COLABORĂRI - ANCA-IULIA BEIDAC, ANDREEA STATE

DIN LUCRĂRILE COLABORATORILOR  ŞI CITITOrILOR PAGINII NOASTRE

Anca-Iulia Beidac

ALBASTRU

marea miroase a plecare amară

meduze verzi se-agaţă de mine îmi strigă

rămâi ce dacă eşti o sirena din nord

mateloţii  îţi vor  închina ode corăbiile vor eşua

căutându-te

în vis un fluture aleargă fugărit de o gură de leu

nisipul îmi arde sub şoapte iar eu

aştept un mus să  îmi aducă

soarele lui amestecat

turcoaz sau verde

sângele lui clocoteşte

HALUCINOGEN

hipocampus

hipotermie

hipoalgezic

hipopotam

încerc pastile galben cu verde

alb cu albastru deschis

acum pot desena chipul tău

cu final de film francez

nu folosește să legi

gândurile cu sfoara

spânzuratului se vor întoarce

oricum

fac o hartă a durerilor aleg mereu

între mine și mine

când o să uit numele tău

n-o să mai știu cine sunt

PRENDS-MOI
= JAM SESSION CU SULTANUL ALBASTRU =

sultanul meu cel ca un lac albastru-verde cu ochi de tătar şi inima rece
prepară cafea la picioarele mele

eu cadâna lui favorită izvor sprinţar şi blond de sub pământ visez să mă topesc în marea
cea mare şi nesfârşită a lunii

uite sunt 9 zile deja de când lumina ochilor lui a făcut dragoste cu toate popoarele lumii
şi-a spălat sângele în sângele meu
din rana de pe umărul stâng ieşeau raze mici
atunci acum pe acolo se cântă cântarea cântărilor femeile
îşi leapădă pruncii să fie cu el tu
lasă-ţi umbra ta să plece el
o să-ţi dea să mănânci din carnea lui seara o să te ducă în toate cele o mie şi una de nopţi
seherezada lui
sultanul tău albastru el

dedesubtul izvorului dorm toate mările lumii toate oceanele ei şi orice lac

deopotrivă sultanul

DECLARAŢIE

mă scufund în vară
am mai zis nu crezi că Vivaldi
vara lui e mai adevărată decât
ploaia care ne-a ţintuit ieri în casă

mă scufund în mine
nu e un exerciţiu de imaginaţie
nu pot
dacă nu scrijelesc hârtia
clapele urlă în haită s-au săturat e
târziu du-te la culcare mi-am zis

am fumat din noi toate fumurile deja
sunt lucidă
ca lama bisturiului
care taie din mine

m-am îmbătat cu
lumina chioară a dimineţii
care te strângea în braţe
când cântai
cu ochii închişi
în somn muzica mea

nu vodca nu e bună
am încercat chiar şi un joint
un fum sau două trei ţi-am zis nu

simt nimic

fumătorii mor tineri
nu simt nimic
niciun efect
niciun efect
niciun drog
mai tare ca tine...

Andreea State

 

Îngerul din parc

Era o seară senină. Mergeam cu pași repezi spre parc, cu gândul că mă voi opri pentru a contempla cerul încununat de stele, și luna care se ascundea după ele. M-am așezat pe o bancă, priveam cerul și mă gândeam că unele dintre stelele pe care le vedeam erau aceleași de milenii și că unele dintre ele au dispărut cu mult înainte ca lumina lor să ajungă la noi. Lumina stelelor poate părea eternă, dar și stelele mor, la fel și visele mele...

În timp ce admiram stelele și meditam, brusc am auzit un zgomot. M-am ridicat de pe bancă, am făcut câțiva pași, dar nu se mai auzea nimic. Mă gândeam că probabil este vreun cățel, prin apropiere, dar dintr-o dată se auzi o voce:

– Tu!

– Da, cu tine vorbesc! a continuat.

Mă uitam nedumerită, neștiind din care parte a parcului se aude vocea. Priveam sceptică în toate direcțiile și totuși nu vedeam pe nimeni, nu reușeam să localizez vocea, iar ea continua să îmi vorbească.

