REMEMBER - RODIAN DRĂGOI

REMEMBER – 1 AN DE LA PLECAREA POETULUI

RODIAN  DRĂGOI

Pe Rodian Drăgoi l-am descoperit în adolescenţă. Pe atunci mulţi dintre noi se „drogau” cu literatură, fiecare având dealerul său de la care îşi procura revistele ascun-se pe rafturi „secrete”, pentru care plăteam câţiva lei în plus.

Atunci, în anii ’70, în „Luceafărul”, m-a nins prima dată Poetul: „Stau în genunchi pe buze ta crăpată/ ninge cu fulgi enormi dintr-un perete/ visului mei i-a mai căzut o roată/ iar ţie-ţi mor cuvintele de sete// de când te-ai dus eu doar pe mine mă mai am/ nici umbra ta nu-ncearcă să vină înapoi/ numai miresmele grădinii îmi bat cu pumnu-n geam/ cu genele-am să mătur zăpada dintre noi.”

Mai târziu, după ce ne-am cunoscut prin spitalele de îngeri, ai căror pacienţi eram, mă suna spre ore mici şi prin telefon ascultam tăcere lui vorbitoare. Din neferi-cire, de un an de zile, Rodian a devenit om de zăpadă şi mie mi-e dor de el ca de co-pilărie. Iar afară, printre stele, viscoleşte zăpada!

STRIGĂTUL MEU ERA O TĂCUTĂ NINSOARE

Pe tâmplele mele zăceau îngeri ucişi

corbii treceau parcă purtând catedrale în gheare

cineva îmi trimitea scrisori din pământ

strigătul meu era o tăcută ninsoare

tu veneai răvăşită şi tremurai

ca o noapte desculţă şi cu umerii goi

un copil inventase o pădure arzândă

doar noi ne temeam să privim înapoi

TOT MAI STRIG ŞI STRIG ŞI STRIG

Tot mai strig şi strig şi strig

că şi-n dragoste e frig

tot alerg pe sub zăpadă

rănile să nu mă vadă

de când stau să te aştept

mi-a crescut iarbă pe piept

de când nu am mai dormit

somnul mi-a încărunţit

de când nu te-am mai văzut

mi-s privirile de lut

carnea mi s-a risipit

într-un hohot de cuţit

şi de când nu ţi-am vorbit

vorbele mi-au putrezit

de când nu m-ai căutat

drumurile au secat

şi lumina s-a uscat

nu mai am nici somn nici pat

locuiesc într-un oftat

şi nici foame şi nici masă

doar zăpada mi-e mireasă

nici nu plec şi nici nu vin

m-am pus slugă la pelin

şi din zori şi până-n seară

lacrimile-mi duc la moară.

POETUL VA PLECA

nu puneți mâna pe poet

nu-l atingeți

s-ar putea să vă umpleți de jale

nopțile să vi se umple de ziduri necunoscute

acum au înflorit teii

miroase amețitor a moarte

poetul va pleca în curând

o pasăre mare îi tot dă ocol

ÎNTUNERICUL DE DEASUPRA CASEI NOASTRE

întunericul de deasupra casei noastre se umple de lupi

iubita mea se ascunde în gutuia de la geam

frumuseţea ei mă urmăreşte ca o puşcă-ncărcată

şi nici nu ştiu câtă lumină mai am

FEMEIA MEA E TARE BOLNAVĂ

Noapte senină de toamnă

luna mătură frunzele

căzute în ogradă

și singurătatea mă roade

ca un bocanc de soldat

știu că acum mama îşi împachetează

plânsul într-un ziar

și se gândește cu durere la mine

mi se face groaznic de somn

femeia mea e tare bolnavă

intru în casă încet încet

să nu trezesc moartea ghemuită

sub preşul de la intrare

NUMAI FEMEI

peste case şi prin oase
trec numai femei frumoase

şi pe drum şi pe sub drum
trec numai femei de fum

peste frunte pe sub pleoapă
curg numai femei de apă

şi prin visuri şi prin geamuri
văd numai femei la hamuri

noaptea-i despicată-n două
numai de femei de rouă

iar în firele-mi din barbă
dorm numai femei de iarbă

POEMUL VA CONTINUA SĂ SE SCRIE SINGUR

va fi iarnă
nopți în șir voi călători printr-o lupoaică albastră

cu tristețe vei spune
călătorul a ajuns dar sufletul său încă mai umblă pe drum

ziua va fi atât de mică
încât va putea să încapă în cutia poștală

va ninge mult
încă un poet va muri cu capul pe masa de scris

poemul abia început va continua să se scrie singur
în timp ce vai poetul va continua să moară

