PICĂTURA DE SUBLIM - MIRELA LUNGU

PICĂTURA DE SUBLIM

Mirela Lungu

LUNA CAFE

Am intrat, cu pas șovăitor, în cafenea. Îmi părea rece și pustie, neprietenoasă. M-am așezat pe un scaun simplu, din lemn. Cu picioarele lungi și subțiri. Părea vechi, stil retro. Ba chiar fragil. Am cerut o cafea cu lapte. Ador laptele. Pentru că face totul mai dulce. Tu o beai amară. Ți se citea pe față. Te-am rugat să-mi vorbești despre mi-ne. Despre stilul meu literar. Ai făcut o grimasă ironică și ai scos o carte. Mi-ai citit un poem. Mi s-a părut cinic. Ba chiar macabru. Te-a distrat reacția mea. Mi-ai spus că așa este literatura. Că nu e despre frumos. Pentru că nu el va salva lumea. Eu credeam con-trariul. De aici tensiunea, conflictul. Aveai o privire teribilă. Ca și cum ai fi vrut să ucizi diferența dintre noi. Aproape o viață.

Mi-am aprins o țigară. Încercam să câștig timp. De reacție. Necunoscutul îmi trezește fiori. Mi-ai zis să mă relaxez. Totul este o iluzie. Aș fi dat orice să pot. Dar eu luasem întâlnirea asta în serios. Am comandat o salată. Cezar. Tu ai cerut la fel. Părea un gest de curtoazie. Am zâmbit. M-am uitat în jur. Cafeneaua era aproape goală. Prin ușile larg deschise, bătea vântul. Era un vânt cald, ca în deșert.

Chelnerul avea un mutră bizară. Părea de pe altă planetă. De altfel, și tu. Mă simțeam un personaj de film mut. Nu îmi găseam cuvintele. Mi-am căutat, instinctiv, mobilul. Era pe masă. M-ai întrebat de ce scriu. Asta m-a luat prin surprindere. Am râs, mi s-a părut o glumă. Ți-am răspuns că e modul meu de exorcizare. Încerc să-mi cu-nosc demonii. Ca să-i pot stăpâni.

În regulă, mi-ai răspuns. Dar de ce ți-e frică de ei? Frica îi atrage. Atunci mi-am dat seama că o simți. Și tu. În sânge. Am ciocnit un pahar de vin. Roșu. Eu am văr-sat o picătură pe masă. Mi-ai zis, nu te îngrijora, se șterge. Nu vom lăsa urme aici. Suntem în plină ficțiune.

În secunda aceea, m-am gândit că ești nebun. Mai nebun decât mine! Te-am în-trebat nedumerită: deci putem face orice? Totul dispare? Mi-ai zis, da! Uite, încearcă să-mi rupi o mână! Sau poți să dai foc mesei noastre! Am rămas perplexă. Am luat cu-țitul de pe masă și ți l-am dus la beregată. Voiam să văd dacă ți-e frică. Când ți-am atins pielea gâtului, m-ai privit fix. Cu o milă nesfârșită. M-am simțit rușinată. Îmi venea să intru în pământ. Erai fantoma mea preferată. Am închis ochii și m-am rugat să dispari. Cartea a rămas neclintită pe masă. Nu se vedea nicio pată. Telefonul arăta doișpe fix.

TREI POEME

LIFE TROUBLES

(stele verzi)

Recunosc că am probleme cu blondul
Niciodată nu-mi iese nuanța visată
E ca și cu așteptările într-o relație
Primești mereu altceva și altcineva
E de vină pentru stelele tale verzi
Eu te-am iertat în fiecare seară doar
Să te pot acuza dimineața că mi-ai
Încurcat vopselele și realitatea nu
Mai este blondă să știi am ajuns să
Urăsc brunetele pentru că au atâta
Tupeu și nu le este teamă să țipe
La imprimantă la laptop la smartphone
Că sunt mai proaste ca ele dar noi
Avem întotdeauna dreptate când
Spunem că inima noastră e blondă

NEXT DIVA (Remember)

Un fluture se-nchide-n crisalidă,
Sub ochii tăi, șoptindu-ți, noapte bună!
În jungla carnivoră și perfidă,
Ești menestrelul poftelor. Nebună

-I femeia ce-și azvârle în coridă
Dessu-ul roșu! Ca un steag spre lună,
Ea formele își flutură, silfidă,
Pe-o noapte dând ce zile-ntregi adună.

Într-un parnas al fițelor de ceară,
Bărbați „en titre”, critici nesătui,
I-admiră pulpa sexy de fecioară,
Visând pe foc s-o frigă-n sânge: 'T-ui,

Săgeata fix spre bustul divei zboară,
Dar se înfige, ups, în tocul cui!

ALBĂ-CA-ZĂPADA ZILELOR NOASTRE

Lumea e un măr pe care mi-l întinzi să îl mușc
O singură dată apoi îl ascunzi cu teamă la piept
Ca un diamant îndelung șlefuit sub un trenci obosit
Părerile tale devin din ce în ce mai șterse
Iar ochii mei caută doar strălucirea în jur
Cu disperarea unui vagabond ce tânjește
La o streașină sub care să-și poată
Imagina o casă în liniște pe străzi
Copiii țipă femeile cară bărbații aleargă
Cu mașini pe biciclete în cărucioare
Aceleași dorințe și nevoi se amestecă
Până devenim dependenți de povești
Și nu mai vedem și nu mai auzim
Decât praful și pulberea cărților
Din turnuri de sticla cu zeci de etaje
Și scări întortocheate pe care
Fac tumbe pitici în tot
Haosul ăsta visez la un

Sâmbure de adevăr