ANIVERSĂRI. Gela Enea, Corina Militaru

ANIVERSĂRI

LA MULŢI ANI, GELA ENEA!

NU AM NICIO FOTOGRAFIE CU TATA

ce bine ne-ar fi stat împreună
aș fi lăsat să treacă de la mine/m-aș fi aplecat puțin
cât să părem la fel de înalți/tata
cu bunăvoința lui firească
mi-ar fi dat să trag dintr-un kent
ca să ies în poză
matur

după divorțul alor mei
ne-am așezat la mese diferite
inconștienți
depresivi
flămânzi
așteptând porția noastră de viață
din mâinile aceleiași afurisite de chelnerițe

ea întârzia
și... întârzia

dintr-odată
boxele au slobozit je suis malade
Lara Fabian/ori Dalida în versiunea vivre
n’ importe qui
vocea
vibra peste foamea din noi
o acoperea
aș fi vrut să se apropie mama
tata
s-o danseze puțin
îi și vedeam cum alunecă unul într-altul

de la masa lui

tata nu privea decât farfuria adâncă/pesemne
zeama lungă și acră a despărțirii îi sta în gât
altceva n-a vrut să mai încerce/spunea
orice supă reîncălzită e bună s-o arunci la câini

i-am trimis scrisori/fotografii
în costum de gimnazist/în costum de licean
în costum de îndrăgostit

i-am cerut bani de buzunar
nu știu prin ce subterfugii ale vârstei
buzunarul creștea și el odată cu mine

tata nu s-a plâns niciodată
sau eu mă aflam la celălalt capăt al înțelegerii

azi
îl însoțesc pe ultimul drum
mi-apropii buzele de mâinile tatei
ca de niște crucifixe în noaptea Învierii
vor mai fi ocazii/îi spun
ca și cum el m-ar auzi/ca și cum
nu acesta este finalul

acasă am găsit o fotografie din ziua nunții lor
scăpată de prăpădul mamei
am tăiat-o frumos/pe jumătate
m-am așezat la mijloc/între ei
să fac un selfie/dar
ieșeam din cadru/eram
prea mare
sau ecranul era prea mic
vor mai fi ocazii/mi-am spus

***

mi-a plăcut să port negru
nu se vede cum îmbătrânesc celulele
cum le flutură vântul pe dedesubt
dar negrul hohotește
negrul se divide în peșteri
în asteroizii comici ai acestor timpuri
negrul se insinuează în penele păsărilor
și când se uită dumnezeu la noi
o face cu ochiul lui cel negru
sunt sigură de asta
cum sigură sunt că mâine va fi o zi mare
atât de mare încât o să stăm în irisul ei
tolăniți
și fără nicio dorință

***

o femeie/ aparent cumsecade
mi-a cerut prietenia
cum se cere pe facebook
s-a terminat lumea/ îmi vine s-o-ntreb
am verificat
n-are pe nimeni în lista de prieteni
trebuia s-o blochez?
am blocat-o dar la ea nu ține niciun blocaj
îi voi scrie mesaj/ să se ducă dincolo
în inspecție
ar fi interesant cum își petrec timpul cei plecați
își mai aduc aminte de cineva/ de ceva
pe-aici uitarea este cheia supraviețuirii
lor cum de le crește cordonul ombilical
până la rădăcina crucii
că de-asta punem flori pe morminte
să nu luăm mirosul de mort pe haine
și să-l ducem acasă

AM ÎNCEPUT SĂ SEMĂN CU TINE MAMĂ

în fiecare seară pregătesc cina pentru uituci
și pentru gândacii din bucătărie/rotunjori
ca pe vremea ta

casa
pare c-a luat-o la vale
sau valea s-a cutremurat puțin
stau tot mai aproape de azilul sfânta mina
de bucătăria cu miros de ciorbă/de pisicile negre

am niște nopți formidabile
exact cum aveai tu când trecea ultimul tramvai
gol

am început să semăn cu tine și când povestesc
prin gările retractile ale memoriei
aceiași mecanici bețivi
scandalagii
murdari
întârzie toate trenurile
cum se-ntâmpla când tu așteptai pe peron
în speranța unei destinații

semăn cu tine în felul cum mă fac proastă
ești proastă proasto pleacă odată
cu alte cuvinte
visul american la scară locală
injecția letală

tu știai că târziul e un sâmbure de migdală
întâi îți sparge dinții
pe urmă
aroma te bagă-n spital

am început să semăn cu tine mamă

singurătățile noastre își dau târcoale
se pândesc înfometate
a mea e panteră fecundă
ogarii conștiinței înghit rând pe rând puii săi
se-ngrașă
dau semne de oboseală
se mușcă pe sine

NOBEL

am rămas cu închisorile noastre de aer
cu umezeala rece a insomniilor
mergem tot mai greu
tot mai aduși de spate/ numărând
câte zile câți ani câte vieți
facem cunoștință cu siluete îmbibate în tuș
le recunoaștem mirosul impregnat în hainele de duminică
tragem aer în piept de fapt tragem fum

noi ne-am pus inimile la fereastră
nobel
lumina trece prin sânge
se așază pe obiecte ca o piele subțire și caldă
stăm înăuntru vorbim facem planuri
cele mai guralive sunt oglinzile

când un conflict depășește previzibilul
agitația trece în patrimoniul nostru celular
copiii părinții și moartea

acum vin și te-ntreb
nobel
închisorile noastre de aer sunt pentru totdeauna?