– Oprește-te! Nu mai face niciun pas! Nu te mișca, este periculos! Cum te-ai gândit să ieși așa pe stradă?! Orice acțiune a ta poate provoca o explozie!

Ascultam și aș fi vrut să întreb despre ce vorbește, nu înțelegeam ce explozie aș fi putut să declanşez. Nu am apucat să întreb, pentru că vocea a continuat:

– Cum, ce explozie? Tu ești ca un avion încărcat cu exploziv. Pari uimită, nu știai?

Priveam în continuare și nu înțelegeam nimic.

– Se vede cu ochiul liber: agresivitate pasivă... visuri abandonate... proastă dispoziție... emoții reprimate... teamă... ură... nesiguranță... neîncredere! Da, neîncredere în tine însăți! Disperare și neîncredere profundă. Toate acestea formează un amestec periculos, foarte periculos. Ar fi suficient ca cineva să te bage în seamă ca să explodezi.

Voiam să spun ceva, să ripostez, însă eram mută. Parcă nu puteam deschide gura, să spun ceva. Mă simțeam captivă și totuși eram liberă. Eram eu cu acea voce. Totul era ciudat. Auzeam o voce, fără să văd pe nimeni, iar acest lucru nu mă neliniștea, dar nu îmi dădea nici o stare confortabilă.

Dintr-o dată s-a auzit un râs puternic și vocea și-a continuat monologul.

– Cine sunt eu ca să îți vorbesc așa? Serios, asta te preocupă pe tine acum? Bine... să zicem atunci că sunt cineva necunoscut, care vede tot și nu poate fi văzut, și sunt aici pentru a dezactiva bomba pe care o porți în suflet.

Începeam să devin neliniștită și tot ce știu e că aș fi vrut să o rup la fugă, dar nu am terminat să îmi duc gândul până la capăt, pentru că am auzit:

– Nu! Nu trebuie să mai faci niciun pas, și mai ales că sunt pași mentali cei la care te gândești. Dacă nu te oprești va sări totul în aer, începând cu tine însăți. Renunță la emoțiile negative din sufletul tău și așa îi vei permite inimii să se deschidă pentru a lăsa să intre în viața ta lucrurile și visurile noi. Sper că ai înțeles! Acum hai, poți să te plimbi prin parc, dar să nu iei graba cu tine.

După aceste cuvinte vocea a dispărut, iar eu mă plimbam liniștită prin parc, la lumina felinarelor.

Dintr-o dată a sunat alarma ceasului, am deschis ochii și nu mă aflam în parc, eram la mine în pat. Tocmai mă trezisem. M-am ridicat din pat, am deschis larg fereastra camerei mele și odată cu ea, fereastra sufletului. Am lăsat să intre aer proaspăt. Priveam afară, dar și înlăuntrul meu. Parcă timpul s-ar fi oprit și aveam impresia că stăteam de mult în fața ferestrei încercând să deslușesc ceva obscur. Cerul era senin, dar în sufletul meu erau nori. Parcă soarele se ascundea odată cu incertitudinea mea. Am ascultat glasul interior și mi-am dat seama că, așa cum vremea are și momentele ei mohorâte, așa și sufletul se lasă cuprins de  sentimente întunecate.

M-am trezit cu dorința de a înlătura norii care se abătuseră asupra mea și să las soarele să pătrundă. Mă lăsasem purtată de gânduri și auzeam un strigăt din mine: „Răbdare și voință!”. M-am trezit cu dorința de a mă admira. Da, m-am oprit să admir frumusețea pe care o păstram în interior și nu o scoteam la suprafață. Acea dragoste, tandrețe, respect, timiditate.

După acel vis am făcut un pact cu mine: să prețuiesc fiecare moment. Mi-am dat seama de atât de multe lucruri. Mi-am dat seama că eu eram cea care decidea cum se simte. Totul devenea din ce în ce mai clar și în liniștea sufletului meu începeau să pătrundă razele pe care le așteptam. După acel vis mi-am dat seama că eram fericită, mi-am dat seama că aveam un zâmbet larg și frumos, că aveam multe lucruri frumoase pe care să le ofer, iar atunci când mă vor încerca sentimentele negative va trebui să îmi amintesc cât de frumos și interesant este faptul că exist.