7 în 7 FESTIVAL ART

7 în 7 ART FESTIVAL

Alice Predoiu

 SUNTEM FRAGILI

(Fragment)

Suntem fragili precum o zi de vara,

ziua în care ai rupt macul de la marginea șinei de tren

și  toate petalele catifelate

s-au ars în lumina soarelui…

sau poate doar au căzut

fragil

pe pământ.

FUGA DIN RAI

Coruri de îngeri se auzeau

din ce în ce mai tare.

– Cred ca se apropie! zise micuța Eva.

Nisipul se scurgea ca o lacrimă.

– Împletește o melodie înainte să le aud aripile lângă noi! exclamă Adam.

– Dă-mi mâna ta,

ca să nu fiu doar eu nevoită să cânt la harpă, răspunse eva.  

Corzile nici nu apucară să fie mângâiate,

când,

cei doi păcătoși se făcură

nori și din nori - stele

și din stele -flori, din flori -

privighetori;

se făcură timp și soare,

căldură dogoritoare

și într-un final - oameni.

Deja concertele se opriseră.

se auzeau doar privighetorile

acum-

liniștitor;

alb.

– Ce ar fi să ne adăpostim într-un alt cer?

– Să-i spunem pământ!

*senzaţionale ultimele două versuri – n.n.

Morfină

Înainte să deschid ochii deja știam: aceeași scenă, aceeași copertină, aceleași scări, toate gri... dar, oh, ce prezentatori, ce public, ce juriu! Așa plini de culoare!

Unde m-am trezit?

Deja m-am obișnuit să mă trezesc mereu în același loc plumburiu și totuși atât de departe. Totul este așa de similar dar asta nu e realitate. Uită-te puțin la clădiri, la străzi și spune-mi că ieri nu erau aranjate altfel! Uită-te pe hartă și spune-mi dacă știi ce e dincolo de margine! Spune-mi dacă mai știi să ajungi la mare...

Așa-i că am dreptate? Ți-ai trăit copilăria pe malul mării și ai peste tot în casă poze și albume de familie dar dacă te întreb care este drumul către mare, în inima ta măcar, îl mai găsești? Te-au făcut nenorociții să uiți tot. Ei nu te vor lăsa să-ți amin-tești. Știi cine sunt ei, nu trebuie să-ți mai explic. Știi cine sunt ei, așa-i? Ei, păpușarii; noi, marionetele conectate la aparate; noi, experimentele aproape eșuate. Încă suntem conștienți de noi doar pentru că ei își doresc să se distreze puțin. Doar noi, nu ceilalți.  Tot ce-mi doresc este să mă trezesc din incubator, să mă rup de aparate, să alerg pe străzile plumburii, sub cerul albastru, să te scot din coșmaruri. 

Dar nu te voi găsi așa ușor, iar ceilalți deja s-au pierdut. Sunt undeva departe, călătorind prin universurile astea, prin codurile astea ce ne sunt bătute prin vene către creier. Și-au lăsat culorile în urmă. Cum de încă simți că eșți tu însuți? Cum de nu te simți doar o copie scârboasă?

Te rog, amintește-ți de mine, simte mirosul vieții!

Asta doar dacă nu mă înșel iar. Asta doar dacă nu am ajuns iar prea târziu. De-ja coșmarul ți-e realitate. Culorile astea nu sunt ale tale, nici ale tale, nici ale tale, nici ale tale! Nu încerca să mă atingi! Nu mă umple de plumb...

Mi-e frică. Am găuri în vene prin care de fiecare dată mi se scurge culoarea. Mă pierd, mă sting...  Îmi închid ochii ca atunci când îi deschid să mă întreb unde am aterizat iar. Dacă încă am culorile...

Înainte să-mi deschid ochii deja știam: aceeași scenă, aceeași copertină, ace-leași scări, toate gri... dar, oh, ce prezentatori, ce public, ce juriu! Așa plini de culoa-re! Unde m-am trezit?

De la cine ați furat culorile, nemernicilor?

Nora Postolache                            

MANIE

Sunt o continuă căutare. Un continuu semn de întrebare. O mișcare circulară ce jonglează neîntrerupt între iubire și frică de abandon. Nu am mai fost cu adevărat singură de multă vreme și totuși niciodată nu simt. Niciodată nu pot simți căldura, mângâierile. Trupul e o carcasă frumos pictată ce adăpostește un vid regenerat ciclic. Singura atingere pe care o pot simți e cea venită din urât, din dorință, din scuipat, noroi și nebunie. Caut, caut, caut, mă înec și mă înfrupt. Nu vreau să mă găsească. Vreau să MĂ găsească.