MIC TRATAT DESPRE SOLIDARITATEA POETICĂ

să începem  cu sunetul natural al liniștii

pe care doar urechea noastră știe să-l clocotească

să vorbim despre înfrângeri

împinse precum niște piuneze colorate în ziduri

despre tristețea ireversibilă a nebunilor

apoplexie

gudron pe dedesubtul fiecărei zile

să strigăm / dar pe cine?

bărbații adevărați sunt plecați la luptă

acasă doar infirmi şi copii

cine să ne ajute

mai punem o piatră în praștie/ mai lovim un cântec

noi cunoaștem foarte bine cerul: un poligon de tragere perfect

pentru execuții planificate

ținte mobile ținte fixe: stelele altora

să vorbim despre frați şi surori inventați pentru a ne ține nouă de urât

cum şi copiii singuri inventează tovarăși de joacă

se împrietenesc le povestesc despre părințiilor cum se ceartă

cum se-nchid mamele în camere cu cheia

așa şi noi

povestim rudelor imaginare cum se închid visele noastre cu cheia

cum le batem în ușă

şi izbim cu picioarele în metalul strălucitor

***

priveam pe geam lumina cum se înfășura pe crengi

când a urcat

trenul încetinise poate chiar se oprise

cât să treacă prin tâmpla unui greier

nu am știut de prima dată cine este

s-a așezat alături

m-am strâns în mine să n-o ating/ apoi

au început să curgă din ea

ca printr-un cep

tot felul de oameni

bătrâni şi tineri

femei borțoase/ ori

femei cu prunci în brațe

călugărițe sau curve

soldați sau ostatici

fiecare își căuta locul

am vrut să cobor

o mie de brațe m-au tras înapoi

am vrut să-mi arunc bagajul pe fereastră

o mie de brațe l-au prins

privirea ei căzuse pe mine

o mie de ochi mă ardeau

ea nu spunea nimic

voia să mă nască

şi eu nu

DESPRE  MOARTE  ŞI CORCODUŞ

moartea nu este o erezie

dacă s-ar pricepe la oameni

acuzațiile la adresa ei n-ar curge gârlă

să-i spunem codificat vidanjorul

s-o decădem din grad să-i facem fente

la patru ani dulfa cățeaua noastră

mi-a înfipt colții în obrazul drept

cu sângele ăla am hrănit prima oară moartea

mi s-a părut că aud aplauze

aplauzele sunt punți de aer pe care alunecăm în conștiința colectivă

să nu stai prea aproape de câini m-a certat mama fluturând un bandaj

mă cred buricul pământului

îi răspund acum când nu mai poate să mă audă

sau doar buric mă cred

unul pe jumătate deschis

să intre aer

niciodată nu mi-a ajuns aerul

pe sub ceața ochelarilor de cinci dioptrii

în tangajul minimalismului

mă sufoc

dacă pământul ar avea într-adevăr un buric

oare câte cârtițe ar putea să intre deodată prin el

psaltire pe întuneric tocmită

dacă buricul ar fi numai un orificiu obturat

de unde greața de-atâta cultură sub lupă

pe dulfa am îngropat-o la rădăcina corcodușului

anul ăsta va fi țuica mai bună că toate s-au copt

raționez în derâdere față de kant

şi mă uit la corcoduș cu alți ochi

DACĂ

aș mai găsi cei zece ani dintre douăzeci și treizeci/uitați

în vreun sertar

ori puși deoparte în vreun cont secret

i-aș cheltui pe o pereche de ghete cu talpa de gumă

să nu audă nimeni pe unde trec

numai eu să știu că nu m-am oprit din mers

m-aș fotografia pe carapacea unei țestoase uriașe

luând peste picior frenezia alergătorului de cursă lungă

mi-aș mai desena o gură pe față

cu care să-i spun lumii

ce tânără și frumoasă ești my lady

dar nu te baza pe asta

mi-aș desena încă o pereche de ochi

să-i citesc seara/ înainte de culcare

filozofia supraviețuitorilor de pe titanic

așa cum citești unui copil basme

să viseze frumos

LA MULŢI ANI, CORINA MILITARU!

