SĂRBĂTORIŢII ZILEI - Remus V. Georgioni, Mara Nicoară, Alexia Ema

SĂRBĂTORIŢII ZILEI

LA MULŢI ANI !

Remus Valeriu Georgioni

„Cercetându-i palmaresul, vom constata că lugojeanul a publicat mult, atacând cam toate genurile. Debutul său se leagă de revista timişoreană Orizont.

Punând umărul, în urbea lugojeană, la revigorarea vieţii culturale, Re­mus Valeriu Giorgioni, trăind în «duhul cărţii», face de toate. Este poet şi prozator febri-citant, trudeşte, ca redactor-şef, alături de alţii, la o revistă a „unirii scriitorilor” (Ac-tualitatea literară, desigur), aleargă fără hodină (vânând «convorbirişti») şi propune cărţi de interviuri, doldora de informaţii, precum Năvodul cuvintelor (2012), izvodită împreună cu regretatul Constantin Buiciuc, în fine, cu dârzenie, deşi «ocolit» în DGLR sau în impozantul tom coordonat de Alexandru Ruja (Scriitori din Ba­nat) dovedeşte, «lovit» de fatalitatea scrisului, că nu este un marginal.” (Adrian Dinu Rachieru)

ÎNTREBĂRILE MĂRII

(tratat de malacologie – apud Ulise)

Iar marea defel nu întreabă - în fiecare zi ea răspunde

întrebărilor vântului

(care pot fi calme uşoare însă şi virulente!)

Cavalcada armada de valuri

care se cutremură între maluri fără să

găsească vreun ţărm

sunt de fapt întrebările mării cele menite mereu

să rămână  fără răspuns (câteodată  ele se retrag se  refugiază

într-un golf o lagună-ntre două diguri)

E de-a dreptul straniu suspect să mai nădăjduieşti

că ai putea  spune astăzi ceva nou înţelept

pe temă călătoriei  (a mării ieşirii în larg)

Astăzi... după Homer şi Ulise  - sau  după Quijote:

despre ungerea mecanismului morii de vânt

Iar EL este Cel care a întocmit

cerul pământul şi marea

aşezându-le pe fiecare la locul lor

ca-ntr-un sertar cosmic; ca pe

un raft  - El crease Itaca

şi pe Ulise deopotrivă (Ulise – calul de lemn!)

I DON’ T BELIEVE

Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea

(răcoarea splendoarea imaculării)

 Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea

(pe cărărui  de munte

mari deşerturi de gînd)

 Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea

(un car cu stele trecînd cu trosnet pe cer)

Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea

(prăpăstii de vorbe pe coama de deal)

 Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea

(pe funduri de iezer hălăduiri)

Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea

(o cîrtiţă scormonind pe sub veac) nu

 Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea!

zise omul sărac

MARELE ORNIC DIN TURN

… Din turnul kremlinului tocmai bătuse de două ori

cînd

americanul nostru ajuns lîngă catafalc

strigă în gura mare:

aş vrea să vorbesc cu el!!

… Un american

merge la moscova se cazează la hilton hotel închiriază

limuzina de lux marca lincoln continental care aştepta

ca o pisică mare cuminte în faţa lui

dă fuga cu ea în piaţa roşie sub zidul roşcat

al kremlinului…

Americanul

se pune şi el cuminte la rînd

alături de mulţi proletari din toate ţările (… dezbinaţi-vă!)

iar cînd ajunge la raclă în faţa

marelui om

etern gălbejitului-şi-sfrijitului (un mare

jucător de şah! sigur la şah excela

cînd se întîlnea cu alţi socialişti

şi burgheji democraţi la paris

în cabaretul voltaire cafeneaua hermeneutică

punînd universul la cale universul şi patria!)

…Un american

ajuns în faţa mumiei lui lenin

întreabă soldatul din santinela numărul unu garda

de onoare pot să vorbesc cu el!?

(acesta se apleacă uşor către el îi şopteşte discret mister… e mort!!…)

Azi aşa-mîine aşa (situaţia devenise jenantă se repeta

zi de zi toată săptămîna

iar a doua zi el zbura!) pînă cînd soldatul din gardă plictisit sictirit

îi strigă pe englezeşte niet!!

You are crazy, tu nu vezi că e mort!?…

Of course in dead, ricanează… (dead daddy…)

dar îmi place să aud cum sună…

Estimp orologiul cel mare din turn sună ora închiderii noapte bună!

