REMEMBER - FLORENŢA ALBU

85 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETEI FLORENŢA  ALBU

(1 decembrie 1934 – 3 februarie 2000)

„Deși prolifică, Florența Albu rămâne o scriitoare subestimată, iar literatura sa  rămâne într-un nedrept secundariat și după 1989, perioadă în care mai publică Anno Domini (1991), în care își strânge poemele „de sertar” dintre 1970 și 1989, un jurnal din aceeași perioadă, Zidul martor (1970-1990) (1994) și încă trei volume de poezie noi, dintre care cel ce merită amintit în primul rând, pentru că realizează o mutație im-portantă în orizontul poeziei sale (ce recuperează acum ipostaza de poeta vates), fi-ind Aurolac (1997), apărut la distanță de mai puțin de un an de la albumul cu același ti-tlu al trupei Sarmalele Reci. «Nici un alt poet român nu s-a apropiat atunci de rea-litatea imediată, cu o voce răvășitor demascatoare a noilor stări de lucruri, în conse-cința dubioaselor evenimente ale Revoluției puse tot mai frecvent între ghilimele», no-tează Ion Pop”.

Claudiu Komartin

 ***

Ceea ce lipsește cuvintelor. Comunicabilui și incomunicabilul cupris în coajă, în miezul - atît la sută esenţă; restul, sonoritate frumoasă, gratuitate, răstălmăcire, neatenție.

Seara ești iar lîngă sobă. Conversația cu flăcările. Monologul dialogat. Sămîn-ța unor euri posibile, descoperind înghiocarea și dezghiocarea unui con de pin!

Căldura care te minte, te smulge din tine însuți, te destăinuie și ea te devoră!

Foc vorbăreț, invitație la confesiuni, căldura aproapelui!

…Un timp ai fost puternic în singurătatea ta; te-ai ferit de limbuți, de cei care atît de lesne se destăinuie pe ei, să te afle pe tine. Prin ani, ai evitat compania vorbe-lor, confesiunea timizilor, confesiunea orgolioșilor.

Învătaseși zgîrcenia comunicării, asceza tăcerii, puneai la îndoială elocvența- ai fi putut să-i cazi în capcană; la școala cuvintelor, învățai, pentru tine, prețul tăcerii.

Ai călătorit, ai distins valori ale comunicabilului-incomunicabilului; o limbă străină conține tot atîtea sentimente tabu cît limba maternă. Te închizi cu focul, stai de vorbă cu flăcările, dialoghezi cu tine însuți, devii mulțime de euri, afli despre tine atîtea surse asemenea; doar arderea în flăcări e alta, doar căldura, doar felul de-a lumina în toate părțile – flăcări, joc al tăcerilor cu alte rezonanțe, între patru pereți.

A cominica, a fi, a fi! - cum se răzbună cuvintele, deși ele exprimă cel mai bine facilul, înțelesul relativ, coaja sonoră pentru miezul secătuit, în tiparele gramaticii, logicii, figurii de stil…

Scrie-le, fă-le jocul învățat, bucură-te de artificiile, de licența poetică, de tea-trul lor; flosește-le toate virtuțile și minciunile frumoase, citește și nu lăsa să fii citit. Aruncă în foc ceea ce te trădează...

Florenţa Albu

POEME

ZÎNA MOARTE

În fiecare primăvară,

prin câmpia însămânţată,

răsărită, înverzită

vine femeia bătrână,

Zâna Moarte, cu legăturica

puţină, cu oboseala.

Foarte mult soare şi iar

secetă în câmp,

şi iar setea, popasul

în preajma fântânilor.

Şi toată suflarea,

pasărea gângania puii

cresc timpurii,

mişună pe labele firave

cu drumul subţire,

fără umbră şi zare.

Pe-acolo vine femeia bătrână

moartea de la noi, din câmpie,

învăţată cu setea, cu pulberea,

cu drumul lung şi cu mila.

Se apropie de satul nostru

de casa noastră, de poarta noastră

şi mama zice: „deschide-i

şi las-o să se aşeze

e şi ea o biată bătrână ca mine”

MÂINILE

Mâinile repetau gesturile,

- tata semăna, săpa,

aprindea focul,

prefira sămânţa dintr-o mână în alta,

strângea, risipea,

mângâia - niciodată n-am să ştiu

ce mângâia, plecând -

închidea poarta

şi nu întorcea nici un semn

pentru noi, rămaşii în prag.

