ANIVERSĂRI - VICTORIA MILESCU

LA MULŢI ANI !

POETEI VICTORIA MILESCU

Când spui, despre Victoria Milescu, „Tristeţea Sa” e ca şi când ai rosti nobiliarul „Înălţimea Sa”. Asta pentru că poezia pe care o scrie are aripi de zăpadă şi ţine în palmă un fluture crucificat pe toate culorile miracolului lumii.

CURAJUL SPECIEI TALE

Prin purpura zilei, poemele
ne urmăresc, ne găsesc
ne schilodesc pe viaţă
apoi, mulţumindu-ne frumos
se reîntorc de unde au venit
după ce au extras din noi
acel ceva nepreţuit
fără de care nu-şi pot construi imperiul

Poemele străpung viaţa şi moartea
şi alte bariere
fără să afecteze sufletul
poemului tutelar
fără el, zadarnică ar fi gloria
diplomaţiei stelare

Ce puternici sunt poeţii şi habar n-au
mereu jefuiţi de o mare putere cerească
iar ţara în care trăiesc
e mereu blestemată...

GRĂBIRE

Când pleci grăbit

să-ţi cumperi o pâine şi o sticlă de lapte

cu sângele în dezordine

şi creierii răvăşiţi de vântul verde

al primăverii venite iar prea devreme

brusc îţi iese în cale

iubirea vieţii tale

o recunoşti de departe, strigi

dar ea se uită în altă parte

grăbindu-se la rândul ei

spre cineva, spre ceva nevăzut

amestecându-se în mulţime, topindu-se

în forfota oraşului, şi el

îmbrăcat la repezeală, cu străzile pe dos

cu turnurile desperecheate

sub un cer noros respirând sacadat

descheiat la toţi îngerii…

POLEN DE PLEOAPE

Grăbiţi-vă

în curând vor cânta cocoşii

vin zorii

mă sting

(deşi de milioane de ori mai tare

decât soarele aş străluci)

grăbiţi-vă, voi, vânzători de

stârvuri

preoţi, judecători, jandarmi

artişti, poeţi, veniţi

ca să descoperiţi din întâmplare

(ca toate ale voastre mari

descoperiri)

poemul

cu un ţăruş înfipt în inimă.

 

La Mizil, împreună cu Valeria Manta-Tăicuţu

IMITÂNDU-I PE CEILALŢI

Dumnezeu şi moartea
îmi poartă de grijă
eu fac să dureze efemerul
construiesc o casă pentru vrăbii
sădesc un pom pentru Rai
fac un copil care va dărâma casa
fiind prea mică
şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte
scriu o carte despre toate acestea
şi cineva o va arde
să se încălzească sub viscol…

CERUL DE IERI

Voiam să merg pe strada

ce duce la iubitul meu

voiam să merg desculţă

prin florile de tei

nimic nu se clintea

în steaua neagră

rămasă pe cerul de ieri

voiam să merg pe strada

pe care odată

a mers Dumnezeu…

ORICUI I SE POATE ÎNTÂMPLA ORICE

Vântul trece pe lângă

adăpostul femeilor maltratate

ele mor râzând

pe gardul înalt cu colţi de fier

au pus cerul cu stelele

la uscat

vine femeia nopţii

tocurile ei ascuţite

se înfig sacadat

în carnea trotuarului

vântul trece prin părul

ce-i ascunde faţa surâzătoare

îi fură mica poşetă cu rujul

maron

îi trage trotuarul de sub picioare

rulează iarba

sub care se zbenguie peştii...

Mizil - 1985: Rodian Drăgoi, Victoria Milescu şi Nicolae Băciuţ (de la stânga la dreapta)

SALA DE MESE

Ne aşezăm tăcuţi,

îmbrăcaţi la fel

la masa lungă

deşi semănăm, ea nu ne confundă

mâncăm în tăcere supă,

tocană de cartofi

noi, cei de aici, încet dar sigur

ducem lingura la gură

noi mestecăm

urmărim cu ochi dilataţi grilajul

dincolo de care rulează viaţa

haotică

prietenii, rudele

vin în vizită uneori

bucurându-se că ei încă văd,

merg, respiră

noi, cei care mergem la masă

târşindu-ne papucii de pâslă

ajungem până la telefonul

de pe culoar

sunând în gol

încet dar sigur deşertăm plosca

la miezul nopţii

ne ducem chiar

până la camera de gardă

să trezim doctorul

care nu se trezeşte niciodată

să zgârie cu cheia

pe talpă vecinul de pat

noi, cei care avem picioare

ne apropiem de fereastra cu plasă

şi descriem în amănunt

dezmăţul celor cu sacre obligaţii

expediaţi în cutii frigorifice

noi, în cămăşi

cu mâneci kilometrice

abia scoase din etuvă

umblând cu hohotul la vedere

călcând unul pe capul celuilalt

ne ridicăm, noaptea,

prin acoperiş

trezind oraşul din vis....