Ferestre-ochi

Motto: Binele nu uită niciodată locul de unde a plecat și negreșit revine acolo.

Sunt bătrână, foarte bătrână, ştiu. Chiar de-aş vrea să uit, să mă mint, îmi împrospătează memoria la fiecare pas, trupul meu vlăguit. Pi-cioarele nu mai ştiu, nu mai vor, nu mai pot să mă ajute. Mâinile abia de mai apucă, iar de ţi-nut... Vărs, scap, sparg şi adeseori îmi supăr fiica.

Ea mă îngrijeşte. M-a adus demult în casa ei, mi-a oferit o cameră exclusiv a mea, tot con-fortul, dar deși îi apreciez efortul îmi este dor de căminul meu. De curtea mea, de aer. Aș vrea să respir aer curat, mult aer, să stau undeva într-un

parc sau oriunde, însă nu între pereți. Dar singură nu mă pot deplasa, iar ea nu are timp. O înţeleg.

Spatele mi s-a încovoiat, trunchiul stafidit nu mai păstrează nici cea mai vagă amintire a formelor de altădată. Şi am fost o femeie arătoasă. Ce folos! De la un timp nici în oglindă nu mai vreau să mă privesc. Ce să văd mai mult decât citesc în privirile celor din jur? Urâţenie, zbârcituri, înveliş disgraţios în spatele căruia încă se zbate o fiinţă tot frumoasă, tot iubitoare. Închisă într-o colivie, incapabilă să mai atragă atenţia vreodată în vreun fel. Poate doar uitături încurcate şi grăbite să ocolească viziunea su-părătoare a unui viitor implacabil. Nervozitate prost disimulată şi nerăbdarea de a scă-pă de această atingere, fie ea numai vizuală. Nu ştiu şi nu doresc să caute dincolo de aparenţe. Observ, dar nu îndrăznesc să-i blamez deoarece la fel de oarbă am fost şi eu în trecut. La fel am fugit de această imagine, am evitat să mă confrunt cu un adevăr atât de trist, chiar m-am amăgit că pentru mine va fi altfel. Iluzie.

Am îmbătrânit aşa cum au făcut-o predecesorii mei şi cum o vor face de aici înainte urmaşii mei. Când? Nu ştiu. O clipire şi am ajuns azi, aici, aşa. S-ar crede că nu mai am nimic de spus. Că la periferia vieţii n-ar fi potrivită decât tăcerea. Şi totuşi simt mai mult ca niciodată că am ceva de împărtăşit întregii lumi. Un adevăr, singurul ade-văr atât de aproape de noi încât nu-l vedem de-a lungul anilor trăiţi în fugă. Am în-cercat de nenumărate ori să-l transmit cel puțin fiicei mele, însă este prea grăbită ca să asculte. Nu are răbdare să-mi descifreze bolboroseala, căci nici gura nu mă mai ajută. Gândul limpede se rostogoleşte în afară în sunete neinteligibile, cuvinte frânte, propo-ziţii rupte. Zbatere pe care ea mi-o curmă cu aceeaşi replică mereu: „Lasă mamă, nu te mai chinui!” De fapt nu chinul meu o îngrijorează, ci timpul pierdut cu mine. Deşi o înţeleg mi-aş dori enorm să-i captez atenţia. Măcar o dată, încă o dată.

Singuri, ochii mi-au rămas fideli. Sunt ageri în continuare. Şi mintea! Lucidă ca în tinerețe, nu se dă bătută. Nu ştiu dacă-i binefacere ori blestem. Câteodată înclin să cred că-i blestem. Observă, judecă şi înţelege tot, dar ce folos când lumea s-a îndepăr-tat de mine. Deşi fac parte din ea - trăiesc totuși - m-a expulzat ca pe ceva nefolositor. M-a aruncat în interiorul meu, singurul loc unde mai exist. În rest, în afara graniţelor trupului, sunt invizibilă. Oricât mă agit în faţa ferestrelor-ochi, strig, fac semne dipe-rate, nimeni nu mă ia în seamă.

Insist, aprind în priviri lumini, chemări, doar doar cineva îşi va reaminti că încă sunt acolo, că încă simt, că încă mai am dorinţe. Nimic! Lumea se prelinge pe lângă mine mai departe, gonind spre capătul călătoriei cum, nu neg, am făcut şi eu la rândul meu. Probabil singurul motiv al disperării mele de a rămâne conectată cu exteriorul este frica, disconfortul, neputinţa de a convieţui cu această Ana lăuntrică. Obişnuită s-o ignor, să mă definesc prin milionele de proiecţii aruncate împrejur la întâmplare, deo-dată sunt nevoită s-o văd, s-o cunosc, s-o aud, să aflu că m-a însoţit dintotdeauna cu şoaptele ei discrete, atât de uşor de neglijat. Odată ce legăturile cu viaţa au plesnit ca nişte elastice întinse peste măsură, m-am trezit faţă în faţă cu ea, forţată să-i accept existenţa. Fără vârstă, fără condiţionări, liberă şi autentică sută la sută.

