ mai mult ca pasărea albă şi tăcută decât/ ca înger ar-gintiu-strălucitor (...) Întunericul cerne leneş lumina -/ ciocănesc în poarta serii şi/ mă întâmpină îngerul îmbrăcat în oboseală” (Lumina cerne întunericul).

Devenit sentiment, gest, stare de înger, despărţire dramatică de lucrurile pe care le numeşte, cuvântul se aureolează în necuvânt: „Harnic este acela!/ El lipeşte, unul de altul, fragede/ cuvinte cenuşii, răcoroase silabe şi/ şoapte violete cu trupul de floare,/ el înşiră, pe umeri, vocale.// Ca o graniţă arzătoare,/ stau cuvintele între mine şi lu-cruri...” (Jocuri: veşmânt exotic); „Înfrigurate, cuvintele alunecă în marginea serii/ pe mâinile nehotărârii mele care/ stă să apună” (Frumoasa corabie); „Preaînduioşată sunt de/ sufletul meu care învaţă să meargă/ pe sârmă, ca şi îngerul din vis,/ cu paşii nesiguri ai unui/ tânăr acrobat înspăimântat de iubire,/ cu gesturi spintecate de/ neier-tătoare şi albe cuvinte.// Tu ai să-l strigi/ şi el, recunoscându-ţi numele,/ se va trezi în/ primejdia căderii” (Acrobaţie diurnă).

Povestea este mai puţin prezentă în poem, dar nu lipseşte („Cucurigu! vine cernerea zorilor/ ca un tropot de animale necunoscute./ Latră pe valea aburie a di-mineţii/ căţelul pământului” - Poveste: altă lume), în schimb se fac tot mai auzite vocile alterităţii, ce vor deveni dominante în următorul volum: „sora mea geamănă are hainele/ rupte, şi vechi, şi murdare,/ poartă mereu aceeaşi uniformă boţită/ numită de Înger - tristeţea... ” (Paharul dimineţii)

ALTEREGO CU FLORI GALBENE (volum apărut în 2012) este o treaptă de maturitate poetică, în care poeta îşi redefineşte zborul într-o închipuire cu „sfânt trup şi hrană sieşi... ”. Amintirile: „îmbobocesc în muguri calzi/ cu degetele de cuminţi adolescente” (Jocuri: frumos efeb) iar poezia contopeşte himerele în sinele însingurat: „Miroase a dulce carne de om,/ strigă zmeul scuturându-şi solzii lui groşi/ la trei poşte depărtare de casă (...) Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -/ dacă schimbaţi în pământ dulce/ văpaia visului, cuvintele şi viaţa,/ gustaţi sângele sălciu din sângele meu fiind-că/ doar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care/ se spală de tristeţi dimineaţa.” (Beţi vinul acesta). În timp ce: „Vicenţia îşi tricotează închipuirea/ lumii înconjurătoare,/ cu vietăţi blajine cutreierând grădini,-/ precum oglinzile ascultătoare,/ voioasa lume o în-chipuie şi ea/ pe sora mea geamănă/ purtând în braţe/ cei mai frumoşi şi tainici tran-dafiri” (Alterego cu flori galbene), noua ipostază a eului autorial – sora geamănă: „trece ca o regină cu trup de lumină/ prin tăcuta pădure de piatră/ şi este urmată de o mie de lebede” (O mie de lebede).

O oglindă mai îndepărtată a eului este îngerul: „Se apropie îngerul de zestre/ cu o mie de aripi gălbui/ plutind printre stele/ şi-mi numără nopţile/ şi-mi numără visele-/ coastele tăioase ale dimineţii se înfig/ în carnea întunericului/ albită de lună.// Pe ne-simţite,/ se apropie cucuveaua numită clopoţelul lui Dumnezeu/ şi-mi ciuguleşte fără grabă/ sufletul înfrigurat căzut/ în prăpastia nopţii./ Îngerul tace, eu abia murmur:/ amin, amin...” (Clopoţelul lui Dumnezeu).

