REMEMBER - NICOLAE LABIŞ

NICOLAE LABIŞ

(2 decembrie 1935 – 22 decembrie 1956)

84 de ani de la naştere – 63 de ani de la moarte

AMINTIRILE DOAMNEI PROF: MARGARETA LABIŞ

(Mizil -  octombrie 2015)

„Noi ne-am născut în satul Poiana Mărului, co-muna Mălini, Suceava - pe atunci Baia, nume preluat de la localitatea unde Ştefan cel Mare a purtat o mare bătălie. În satul natal, în casa învăţătorilor Eugen şi Profira Labiş, fratele meu a avut norocul să-şi formeze, încă de mic, per-sonalitatea, influenţat, cred, de trei factori: natura încân-tătoare - şi nu vreau să vorbesc prea mult despre locurile acelea extraordinare ale Ţării de Sus, atâta doar vă spun, cum le spun şi elevilor mei, că m-am născut pe Valea Bal-tagului, pentru că în romanul scris de Sadoveanu, Vitoria Lipan ajunge în punctul terminus al călătoriei sale chiar în satul Poiana Mărului care, pe atunci, se numea Doi Meri. Aici, se spune, a aflat Sadoveanu, venit la vânătoare, în-tâmplarea ce conţinea sâmburele epic al cărţii.

În afară de minunile naturii, fratele meu a fost in-fluenţat de bogăţia folclorului local, Poiana Mărului fiind o vatră păstrătore de tradiţii. Al treilea factor în formarea sa intelectuală şi scriitori-cească l-a constituit biblioteca familiei, pe rafturile căreia se aflau, la loc de cinste, marii poeţi ai acestei ţări, începând cu Eminescu.

Sunt multe de spus, dar am să mă opresc la momentul important când fratele meu, pe atunci în clasa a IX-a, a câştigat Premiul I la Concursul Naţional de Literatură «Mihai Eminescu». A fost o lucrare care i-a impresionat pe toţi membri juriului, elevul liceului din Fălticeni fiind ales, deşi era cel mai mic dintre participanţi, să ţină cuvântul de final al manifestării.

Acest lucru l-a determinat pe eminentul profesor Constantin Ciopraga să vină la Fălticeni cu propunerea de a-l transfera pe Nicolae Labiş, în clasa a X-a, la Liceul Naţional din Iaşi. Acolo, pe holul principal de la intrare, se află şi azi un impunător ta-blou de marmură, pe care e înscris şi numele Nicolae Labiş.

Părăsind târgul în care învăţaseră cândva Creangă şi Sadoveanu, fratele meu va cunoaşte frenezia culturală a capitalei moldave, dar, după numai un an, dă examen şi reuşeşte la controversata Şcoală de Literatură „Mihai Eminescu”, considerată de mulţi o fabrică de scriitori.

Însă el avea starea de poezie, acel impuls pe care îl au doar cei aleşi. La 19 ani (1954) termină cursurile şi este angajat la Revista Contemporanul, apoi la Gazeta li-terară, urmând concomitent cursurile Facultăţii de Filologie (se înscrisese în anul III, fiindu-i echivalate studiile). Este însă dat afară pentru îndrăzneala de a-şi fi procurat, de la anticariatul Sterescu, prima ediţie a volumului de poezii al lui Eminescu (în care se afla poezia interzisă Doina), cărţile lui Blaga sau cele ale marilor poeţi francezi. I   s-a forţat dulapul, cărţile au fost confiscate, iar poetul a intrat într-un conde umbră.

Un prieten ziarist, fost asistent al lui George Călinescu, căruia i se plânge că i-a fost interzisă publicarea, îl sfătuieşte: „Scrie şi tu o poezie despre partid şi gata; ai scă-pat! Te iartă...” Aşa îi apar câteva poezii în stilul epocii dar, dacă le găsiţi şi le citiţi cu atenţie, veţi găsi chiar şi în ele fiorul poeziei autentice, pentru că Labiş nu transmitea lozinci, ci imagini. (Iată, spre exemplu, cum suna poezia Noi, nu!: O parte din noi ne-am învins/ Greşeala, minciuna şi groaza,/ Dar e drum, mai e drum necuprins/ Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza./ Generaţii secate se sting,/ Tinerii rîd către stelele reci -/ Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă/ Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?// Cine din noi va muri/ Înainte ca trupu-i să-i moară?/ Cine-o să-şi lepede inima-n colb/ Insu-portabil de mare povară?/ Ca un vînt rău, ori ca o insultă/ Întrebarea prin rînduri trecu./ - Ascultă, ascultă, ascultă!/ Noi, nu! Niciodată! Noi, nu! – n.n.)