MÂNCĂTORUL DE LITERE

Când eram la şcoală

deseori se-ntâmpla să fiu acuzat

de culpa de literofagie  iar mai târziu

când am aflat

despre „diavolul din detalii”

(supervaizerul din scriptoriu cel care

veghea-priveghea  peste cohorta slavilor

scribi şi copişti...  doctor integrus acribiosus!)

Iată o prerogativă a spiritului

(mi-au zis ei - ca un soi de evrika!) periclitare

a celei ingenue din interior: conştiinţa

Ca o carte

în care nu descrii ce ţi s-a întâmplat

ci: cu ce te-ai ales la urmă

reziduul cosmic; cartea fiind materializarea

unilaterală a vieţii

autorului  prelungirea ei

către plus infinit  un  soi  de realitate resuscitată

(iată câteva gânduri  care mi-au venit

şi le-am aşternut pe hârtie

în timp ce luam masa de prânz:

supa de litere la plic... cu care-am pătat

petecul acesta  maroniu de hârtie)

CORABIA DE CUVINTE

„În cuvinte

e un tărâm.

Dacă vrem să-l atingem

trebuie să ne construim corăbii

din timp”   (Coman Şova)

Scriu ca pe puntea unei corăbii

teribil afectat de tangaj literele se mişcă

jucând între maluri pe această masă fluidă

de lucru...

Se scrie

astăzi în lume-n buiestru ca pe-o corabie de hârtie

care saltă pe valuri înnebunită  pe marea înfuriată

Iar în siajul ei

pui de delfin înotând alunecând la babord şi tribord

semne presărate pe sub  copastie

Se scrie din ce în ce mai mult ca-ntr-un Turn Babel

instalat pe-o corabie

Constructorii strigă în gura mare:

Maltăr! Cărămidă! (poezie şi proză)

Iar salahorii-nţeleg altceva

  - să zicem: teatru  jurnal sau eseu

Scriem de zor ca pe-o corabie a lui Noe

naufragiată din spaţiu

peste munţii Carpaţi: ia spune Sem ce se mai aude?...

ce se mai vede Ham??... ce se mai scrie pe terra Iafet???

(Ce specie literară mai avem de salvat?)

Însă de sus nu se vedea venind către ei

nici corb – şi nici porumbel, nu tu ramură  de măslin

(poate cel mult o „supă aeriană”

cum îi ziceam eu soluţiei perfuzabile

la ultima operaţie)
 

 PERGAMENTUL VIU

Cînd iei în mînă o carte

şi atingi prima dată

epiderma ei simţitoare fremătătoare

parcă auzi  dureros

scîncetele animalului din care-i croită

hlamida coperţii

 te întrebi  nedumerit şi înfiorat

au mai zis-o oare şi alţii

aceasta

Au zis-o mai bine şi mai frumos??

DIN CÎND ÎN CÎND COPILĂRIA

Din cînd în cînd se aude (în liniştea

De sub seară) cum pe rănile vechi se depune

O fină pulbere luminoasă,

Stelară

Din cînd în cînd din adîncuri

Răzbat

Gemete mute de suflet estropiat

(Cînd ceva luceşte-n ţărînă

Poate fi o bucată de aur

Sau poate fi un scuipat!)

Din cînd în cînd

O stîncă albastră şi solitară

Pulsează ritmic în noapte:

Trec semne de timp

Şi flori de castan

Peste umerii mei d’antan…

MANUALUL SAU MOARTEA DIGITALĂ

 Aș scrie un Manual 

De Detoxifiere-Adaptare la Real 

Pentru dependenții de Internet 

Prin imersiuni succesive în viața normală

Având la bază experiența

Mea în calitate de crescător de nisetri …

Iar Internetul e-o noapte intergalactică

Cu pești translucizi și cili vibratili 

Înotând în peșteri orale

Lăuntrice luntri alunecând vesel pe-un patinoar de pixeli

O pușcă rusească spuzită înzăpezită

Cu zurgălăi zurbagii 

În nesfârșite șiruri înșiruiți - 

Deșert digital în care moarte

Înseamnă offline STOP EJECT 

Sunt ferm hotărât… într-o zi 

Într-o bună zi voi scrie manualul acela

Care tratează despre intoxicații pixelice - avea

Cândva băiatul meu

O hală de pește și mă ruga

Să trag noaptea câte-o tură pe-acolo

Să văd de moruni și nisetri… dacă se întâmpla

Să descopăr vreunul recent căzut din bazin

Îi făceam cu minciocul resuscitarea

Readaptarea la mediu:

Îl lăsam ușurel în apă îl ridicam

Și tot așa până revenea la viață… poezia mea

Este acel manual

Mara Nicoară

EU

Cine este poeta Mara Nicoară?