PRIN LUMINĂ DE MIREASĂ

mă-ntorceam târziu acasă

prin lumină de mireasă

toată noaptea mă-ntorceam

toată noaptea n-ajungeam

când eram când nu eram

prins în hamuri tot trăgeam

carul greu de lacrimi plin

ştii că vin şi când nu vin

am ajuns n-aş fi ajuns

patul podidit de plâns

şi tu îngropată-n ieri

mirosea a nicăieri

m-am culcat n-am adormit

urla-n ceruri un cuţit

URLETUL LUPILOR CLATINĂ STELELE

miroase a pâine şi ceru-i senin

ascultă iubito cum florile vin

şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate

până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi şi spală podelele

urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur

la noapte iubito voi veni să te fur

ACUM NICI VEŞMINTELE NOASTRE NU ÎŞI MAI SPUN NIMIC

acum nici veşmintele noastre nu îşi mai spun nimic

oare câte ferestre încap într-un singur cuvânt ?

tremură lumina între mâinile mele

pe stradă femeile sunt respirate de vânt

tu ţi-ai uitat tristeţea în oglindă şi ai plecat

bluza îţi e udă de întuneric pe spate

iarba în care ne-am iubit pretutindeni ne caută

în mine sunt mormane de frunze vânturate

TU EŞTI ZĂPADA PE CARE O STRIG

 

Doamna Marilena Apostu, cea care i-a fost alături poetului în ultimii ani de viaţă

trezeşte-te iubito vine toamna

sunt singur într-o gară unde am fost noi doi

în urma mea se-aude cum creşte depărtarea

şi cad aceleaşi triste şi prea străine ploi

tot ce ţi-am spus este numai cenuşă

tot ce mi-ai spus miroase a pământ

dar unde s-a deschis acum o uşă

de a pătruns atâta frig şi vânt?

aş mai vrea doar să-ţi spun că e iarnă

şi atât de multă singurătate în mine şi frig

că absenţa ta curge ca o ploaie pe geamuri

că tu eşti zăpada pe care o strig

aş mai vrea doar să rog iarba să-mi scrie

despre tine şi despre un copil nenăscut

dar cade atâta tristeţe pe lume iubito

că am iaduri în carne şi mi-e cântecul mut

PLECASEM SINGUR NOAPTEA ERA RECE

plecasem singur noaptea era rece

în urmă se-auzea un plâns ciudat

să fug voiam dar nu aveam putere

că prea eram de spaimă colindat

o numai către ziuă m-am întâlnit c-un om

plecat şi el să-şi caute norocul

mi-a dat o vorbă bună eu am făcut la fel

era prea frig şi-atunci am făcut focul

ne încălzeam tristeţea, picioarele, noroiul

pe care îl duceam tăcuţi în noi

fără să ştim că el ne este frate

şi presimţeam venirea altor ploi

străinul a-nceput apoi să-mi spună

care-i e neamul şi de unde vine

târziu de tot când nu l-am mai văzut

am înţeles că el venea din mine

CU ÎNCĂ O MOARTE MOARTEA MĂ AMÂNĂ

fug arbori speriaţi de tăcere şi frig

noaptea se prelinge pe sub uşă

mă-nec într-o rană şi nu pot să strig

cuvintele mi-s putrede ca o cenuşă

înnebuneşte zborul în păsările oarbe

absenţa ta mă vizitează din ce în ce mai rar

am rămas numai eu pe întreaga planetă

dar cine-a vopsit tot cerul cu var ?