Poate că mulţi vor să ştie adevărul despre moartea poetului Nicolae Labiş. Cert e că, înainte cu o lună de tragicul lui sfârşit s-a lansat zvonul că ar fi murit în Deltă, un-de se dusese împreună cu regizorul Lucian Pintilie. Dar s-a întors de acolo fără nici o problemă sau întâmplare care să justifice zvonul. La puţin timp însă a avut loc stupidul accident de tramvai, căruia i-a căzut victimă. De la locul accidentului - staţia era chiar în faţa Muzeului de Istorie Bucureşti - a fost plimbat pe la câteva spitale, fiind internat, în cele din urmă, la Spitalul de Urgenţă, cu fractură de coloană. În dimineaţa zilei ac-cidentului fratele meu a scris acel cunoscut poem epitaf: «Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit,/ Pasărea cu clonţ de rubin,// Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă...»

A fost foarte tainică, misterioasă, compania în care s-a aflat el în acea seară. A intervenit în viaţa lui o femeie, Maria Polevoi, balerină la Ansamblul Ciocârlia, care ştiţi că aparţinea unui anume minister şi care s-a sinucis mai târziu - sau a fost ajutată să se sinucidă - luând o mare doză de somnifere. Poate că a trăit drama acelei mari remuşcări sau poate că nu ştia mai multe decât a spus… Oricum, nu trebuie uitat că în acel an, 1956, avuseseră loc evenimentele din Ungaria, de a căror contaminare se te-meau autorităţile de la Bucureşti. Iar Labiş putea să devină un simbol al tinerilor ne-mulţumiţi de regim şi de ocupaţia sovietică.

Tata a fost chemat la Comitetul Central şi certat, pentru că n-a avut grijă de fratele meu, care ar fi fost băut. Ca şi cum directorul şcolii din Mălini trebuia să aibă grijă de poet, nu cei ce i-au deturnat destinul, sperând să-l transforme pe poet într-un vector cultural al propagandei.

La spitalul de urgenţă a supravieţuit 10 zile. Nici nu şi-a dat seama că o să moa-ră. Era optimist ca toţi săgetătorii şi ca toţi cei din neamul nostru. La căpătâiul lui veniseră, în acele ultime zile, foarte mulţi prieteni. Îmi mai amintesc că, în una din ele, mi-a şoptit, după ce mi-a admirat paltonul pe care îl cumpărasem cu banii dăruiţi de el: «Să ştii că am fost împins de cineva...» Nu mi-a spus de cine şi nici în ce împrejurare, dar poetului Florin Mugur, care a scris mai târziu o carte, i-a mărturisit că, împins pe grilajul dintre vagoane, a căzut pe asfalt.

În noaptea fatidică asistenta m-a sfătuit: «Domnişoară, să nu plecaţi, să rămâ-neţi în noaptea asta la spital!» N-am înţeles de ce, pentru că tata nu mă lăsa să stau, era perioada colocviilor de sfârşit de an... Apoi, când a intrat în comă, a avut un ultim moment de semiluciditate şi l-a rugat pe tata: «Trimite-mi trei metri cubi de ozon! Mă sufoc...»

Când a sosit şi mama în Bucureşti, mi-a fost greu să o recunosc. De la Mălini până în capitală albise complet.”

Vorbind despre „Moartea Căprioarei” doamna profesor a ţinut să precizeze că întâmplarea este reală, sora bolnavă fiind chiar domnia sa (Un elev al doamnei, azi ce-lebru medic neuro-chirurg, întrebat de inspectorul ce asista la ora de română ce i-a plă-cut din Moartea căprioarei a răspuns, candid: „Mi-a plăcut tovarăşa, când era bolnavă, flămândă şi pe moarte...”).