Ce a făcut ea ca să împiedice

putrezirea zăpezii, macii somnului,

cancerul, înnegrirea

ierbii de argint a zilei,

războiul,

transformarea statuii călăreţului

în şuruburi,

accidentele de avion,

fierberea în oala de supă

a animalelor blânde care pasc pe

câmpuri, putrezirea

fructului de aur al iubirii?

Uitaţi că eu sunt doar un om

care râde, plânge,

se ceartă dimineaţa

la cozi în piaţă.

Aştept primăvara să vină aceleaşi păsări

galbene în nuci

Oglinzile strălucitoare ale sufletului

sunt acoperite de flori

fragede, cavaleri în armuri care trec

spre păşunile mărilor.

Am doi copii desenaţi cu linii de aur, mă tot mir

Unde au fost înainte de a trece prin mine,

Pe ce stea, pe ce frunză se jucau cu o mingie roşie?

Pe crengile bibliotecii am nişte cărţi,

Când le deschid, noaptea se crapă în sloiuri de lumină.

Muncesc şi eu pentri zilnica pâine:

curăţ praful de pe aripile sclipitoare ale fluturilor.

CĂMĂŞILE DE ZĂPADĂ

Fie că vreţi, fie că nu vreţi, eu exist.

Eu mă îmbrac în zăpada curată a poeziei.

Eu trăiesc ceea ce voi citiţi în cărţi.

Mă întreb: de ce mor albinele?

Ce stomac înfometat este mare, încît

devoră totul?

De ce îmbătrîneşte vocea omului?

Pămîntul acesta este o femeie? Naşte:

flori galbene, miei, plante, oameni, oraşe.

Ce e dincolo de noapte?

Încerc să cuprind cu mintea mea lumea,

Dar peste tot sînt ziduri, capcane,

Sînt condamnată la teamă şi neputinţă,

Încerc să privesc dincolo de zidul unei stele,

Mă îmbrac în cămăşile de zăpadă ale poeziei

Chiar dacă noaptea în pat

Eu şi bărbatul meu ne şoptim

Istoria ultimei sute de lei.

CÎNTEC NAIV

Prin scorburile mării verzi mă plimbam.
Pleoapa fiecărei scoici o deschideam.
Tu nu erai şi nici nu ai venit
Şi-atunci o pasăre cu ciocul lung şi ascuţit
M-a fost răpit.

Pe cîmpia albă mă plimbam.
Zăpada să mă lumineze aşteptam.
Dar n-a venit, şi-ncet, fără să ştiu,
Petalele mi-au căzut una cîte una
Din ochiul tău pustiu.

Vino, sîntem invitaţi la ceaiul dat de flori.
Ele se vor şterge graţios la gură de fărîmituri de soare.
Noi vom alerga desculţi pe cărările lăsate-n văzduh
De popoarele zburătoare.

CLIPA DE FUGĂ

Și bătuse un ceas după ultimul ceas
Iată de ce pământul m-a refuzat ca arbore
Și urma călcâiului meu a rămas.

După atâta moarte în doi
Luna mă doare în tâmple
Nu mă striga înapoi.

Alexia Ema

‎***

e foarte târziu
doar eu și câteva chiștoace de țigară
mai suntem pe plajă
am chef să mă rătăcesc pe o stradă
pe care n-am mai fost niciodată
poate un străin
mă va întreba cine sunt
de unde vin și
de ce merg desculță
poate mă va săruta
fără un motiv anume
sau motivul
ar fi chiar obrajii uzi

nu vreau
să mă întorc acasă
în camera în care dorm
e o haită de lupi
pregătită să-mi sfâșie somnul
în care mă ascund