acuma şi oglinzile refuză să mă vadă

doar lumânări de apă duc în mână

mă arde bruma ca o rugăminte

cu încă-o moarte moartea mă amână

NINGE PESTE UN TRUP ÎN CARE NU E NIMENI

de aseară ninge abundent

peste un trup în care nu e nimeni

se aude cum gândurile clatină vântul

doar părul tău încă verde adie prin arbori

de nicăieri vin păsări fără trup

eu un mormânt albastru în mine aş purta

ți-am spus mereu

că tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod

eu scriu

cu sângele unei păsări încă necunoscute

apoi privesc pe fereastră cum un copil

desenează o viaţă uriaşă pe ziduri

acum sunt singur

cu clipa înţepenită în perete

poate o să adorm

şi tăcerea va putea să înceapă

BIOGRAFIA UNEI PETE DE SÂNGE

luna stă într-un picior şi respiră un cerc

pe sub pământ tu pleci la vânătoare

acum iar ninge viscolit

respiraţia tatei îndoaie geamul la casă

iubita mea fotografiază melancolia

acestei ninsori

eu continui să scriu biografia unei

pete de sânge

câinele meu de mult a murit

dar umbra lui mă urmează şi acum

credincioasă

tu știi că de când am plecat

mama a pavat toată ograda cu lacrimi

Doamne, mereu e întuneric în soare

nici nu putem să adormim

cuvintele noastre sunt pline cu pământ

și iar suntem atât de trişti

ca nişte ochi care-au uitat să vadă

CĂLĂUL MEU ROŞU PE PERETELE MEU ALB

dar eu am fost singur și trist

până în ziua în care

mi-am desenat călăul

pe peretele din dormitor

chiar la cap deasupra patului

în care dorm și visez

cu cretă roșie l-am desenat

călăul meu roșu pe peretele meu alb

din mâncarea mea îi dau să mănânce

îi dau să bea apă din apa mea

îi citesc poezii scrise de mine

și amândoi suntem fericiți

ÎN DUMINICILE PLOIOASE SINGURĂTATEA

în duminicile ploioase singurătatea
are cel mai mare efect asupra bătrânilor

le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi
îi urcă în ştreang

dinspre cimitir vine o femeie îndoliată
ţinând strâns în braţe amintirea unui copil

ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca
din faţa casei

STRADA ÎNCEPE SĂ MI SE USUCE SUB UNGHII

ploaia s-a terminat
de la fereastră privesc trecătorii
în timp ce strada
începe să mi se usuce sub unghii

Ioana continuă să plângă
ghemuită în ceaşca mea de cafea

acum mă uit la ea
cu câtă grijă aşază
norii pe cer
şi mă bucur că tace

dacă ar deschide gura
ar începe să plouă

VISAM SĂ SCRIU O CARTE CÂT O CORABIE

Iubito părul tău

şi cea mai lungă noapte de iarnă

acoperă oraşul în care eu

visam să scriu o carte cât o corabie

despre prietenul meu de mii de ani

înhămat la o căruţă cu lacrimi

casa în care atâta timp am trăit

de mult nu mai este

dar în nopţile geroase de iarnă imaginea ei

mă caută cu căldură

prin lume

VIAŢA MEA CA O CĂŢEA CREDINCIOASĂ

„Opreşte-te”

mi se strigă în toate limbile pământului

dar eu nu mă opresc nici o clipă

am acasă un poem care plânge

şi mă aşteaptă

„dar tu nu mai ai casă

dar tu nimic nu mai ai

numai numele ţi-a mai rămas”