Iar „istoria” poeziei ar fi aceasta:  „În timpul secetei din anul 1946. într-o zi toridă de august, un copil din vecini ne-a adus cumplita veste. „A secat Suha!” Era de necrezut. Pârăul, care străjuia satul cu un bogat debit de apă, să sece? Fratele meu m-a prins în garabă de mână şi m-a scos din casă să văd grozăvia. Eram doi copii speriaţi, desculţi, alergând prin colbul fierbinte al drumului către marginea dinspre munte a sa-tului. Acolo, în locul bulboanei adânci, unde ne scăldam cu ceilalţi copii toată vara, am văzut o mocirlă neagră pamântie în care agonizau ciţiva peştişori alburii, zvâcnind din codiţe. N-am să uit privirile înfometate ale copiilor care încercau să-i prindă. Aruncân-du-se pâna la brâu în nămol, fratele meu a reuşit să pescuiască doar 4 raci pe care mi   i-a aruncat cu dibăcie  în poală. Pâna acasă, cleştii lor ascuţiţi mi-au însângerat pulpe-le, dar i-am ţinut strâns în poala rochiţei răbdând usturimea.  În  seara aceea am mâncat doar raci fierţi. Eu m-am îmbolnăvit.

A doua zi tata a hotărat să ne caute hrană în pădure. L-a luat pe fratele meu la acea tainică vânatoare, înduplecat de rugaminţile lui insistente. S-au întors seara pe întuneric ducând cu greu prada. Dormitam slăbită de febră cand fratele meu m-a prins de mână şoptindu-mi să-l urmez. Ajunşi în bucătaria de vară, am văzut la lumina lunii într-o coşarcă mare capul căpriorului ucis. Avea ochii deschişi, sticloşi, înţepeniţi în sus ca într-o rugăciune. Fratele meu a încercat fară succes să-i închidă apoi mi-a şoptit cu vocea gâtuitâ de plâns: „Ai să te faci bine, vezi? Avem carne!”

După opt ani, copilul din Poiana Mărului, devenit un tânar poet încrezator în talentul  său, era chemat de forţele tainice ale destinului să scrie o poezie emblematică de un dramatism tulburător.

În vara anului 1954 a sosit acasă pe neaşteptate. Plecase din Bucureşti cu Fănuş Neagu, amandoi având delegaţii de documentare, după uzanţele ziaristice ale timpului. Fănuş urma să rămână o seară la Cornu Luncii (sat limitrof comunei Mălini) la sora lui, Marcela, profesoară la şcoala din sat.

A intrat pe poartă în timpul amiezii şi după îmbrăţişari, după scurte explicaţii şi-a răcorit faţa cu apă proaspată din fântană, apoi ne-a oferit darurile pregătite cu grijă. Cele mai multe erau pentru Teodora-Dorinuţa, sora mai mică. La masă a gustat câte puţin din bucatele preparate cu grijă de mama, apoi, peste puţin timp putea fi văzut că-lărind pe malul pârâului Suha Mare, spre munte. Împrumutase un cal de la un vecin pă-durar ca să ajungă mai repede în Poiana Mărului, satul natal. De ce galopa pe malul apei şi nu pe drumul mare? Ce amintiri il chemau?

Ȋn dreptul bisericii din Poiana Mărului s-a oprit pe peluza spaţioasa a şanţului, a descălecat şi a legat calul de un plop ȋnalt. Acolo se ȋnşirau fară soţ plopii plantaţi de tata şi de flacăii din sat cu ocazia construirii bisericii. Acolo, aşezat pe iarba şantului ȋnalt, cu coatele pe genunchi şi cu capul ȋn palme privea gânditor spre dealul ȋmpădurit, ȋnvăluit de umbrele ȋnserării.

Un flacău din vecini, care venea de la pădure cu o căruţă de lemne, văzându-l, a crezut că, poate, este bolnav şi a anunţat-o pe mama. Alarma fusese falsă. Fratele meu s-a intors teafar, dar tăcut şi ȋngândurat. Se ȋnserase. A mâncat puţin şi s-a ȋnchis ȋn ca-mera unde urma să se culce, motivând că are ceva de scris.