 

MAREA MOARTĂ

 

Lumina încălzea pielea decolorată a pieptului tău. Liniile vineții ce-ți conturau mâna se unduiau într-un vals acru ce-l simțea doar sângele tău. Mă uităm la tine. Te pri-veam plină de stupoare în ochii blânzi, nespus de blânzi. Ți-am furat maieul și am aler-gat râzând prin cameră. Mă jucăm cu draperiile crem, translucide, cu model minimalist, acum îmbâcsite de amintirile noastre. Te-ai întins copilărește și te-ai uitat la mine trist. Trist. În acel moment s-a stins lumina. Beznă. Unde sunt?

 

CORCODUŞE

 

Cădeau corcoduşele, una câte una... Soarele-mi intra în ochi, iar, pe jos, corcodu-şele se răsfirau pe pavajul încălzit. Îți auzeam vocea pe fundal, îmbâcsită de greșelile mele. Te auzeam, dar nu era nevoie să te ascult - știam deja că am alergat, în pași repezi, cu spatele. M-am aruncat, încă o dată, în nisip mișcător: nu mă puteam deplasa - m-ar fi înghițit cu totul. Încercăm să ţip, dar nu mă auzeam, mă uităm la corcodușe, verde plastic, culori, ascultă-mă, dar nu mă asculta, rezolvă-mă, dar nu mă rezolva. Mă blocam în pereții din scoarță amăruie și mă amăgeam înecându-mă cu seva. Cândva, într-o altă primăvară vor fi iar corcoduşe. Independente de iubirea noastră, vor încărcă crengi și inimi.

Aș vrea să știu dacă noi vom mai fi atunci - atunci când se vor face iar corco-duşele.

 

MALURI

 

Cred că toate amintirile dispar în apă. Cele vechi, uzate, de care nu-ți aduci amin-te decât în momentele de cumpăna când, cu capul în pernă, uiți că exiști și visezi munți și văi și pace sufletească. Toate aminitirile se duc în apă, se oglindesc în cascadele reci pline de umbre și mor, tăcute, printre pietrele ude; altele se pierd în urmele de tălpi din noroaie și tristul apus îngână în locul lor. Unde ne ducem când uităm? Unde ne ducem când suntem uitați?

 

Alexandra Bucur

DEPERSONALIZARE

Îmi e frică de întuneric... Întunericul din „cealaltă parte” e un abis, o poartă spre ceva... un loc pierdut în timp și spațiu în care nu știi ce poți afla. Dacă întune-ricul de aici este similar?

Stau până târziu în noapte și fiecare umbră o asemăn cu o creatură venită din „cealaltă parte”. O creatură ce vrea să-mi devoreze sufletul, să-mi distrugă spiritul, să-mi pătrundă ființa! Un parazit care se atașează de mine... Nu am văzut-o niciodată dar ar putea exista.

Nu? 

Am auzit că dacă te gândești la un lucru care în aparență pare imposibil, unde-va în lumea asta mare el deja există! Cum ar fi să existe fiecare lucru pe care mi-l imaginez eu? Niște corcituri de animale, animale-oameni, oameni-animale, cu puteri nebănuite, schimonosiți, slinoși, deformați în fel și chip! 

Nu se știe când ochii mă pot înșela sau când realitatea nu e realitate dacă nu sunt deja parazitată?... Cum pot știi că mâna mea e a mea sau că piciorul meu e cu adevărat al meu? Dacă ochii îmi sunt injectați ca să pot vedea doar ceea ce vor ei să văd? De multe ori mă înțep în locurile ce-mi par străine corpului meu dar durerea provocată ar putea fi iar o reprezentare a realității deformate.

De multe ori mă văd roșcată deși îmi amintesc perfect că eram șatenă.

M-am ras în cap. Părul ăla nu era al meu. Eu nu eram eu. Am înțeles asta la un moment dat. Mi-au crescut cearcănele, mi-au apărut pungi sub ochi, riduri și părul era la fel de lung ca atunci când l-am tăiat. Am înțeles că ochii erau problema. Tre-buia să știu că era prea frumos ca să fie și adevărat. Sigur nu sunt ai mei...

I-am închis pentru câteva momente și mi-am mângâiat pleoapele pe o melodie lentă ce cânta doar în capul meu (sau nu?). Mi-am mângâiat fața și când am deschis ochii mi-am înfipt mâinile în abisul lor și i-am scos! M-a durut dar nu eram eu. Eu nu eram eu. Ochii mei nu erau ochii mei.

Și nici măcar vocea asta ce-mi răsună în cap meu nu e a mea. Sunt sigură acum. Nu îmi mai e frică. Sunt sigură! Să mă descotorosesc de fiecare parte străină a mea însemnă să mă purific. Să scap de parazit!

Mi-am băgat mâna pe gât și mi-am rupt corzile vocale. Nici vocea ce îți răsu-nă ție în urechi nu e a mea dar cea care-ți răsună ție în cap ar putea fi. 

Ar putea fi...

Tu ce realitate alegi să vezi?