îmi ascund numele

sub cămaşa mea zdrenţuită

şi alerg mai departe

şi după mine

viaţa mea ca o căţea credincioasă

CA O LUMINĂ DESCULŢĂ

tatăl meu a murit

înainte ca eu să mă nasc

în fiecare noapte visez un ţăran tânăr

care vine spre mine ca o lumină desculţă

nici acum n-am aflat cine e

de fiecare dată mă trezesc

înainte ca el să ajungă la mine

LĂSAŢI-MĂ SĂ TERMIN POEMUL ACESTA

pentru că nu semănam

cu nici unul dintre ei

m-au prins şi m-au bătut

din toate puterile

te vom ucide

mi-au zis

faceţi cum vreţi

dar rogu-vă

lăsaţi-mă să termin

poemul acesta

ACUM ŞTIU

ultima dată

când am fost la vânătoare

cerbii s-au adunat în jurul meu

şi au râs

nu ştiam că ţin în mâini o puşcă

ruginită de milă

IARBA CREŞTE-N CIMITIR ŞI SUB EA ESTE BINE

sunt de câteva zile acasă iubito

aici vara e pe sfârşite şi strugurii copţi

ca să fii lângă mine tu cobori dintr-o poză

şi-mi mângâi cu durere încă una din nopţi

eşti atât de departe că nu pot să te strig

şi atât de aproape că mi-e frică de tine

stau cu faţa spre cer şi în răni îmi e frig

iarba creşte-n cimitir şi sub ea este bine

mama vine să-mi aducă lumină

prin cer tata umblă-n picioarele goale

ploaia ştie că nu am nicio vină

şi amurgul are pletele tale

sunt atât de străin şi atât de cuminte

oasele-mi fug sub un câmp de mohor

aş veni către tine dar tăcerea mă minte

şi sub ploaia aceasta greşelile dor

o să plec cât nu-i bruma aproape

şi cât mama nu-i moartă şi tata e viu

lumânări aprinse ies acuma din ape

mă părăseşte şi mâna cu care îţi scriu

ÎMI TREMURĂ FÂNTÂNILE ÎN CARNE

pe sub pământ eu am venit la tine
şi  doar veninul mierii  m-a durut

poate-am strivit inele sub călcâie
neîndrăznind să intru în sărut

acum e frig în mine şi e cald
în somnul tolănit sub un cuvânt

îmi tremură fântânile în carne
de-atâta cântec îndoit de vânt

Împreună cu poeţii Victoria Milescu şi Nicolae Băciuţ

A-NCEPUT SĂ VINĂ NOAPTEA FĂRĂ ÎNTUNERIC ÎNSĂ

a-nceput să vină noaptea
fără întuneric însă
luna stă sub pleoapa mamei
ca o lacrimă neplânsă

a-nceput să crească iarba
peste tot ce eu ţi-am spus
vine-o pasăre şi mută
răsăritul la apus

DOAMNE, CE MULT ÎNTUNERIC A RĂMAS PE CUŢIT

tata a tăiat mieii şi-a obosit
Doamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit

eu implor frigul să rămână afară
cuvintele mele sunt şuviţe de sânge

nici o fereastră nu poate să m-audă

TATA ÎŞI DUCE OASELE LA MOARĂ

tata îşi duce oasele la moară

apoi îşi bate sângele în grindă

vântul doboară iar o întrebare

ninge tăcut şi alb dintr-o oglindă

o nuntă fără miri se-ntâmplă în pământ

prin lacrima mea trece o pădure

mă bea cu sete cel care nu sunt

cuvintele vin noaptea să mă fure

NINGE STAU ÎN NINSOARE

ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de primăverile
pe care le-am inventat special pentru tine

zăpada mi-a ajuns până la genunchi
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de ultima noastră vară
petrecută împreună

zăpada mi-a ajuns până la piept
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc despre dragostea mea
care poate aprinde zăpezile

zăpada mi-a ajuns până la gură
şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă
în locul cuvintelor

iată zăpada definitiv mă acoperă
şi tu continui să râzi
şi râsul tău viscoleşte zăpezile

SCRISOARE CĂTRE DIMITRIE STELARU

de mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre
cenuşa dintre noi a dat în floare
îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi
sunt străbătut de-o rană călătoare

de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud
cum te caută planetele pe care ai trăit
acum e primăvară vin mugurii pe jos
spre satele pe care le-ai iubit

sălbatec ninge-n casa în care te aştept
s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios
mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta
lângă un foc cu flăcările-n jos

şi umbra mea e leoarcă de sudoare
spre palida ta casă alerg  pe-un drum beteag
aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru
o namilă de greier s-a aşezat în prag.

ULTIMUL MEU POEM

mă întorc de la înmormântarea mea

sunt fericit

pe drum nu e nimeni

prietenii deja m-au uitat

ultimul meu poem

nu interesează pe nimeni

e pace e liniște și toți pomii-nfloriți

de ce să nu fiu fericit?

Fotografiile din grupaj: Lucian Mănăilescu