Era o noapte senină de august, cu lună plină. Speram să iasă din camera şi să stăm de vorbă ca altadată. Tata s-a ȋntors obosit de la o şedinţa şi s-a retras lângă su-rioara mea, să o adoarmă. M-am culcat şi eu lânga ei. Pe la miezul nopţii fratele meu a intrat ȋn vărful picioarelor ȋn bucătarie, unde mama ȋncă mai trebăluia. A rugat-o ȋn şoapta să-l asculte: „Seceta a ucis orice boare de vant,/ Soarele s-a topit pe pamant......”

La prima audiţie nocturnă, prima apreciere elogioasă a mamei. Emoţionat şi puţin jenat a decis să plece a doua zi la Bucureşti cu gândul de a publica poezia. Vara, când şefii de la reviste erau ȋn concediu, se putea obţine mai uşor acordul pentru tipar. A plecat dis de dimineaţa, cand eu dormeam. Ȋn rapidul de Bucureşti s-a ȋntilnit cu Fă-nuş Neagu, care s-a arătat surprins de graba ȋntoarcerii lui ȋn capitală, dar a aflat că motivul era dorinţa de a publica cât mai repede poezia deosebită scrisă ȋn noaptea pre-cedentă  la Mălini. Solicitat de Fănuş să i-o arate, a constatat că cele două foi transcrise cu grijă nu erau nici ȋn servieta cu manuscrise, nici prin buzunare. Ȋnţelegandu-i supă-rarea, Fănuş a ȋncercat să-l liniştească ȋn glumă: „N-ai scris-o tu, mai scrie-o odată! “

Nici ȋn tren şi nici la Bucureşti fratele meu nu a putut reface integral textul iniţial al poeziei (dupa cum mi-a mărturisit ulterior şi după cum reiese din ciornele rămase ȋn manuscris). În dimineaţa plecării lui la Bucureşti, am gasit textul poeziei şi curioasă l-am citit cu emoţie. Pentru prima oară am realizat că fratele meu este un mare poet. Ȋn aceeaşi zi am expediat manuscrisul prin poşta şi astfel poezia „Moartea Căpri-oarei” a fost publicată  ȋn revista „Viaţa Românească” din luna octombrie 1954. Au-torul, Nicolae Labiş, nu ȋmplinise 19 ani.

          La  puţin timp după apariţie, ȋn preajma zilei mele de naştere, am primit un colet „cu valoare” de mărimea a două cutii de chibrituri. Am recunoscut scrisul fratelui meu şi am bănuit ca este un dar aparte. Ȋn cutioară albastră se afla un strat bine presat de bombonele. Dezamagită, am aruncat darul: ce glumă. Dar, din interior s-a rostogolit un ceas micuţ, cu braţara de argint şi cadran aurit. Fusese ȋnfăşurat ȋntr-o mică scrisoare de mulţumire ȋncheiată cu urarea tradiţionala: La mulţi ani! Primul meu ceas era cu totul aparte. L-am purtat cu drag mult timp, chiar şi după ce s-a defectat. Îmi amintea de el.”

MOARTEA CĂPRIOAREI

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,

Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cişmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni în şirag să se-adape

Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

Şi stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Şi nările-i subţiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Şi viaţa căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis

Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,

Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata

Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege şi de datini...

Dar legea ni-i deşartă şi străină

Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina şi mila sunt deşarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalţă tata foc înfricoşat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu

Un clopoţel cu clinchet argintiu...

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

ALBATROSUL UCIS

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,

Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,

L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l

Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării

Sta nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.

Priveşte încă parcă talazurile zării

Cu gâtul galeş îndoit în sus.

Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,

Furtuna ce-l izbise îi cânta-un surd prohod

Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise

Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare

Muriră fără lupta sclipind acum bogat,

Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,

Aripa lui cu mâl întunecat.

Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,

Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.

Războinicul furtunii zvârlit între moluşte

Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.

Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară

Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,

Îţi pare că zbura-va din nou, ultimă oară,

Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.

MIORIŢA

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,

Zbuciumat se plânge fluierul de fag.

Inima mi-o strânge și pătrunde-n sânge

Acest cântec dureros și drag.

Stelele făclii, păsărele mii,

Jalea își descântă-n fluierul de os...

Tainic își frământă cadențarea sfântă

Acest cântec trist și luminos.

Se îngână lin liniști în arin,

Tremură la stână fluierul de soc.

Măicuță batrână cu brâul de lână,

Ce mai cați bătutul de noroc?

Brâul tău din copcii s-a desprins - târzii,

Pașii ți-i înseamnă pe cărări cu lună...

Pentru ce și astăzi lăcrămezi și vii

Când la stână fluierele sună?

El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,

El, cu plete negre-n vânturi scuturate,

N-are să mai poată mândrul ciobănel

Înaintea ta să se arate...

Ochilor tăi tulbui pentru vecii li-i dat

Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,

Pașilor să-l cate pentru veci li-i dat

În pădurea lungă de baladă...

Ostenești... O clipă numai să te-oprești.

Odihnește-ți ochii în afund de zare...

Vai, pe zare-s nouri - turmele cerești -

Și-auzi glasul tragicei mioare...

De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări?

Despletit ți-i părul - albă vâlvătaie...

Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări

Miorița laie, bucălaie...

***

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,

Stau câteodată împietrit și mut

Să-nțeleg o clipă neînțelesul grai

Plin de jalea unui veac trecut..

NOI, NU

O parte din noi ne-am învins

Greșeala, minciuna și groaza,

Dar e drum, mai e drum necuprins

Până-n zarea ce-și leagănă oaza.

Generații secate se sting,

Tinerii râd către stelele reci.

Cine-și va pierde credința-n izbândă

Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?

Cine din noi va muri

Înainte ca trupu-i să moară?

Cine-o să-și lepede inima-n colb

Insuportabil de mare povarș?

Ca un vânt rău, ori ca o insultă

Întrebarea prin rânduri trecu.

Ascultă, ascultă, ascultă!

Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

PASĂREA CU CLONŢ DE RUBIN 

Pasărea cu clonţ de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonţ de rubin,

Iar mâine

Puii păsării cu clonţ de rubin,

Ciugulind prin ţărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiş

Care va rămâne o amintire frumoasă...

SCRISOARE MAMEI

 În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,

Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,

Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi

Urmează-n taină calea iernaticei iubiri.

Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire -

E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,

În vremurile-acelea săpate-n amintire

C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodată

Şi năvălea într-însa al datinei popor! -

Strălucitoare capre cu lâna colorată

Şi toboşari de basme săltând într-un picior.

Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,

Şi draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc,

Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted,

Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc.

Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,

Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,

Când ascultam la geamuri şi palma dumitale

Îmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi.

Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire;

M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai,

Dar sunt acum departe, privind în amintire

O mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

SUNT SPIRITUL ADÂNCURILOR

Eu sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi,

În lumea alcoolurilor tari,

Acolo unde numai frunzele

Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.

Din când în când

Mă urc în lumea voastră

În nopţi grozav de liniştite şi senine,

Şi-atunci aprind mari focuri

Şi zămislesc comori

Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.

Apoi cobor din nou prin hrube trudnice

În apa luminoasă, minunată.

Sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi.

AM IUBIT... 

Am iubit de când mă ştiu

Cerul verii, străveziu,

Despletitele răchite,

Curcubeiele pe stânci

Ori pădurile adânci

Sub ger alb încremenite.

Mi-a fost drag pe bărăgane

Să văd fetele morgane

Ori pe crestele din munte

Joc de trăsnete rotunde,

Scurgerea cocorilor,

Pacea înălţimilor,

Semeţia pinilor

Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,

Floare roşie pe gură

Şi în inimă arsură,

În priviri zăpezi candide

Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades

Tot ce gândurile ţes:

Pe al filelor polei

Dansuri repezi, legănate,

De pe arcuri înstrunate,

Săgetarea de idei...

Toată-această măreţie

Ne-a fost dată din vecie...