Aceste înstrăinări în sine acutizează nevoia de un trup, care să reîncarneze mi-racolul fiinţei: „Şi dacă floarea albă de cais/ se zbate sub mireasma pe care o dez-bracă,/ te rog, Stăpâne bun, mai dă-mi un trup... (...)/ mai dă-mi un trup în viaţa asta, Doamne,/ un trup iertat de oboseala serii/ şi ocrotit de suferinţa laşă,/ dar pătimaş îm-brăţişat de raiul verii,/ un trup de iasomie biruită/ în arşiţa miresmelor de oleandru. ” (Şi dacă floarea...)

Ondularea lunecătoare a şarpelui Uroboros, împietreşte în durata lucrurilor, ca-re ne trăiesc: „Respiri neştiutor visele agonizând/ între obiecte sălbatice care/ îşi lea-pădă pielea în întuneric/ noapte de noapte,/ doritor de sete şi de foame/ fără să ajungă vreodată la/ apa otrăvită a somnului./ Plânsul aleargă pe lume/ cu ochi amarnici de cucuvea,/ inorogul paşte ierburile/ înflorite lângă Piramidă... ” (Lângă Piramidă).

Poezia Vicenţiei Vara este flămândă de lumina culorilor, ispitită de duioşie me-lancolică şi survolată de îngeri. O poezie ca o lecţie de zbor...

Lucian Mănăilescu

POEME

PURURI TÂNĂRĂ

(Pentru Eminescu)

Pururi tânâră, înveşmântată

în cuvintele de viaţă îmblânzite,

nu credeam să-nvăţ a muri vreodată

dincolo de visul rupt din carnea mea visată

deopotrivă ca sfânt trup şi hrană sieşi ...

Mă scufund în vis până la umeri,

ca într-o apă vie şi într-o apă moartă –

îngerii desăvârşiţi în artele tăcerii poartă

spre ţinuturile de mireasă ale primăverii

numele noastre străvechi, de aur şi dor,

amestecate frăţeşte cu numele lor.

Mă scufund în vis până la tâmple,

ca într-o apă moartă şi într-o apă vie –

pajişte galbenă cu îngeri migratori

şi sora mea geamănă, din flori de iasomie,

harnică numărându-le heruvimilor aripile

ca să-mi adune răsfirate clipele ...

Mă scufund în apa visului până la creştet şi

nu mai cred să învăţ vreodată a muri.

ÎNCHIPUIREA VEŞNICIEI

Mamei mele in memoriam

O pasăre mi-a atins umărul

cu zborul ei de argint

şi, topindu-se în creştetul cerului,

mi-a strigat:

promite că n-ai să mori niciodată!

Strigătul ei a căzut peste frunzişul tulburat

şi acesta a prins să foşnească

în trupul vântului :

promite că n-ai să mori niciodată!

Priveşte în oglinda mea

şi promite că n-ai să mori niciodată! –

a unduit lacul, sorbindu-mi imaginea

ca s-o scufunde, printre nuferi, în adânc.

Apoi, glasul subţire al florilor a suit

fâlfâind din petale fragile,

împrejurul meu :

promite că n-ai să mori niciodată!

Mireazma lor a curs peste

pietrele drumului şi le-a înviat

iar lucrurile, toate, s-au trezit privindu-mă

cu pupilele ascunse în solzii materiei

şi au murmurat:

promite că n-ai să mori niciodată!

A izbucnit din pământuri lujerul luminii

şi a îmbrăţişat întreaga lume cântând :

promite că n-ai să mori niciodată!

Când am pornit peste îngălbenitele văi,

rămaşi în urmă pe spinarea vremii –

paşii mei îngânau, îngânau :

promite că n-ai să mori niciodată!

Dar m-am oprit pe ţărmul mării de argint

şi am desenat pe nisipurile albe

magicul semn al inimii

şi atunci nisipul fermecat a început

să silabisească în păsări, ape, pietre,

în flori şi lumini:

promite că n-ai să mori niciodată!

JOCURI: FIINŢE CĂLĂTOARE

Se topeşte în arşiţa amiezii

îndoiala amăruie a întrebării:

ce ştii tu, fiinţă călătoare, despre

sufletul înmiresmat al florii când

îl ameninţă tăişul secundelor oarbe?

Inima înflorită a lumii acesteia

sperie moartea, - răspund,

şi lucrurile, arborii, casele, vietăţile

mă îngână şi învaţă să-mi vorbească

abia murmurând, murmurând...