Cuvintele muriseră întâi,

mai trăiau gesturile,

mâinile repetându-le până la istovire,

îndreptându-le încă,

încet, cu grijă, cu sfinţenie -

aşa se taie pâinea, aşa se seamănă,

aşa se aprinde focul;

până la graţie şi abstract,

până la sensul definitiv:

Semănatul,

Mângâierea,

Închinăciunea,

Închisul porţii.

CAII

În zori treceau caii,

fraţii mei drepţi din os de zei.

Austrul le încetinea mişcările,

le subţia în aer muşchii, coamele

şi gleznele - iar când se încheia

galopul tot, din coapsă la copită,

în aer mai vibra flacăra trupului,

lumina trapului,

văzduhul zvelt.

Treceau şi-i mai visam,

şi-i mai vedeam,

reluam mişcarea

de unde rămăsese-n aer,

încercam să-mi potrivesc

coama-n lumină, glezna,

arcuirea şirei spinării,

vibrarea muşchilor.

Şi doar în mintea mea,

în trapul visului prin insomnii

- şi numai gândul, numai cuvintele,

din când în când,

simţeau o clipă dobândită,

desăvârşirea lor

ori o aducere aminte

din alt timp,

când gânditorii cai, poeţii cai

păşeau

în armonie

cu aerul, cu apa şi cu focul

IULIE

Iulie. Pace pământului.

Pace apelor. Pace ierbii

şi bălăriei. Nesomnul meu

cu o cicoare în zori.

Puţina omenire a satelor

trecând peste matca secată,

peste viiturile vremii.

Singurătatea lor, singurătatea

mea în poezie.

Urcă fata morgana, strălucită

capcană. Târziu din toate părţile.

Noi vom muri aici,

închişi din toate părţile

de libertate. Campie,

exil deschis în patru vânturi...

Pace pământului, pace ierbii,

nălucirilor. Setea, mersul în cerc,

aria de rotit

de măcinat stele.

PAS PE LOC

Aceeași muzică

aceeași mahala

de Orient – de Occident

același Nastratin plimbându-și

fală și mizerie

lehamite și foame laolaltă

același spirit dedulcit la lene

ori bășcălie veche

același joc pe loc –

nisip istoric

hulă măcinare

același pas pe loc pe loc pe loc…

15-16 DECEMBRIE 1993

Astă noapte am visat marea -

ca-ntotdeauna - iarna -

mai ales iarna o visez.

O infinitate de albastru,

o plajă goală - peste tot

erau ruinele castelelor de nisip,

urmele jocurilor la țărm.

Valurile mă hipnotizau

și iarăși sentimentul

frumuseții insuportabile,

al unei fericiri

care devine suferință.

ÎN BĂRĂGAN

lui Paul Goma

Prietene – cum ți-e toamna

pustiu-n fereastră?

Coama ta aspră încâlcită

de vântul secetei,

ciuful tău trufaș

albind ca aripile îngerilor răzvrătiți...

(O, îngerii Bărăganului

căzând din cer,

ei, exilații în colb de Dumnezeu

pentru păcatul de a fi gândit nimicnicia...)

Îngeri prăfuiți, melancolici,

cu marele lor nimb

clătinat de vântul

setos

evadând în largul închis.

Coama ta luminând acolo-n fereastră

îmi ține trează câmpia...

MOMENT

Copilul cântă.

Stelele rânduite solemn

ascultă.

Copilul cântă. Lumea e bătrână.

Copilul cântă. Istoria se teme.

Copilul cântă. Adevărul alungat

de oamenii mari îi e dădacă –

Copilul cântă!

EPILOG

S-au stins și luptele.

Scuturile părăsite-n drum.

Pământurile nu mai au memorie

războaiele de clasă s-au stins

Și-nzăuați în oboseală mergem

deopotrivă-nvingători și-nvinși...

Au fost cântate marșuri

au fost purtate steaguri, arme

și cuvinte mai tăioase ca armele

și fără a fi pacea-ncheiată,

zac taberele-n asfințit.

Balanțele păstrează o clipă echilibrul

și-acum, în seara toamnei

învinsă de-atâta liniște

mă trezesc într-o singurătate mai grea

decât lupta.

Și numai frunze, numai frunze cad

arme ruginite – cu care timpul a învins.

Cuvintele ucigașe au intrat în teacă

cuvinte blânde n-am de unde-aduce.

Unii-au ieșit din lupte infirmi

dar uneori își uită infirmitatea

se iubesc și se îngăduie;

eu am ieșit din luptă fără râs

nu-mi pot ascunde infirmitatea –

... E toamnă - și obosită frunza

și sângele-n artere

învață-un marș funebru pentru-acest

timp.