***

e ziua în care în fiecare an
dumnezeu există pentru o clipă
îl inventez doar pentru a putea
cuprinde marea în palme
ucigașa se leagănă ca într-un hamac
la umbra genelor mele

tu odată cu ea

valurile umezesc țărmul
aidoma ultimului tău sărut
ai aruncat viața ca pe-un chiștoc de țigară
și te-ai făcut una cu ele

o cum le înalță furia ochilor mei
până aproape de lacrimile
care te scufundă în adâncul
din care azi te-ai înălțat iar
amintindu-mi că eu
eu n-am murit atunci

eu mă înec în acea fotografie
urând că mai exist

clipa s-a sfârșit
dumnezeu odată cu ea

***

am fost cel mai urât copil
din maternitate medicul
de gardă nu s-a trezit când mama
urla durerile facerii de fapt
mama nu m-a născut m-a fătat
cum fată zebra în mijlocul savanei

nici prădătorii n-au vrut să mă halească
o leoaică și-a luat puii și s-a cărat
cam pe unde mi-am pierdut eu mai târziu
o bicicletă roz cu ajutătoare
unul a întrebat-o ce animal
sunt ea a mai întors odată capul
și le-a spus să se grăbească

de atunci mi-au rămas câteva dungi
pe creier un fel de trecere de
pietoni pentru pitici unu a coborât
pe cordonul ombilical a păcălit
paznicul de la intrare și a fugit
să-l caute pe tata și nici până azi
nu l-a găsit sau dacă l-a găsit
nu s-a mai întors să-mi spună
cine e dobitocul din care sunt
plămădită atât de urâtă și cu
pitici pe creier

DUMNEZEU NU ARE CHIP

dumnezeu nu are chip
se ascunde
în lama cuțitului pe care criminalul o împlântă în carne
în foamea copilului fără pâine
în durerea trupului răpus de boală
în erecția violatorului
în glonțul care ucide
în viermii din morminte
în oglinda păcatului
în barba lui

în sfârșit..

PROBABIL

citea o carte despre târfe
când m-a născut
poate de aceea
simt durerea personajului principal
sub mâinile tale flămânde

aș striga
să te uiți în ochii mei măcar o dată

din tavanul dormitorului
am făcut sală de lectură
citesc pe întuneric fiecare silabă
pe care o tipărești adânc în carnea mea
am învățat să disting printre lacrimi
rândurile în care scrii repede
cu litere mari

abia când închid ochii strâns
atât de strâns încât
dumnezeu oftează în pântecul meu
văd crima din epilogul
unei cărți ratate

***

azi
strada e doar o pasarelă
defilez cu hainele
întoarse pe dos
pașii sunt leneși prin
mulțimea grăbită să moară
mă întorc dintr-un graffiti
cu cerul senin
inima bate în geantă
lângă portofelul în care
fotografia ta este singura liturghie
pe care o știu
firul dresului s-a agățat
de inițiala numelui tău
scris pe cruce
dumnezeu îmi face cu mâna
din autobuz
ridic a lehamite brațul greu
injectat cu vise albe
aprind o țigară cu furia ochilor

nu știu de unde plouă brusc
aud doar un câine
lătrând lângă sânul meu stâng

‎***

fusta nu era mai mare
decât petecul de pământ
din care bunica strângea
toată recolta în șorț
tocurile depășeau
plutele din fața porții
țuțeica legăna în gol copila
de la începutul verii
priveam ulița de la înălțimea
fecioarei neprihănite
lăsam în urmă izvoare
din care se adăpau juncii
fiecare pas perfora pânza freatică
sub greutatea visurilor

trebuie să-l sărut pe vasile

sfârcurile băteau la fiecare poartă
odată cu salturile sânilor
de sub cămașa de culoarea
șarpelui de casă

trebuie să-l sărut pe vasile

din căști
Andrei Gheorghe salută națiunea
ești în aer
și urletul bunicii
încă se mai aude în inima mea

unde plecași zăltato
unde

***

să mă îmbraci în noapte când voi pleca
noaptea să-mi fie doliu
lumina în care te las durează fix o viată
nu-mi atinge părul
îl răvășești
vreau să fiu frumoasă
ce teamă că bezna nu mă primește
nici sărutul nu-l vreau
nu mă pot abține să nu răspund
nu spune nimănui că am trăit
trăiește-mă tu

și încă ceva

nu mi-au plăcut niciodată
trandafirii

***

o
de ce am scris pe ziduri
cu propriul meu trup
răspunde tu
vreau întuneric
vreau întuneric
încui pleoapele și lumina este tot mai dureroasă
vreau noapte
vreau noapte
injectez puțină viață în centimetrul de venă neperforat
vreau beznă
vreau beznă

ca o pedeapsă
soarele răsare pentru încă o zi