CLOPOŢELEL LUI DUMNEZEU

Se apropie noaptea cea mai lungă

punând paşi de felină

sub o mie de văluri

şi-mi numără oasele

şi-mi numără zilele

pe când lumina tâmplelor mele

orbeşte lumea.

Se apropie îngerul de zestre

cu o mie de aripi gălbui

plutind printre stele

şi-mi numără nopţile

şi-mi numără visele –

coastele dimineţii tăioase se înfig

în carnea întunericului

albită de lună.

Pe nesimţite

se apropie cucuveaua numită

clopoţelul lui Dumnezeu

şi-mi ciuguleşte fără grabă

sufletul înfrigurat căzut

în prăpasta nopţii.

Îngerul tace, eu abia mai murmur:

Amin, amin...

IARBĂ NEMURITOARE

Tu, care în răstimpuri plângi

cu larimi de piatră,

stăpânul meu,

te aud cum izbeşti cu amurgul

arterele de fier ale cosmosului.

Frica îmbrăcată în păsări

poartă o mie de ochi ascuţiţi

gata să înjunghie

bolta cerească presărată

cu mici monede învechite

de aramă

Vin ploile lungi...

Lângă oscioarele veşniciei,

însămânţez cuvinte răsădite o viaţă pentru

iubirea luminoasă din ultimele

silabe aşezate în juru-mi

în loc de iarbă nemuritoare.

Oho, tu care plângi în zori

cu lacrimi de ţărână,

stăpânul meu

eu încă te aud cum te îndepărtezi

călcând pe mici monede învechite

de aramă

şi peste gândurile mele împrăştiate

în iarba amătuie şi nemuritoare.

BEŢI  VINUL  ACESTA

Miroase a dulce carne de om,

strigă smeul scuturându-şi solzii lui groşi

la trei poştii depărtare de casă,

miroase a dulce carne de om,

urlă foamea zmeului pofticioasă.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

nu mâncaţi mărul toamnei fiindcă el

miroase a dulce carne de om mai ales

când pieliţa-i verde a sorbit cu lăcomie

căldura mâinii albe care l-a cules.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

nu beţi apa aceasta rece şi clară,

miroase a dulce carne de om fiindcă

într-o târzie şi vicleană primăvară

râul va fi îmbrăţişat cu veşnicie

fragede trupuri de copii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

mai bine beţi vinul acesta care

e sângele meu înspumat,

beţi vinul acesta ce inundă viaţa

rostogolită între noi,

grăbiţi-vă, trageţi mai iute sorţii şi

beţi vinul sângelui fierbinte când

se limpezeşte în marginea nopţii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

dacă schimbaţi în pământ dulce

văpaia visului, cuvintele şi viaţa,

gustaţi vinul sălciu din sângele meu fiindcă

doar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care

se spală de tristeţe dimineaţa.

ŞI DACĂ FLOAREA

Şi dacă floarea albă de cais

se zbate sub mireasma pe care o dezbracă,

te rog, Stăpâne bun, mai dă-mi încă un trup…

Pe lângă trupul zilelor de lucru,

acesta ars mereu de trudă,

cu oase de aramă şi carne de pământ,

mai dă-mi şi trupul zvelt, de sărbătoare,

acela ştiutor să zboare

şi bun să poarte păsările gândurilor călătoare

în cele de pe urmă depărtări.

Şi dacă între florile de iasomie şi de oleandru,

chemarea nopţii alunecă

în strigăt de cocoşi prelins pe stâncile sărate,

ce le sărută înfrigurat trupul de piatră,

mai dă-mi un trup în viaţa asta,

Doamne,

un trup iertat de oboseala serii

şi ocolit de suferinţa laşă,

dar pătimaş îmbrăţişat de raiul verii,

un trup de iasomie biruită

în arşiţa miresmelor de oleandru.

STRIGAREA NUMELOR

Copilul de argint al viselor mele

vorbeşte o limbă veche, din anii bătrâni,

strigă pe nume păsările, animalele, plantele

ca să le trezească în altă viaţă

din somnul vieţii acesteia cu vorbe schimbate,

ca să le aducă pe tărâmul soarelui verde,

acolo unde lumina harnică îmbălsămează

cu tinereţe veşnică sângele lumii.