EXISTENŢELE FASTUASE

se face ora

când deschide la anticariat

studentul palid începe munca

de sortare a cărţilor

purtând în ele duhul celor

care le-au scris, le-au citit,

le-au cărat

dintr-un loc în altul

îşi potriveşte meticulos ochelarii

sunt la locul lor

legitimaţia e la locul ei

inima e tot acolo

numai eu ce caut aici

când ar trebui să fiu acasă

cu membrii familiei în jurul

mesei

sărbătorind Paştele sau Crăciunul

atunci oamenii stau acasă

astfel încât oraşul să fie gol

să fie al meu

să exist şi eu pentru el

cum există el pentru mine

oraşul somnului virulent

merg prin ceaţa lui

cu cărţile pline de versuri

safice şi adonice

când se vor trezi

vor găsi foi rupte sau multă

cenuşă

de ce e aşa de important să

trăieşti

strig statuilor împietrite vitejeşte

când totul e făcut

pentru a deveni gunoi

ce să-i dau timpului când are tot

câteva file smulse de vânt

el vinde mai bine decât mine

ies din subsol

mâinile de ceară ale studentului

au rămas pe tejghea

nu, cărţi de poezie nu primim

nu se vând

nu se cere poezie

exişti dacă ai o utilitate

cuviincioasă

mă aşez la măsuţa joasă

mestecând mâncare americană

ascultând muzică americană

alături o chinezoaică

având în faţă o ceaşcă de ceai

în dreptul gurii o botniţă albă

să fie protejată

de virusul poeziei

plutind în aer

la ce-ţi foloseşte inteligenţa

dacă nu-ţi salvezi specia

câte un condamnat se uită pe

geam

curios ce fac eu acolo la măsuţă

lângă un câine cu cercel

mâncăm hamburger, bem cola

şi de ce dracu’ nu mai dispărem

în tunel…

EUROPOEMUL

La un pas de noi

poemul se zvârcoleşte

sfârtecat de bombe, otrăvit

poemul horcăie, dar nu-l auzim

noi nu ne ridicăm în picioare

noi dormim

trec nori grei, sulfuroşi

noi dormim

la umbra păsărilor de pradă

soarele nostru a orbit

râul se spală pe mâini cu leşuri

cei bravi au căzut lângă noi

în fluviul cu grătarele înfundate

de visurile câtorva visători lucizi

noi nu ne ridicăm în picioare

noi dormim

şi poemul doarme în noi…

ŞCHIOPUL DIN FAŢA BLOCULUI

Cum stă drept

cu faţa uscată de vânt

pare o santinelă

sau o barză mare păzindu-şi

cuibul

de beton înălţându-se de la

pământ la cer

trec sfios pe lângă el

parcă mi-e ruşine că merg

că am picioare

încălţate în cizme cu aripioare

nimeni nu îndrăzneşte

să-i treacă pe dinainte

ploaia nu-l udă

frunzele nucului cad razant

gândacilor li se înţepenesc

picioarele

răsturnându-se cu burta în sus

aşa se face că în blocul nostru

nu sunt gândaci

nici câini,

nici şoareci

nici păsări care să îl trezească

cu un ciripit

cum stă cu unicul picior

în balta lacrimilor

îngheţată…

NANIA

Cresc încet, dar continuu

precum stalactita –

câţiva milimetri pe an

oare câte veacuri voi aştepta

să ajung la fereastră

fluturând o batistă albă

oare câte veacuri vei aştepta

să luminez

peste valuri

să te apăr cu sângele-mi

incandescent

urcând atât de încet

în venele

unei peşteri a comorilor

descoperită vreodată întâmplător

de vreun tâlhar

încurcând treptele anilor

cresc încet, dar fără oprire

precum lacrima

înecând marea...

TE AŞTEPT, BUCURIE

Te aştept, bucurie
la masa încărcată cu roadele
înfrângerilor scumpe şi rare
la ferestre am pus flori de purpură
ca rănile ce se gudură la picioarele tale
te aştept în genunchi
cu ochi zdrobiţi
de bulgări de soare
când cerul îi aruncă spre tine
într-un joc
în care vreau şi eu să mă prind
te aştept cu mâinile jupuite de mângâierea aerului
ce miroase a tine
te aştept pe scut şi sub aripa de privighetoare
te aştept pe ruinele ultimului sărut
să ciocnim pahare cu lacrimi
sub bolta arcuită de floarea bogată
tu, ameţitor de curată
te aştept ca pe o vrajă, ca pe un blestem
ce scapără piatră de piatră
te aştept ca pe o bătălie
dintr-un încă nedeclarat  război
din care nu ştiu dacă mă mai întorc vie…