Să recunosc că am ascuns-o undeva în pliurile timpului socotindu-i sfaturie ino-portune. N-am fost deloc fericită când am reîntâlnit-o cu toate că, în primii ani de viață mi-a fost prietenă nepreţuită - mi-am reamintit ulterior. Din contra m-a speriat şi nu neapărat prezenţa ei, ci mai ales sentimentul de vină pe care mi-l inducea. Sau regret, sau risipire, oricum simțăminte de natură să mă răvăşească, să clatine tot ceea ce cre-deam că este ordine şi normalitate în urma mea.

I-aş fi reproşat irosirea, dar în preajma ei nu puteam minţi oricât aş fi vrut. Sim-ţeam din toată fiinţa mea că-mi fusese alături mereu deşi niciodată nu i-am dat im-portanţă. Mai mult am evitat din răsputeri orice contact cu ea. Orice dialog, orice şoaptă a acestui ceva din mine a fost strivit, anihilat, respins cu înverşunare. Mă în-curca teribil şi nu aveam nevoie de așa ceva. Nu aveam timp de pierdut. Niciodată.

Totuși în copilărie îmi permiteam luxul acesta. Da, atunci îmi plăcea s-o ascult. Dădea viaţă visurilor oricât de nebuneşti ar fi părut. O lume se înfiripa şi alta se des-trăma, însă eram dezinvoltă şi adevărată. Nu mă agăţam de absolut nimic deoarece recunoşteam jocul şi mă distra nespus de mult. Atât de mult încât mama îngrijorată de aşa-zisa mea însingurare şi-a folosit toată puterea de convingere ca să mă trezească. Şi a reuşit până la urmă.

La început o contraziceam povestindu-i că acolo înăuntrul meu era bucurie, vis, lumină, soare, iubire şi că-mi ajungea să simt toate acestea. Cu timpul m-am confor-mat. M-a convins că trebuie să urmez regulile lumii – de necontestat susţinea ea. Calea fiind deja croită eu trebuia doar să calc pe urmele adânci lăsate de alţii la fel ca mine. Câteodată adieri din străfundul meu răzbăteau la suprafaţă, tulburându-mă pentru scurt timp. Am învăţat să mă feresc, să ascund, să ignor, să acopăr aceste vibraţii cu tot mai multă agitaţie, zbatere, goană după viitor.

Trebuia să alerg în maratonul vieţii, dar nu numai atât. Să ies din rând, să mă detaşez de masa alergătorilor şi să-i depăşesc. Să fiu cea mai bună, să fiu prima, să fiu perfectă în orice şi oricând. Bineînţeles şi inevitabil am eşuat de nenumărate ori, însă întotdeauna am privit spre vârful muntelui, am aspirat la înălţimi. M-am străduit să le ating – câteodată şi pentru scurt timp am reuşit -, am sacrificat consecvent prezentul, proiectându-mi simţirile întrun viitor înşelător.

„Nu acum!” îi repetam Anei, cea dornică să se oprească fie şi pentru o clipă. „Mâine, altădată, mai am de făcut...” o reduceam la tăcere, câteodată brutal, enervată pe dorinţele ei mărunte.

Astfel au trecut ani la rând de amânare, iar acum degeaba caut în adâncul meu amintiri. N-am pus de-o parte nicio clipă de magică împlinire, de bucurie veritabilă, de fericire fără nume. Nu aud decât şuieratul timpului scurs cu viteză pe lângă mine. Atât.

Stau întinsă pe un pat străin, într-o cameră rece şi tânjesc după căldura unei mângâieri. Din spatele ochilor-ferestre strig, implor puţină iubire. De la cine, când nici fiica mea nu mă înţelege? M-a lăsat aici printre străini. N-am vrut să-i dau drumul. M-am agăţat de mâna ei până când şi-a retras-o iritată şi, după ce m-a asigurat că a aranjat să fiu bine îngrijită, a plecat. Mi-a promis că revine, dar nu prea curând fiindcă are foarte multe pe cap.

„Dacă stăteai locului nu ajungeai aici!” m-a certat, apoi a ieșit odată cu medicul. Am rămas singură şi gândul că n-am să apuc acea clipă de iubire mă înspăimântă. „Măcar o clipă!” mă rog, nu ştiu cui, dar nu aud decât ignetele mele incapabile să se transforme în cuvinte.

Așezată pe marginea patului - în salon nu exista nici măcar un scaun - Luminiţa, înnegurată, pândea un semn că mama ei îşi revine. Nu lipsise decât o oră - dăduse o fugă la farmacie să cumpere medicamente - şi când revenise o găsise inconştientă şi sub perfuzie. Deşi i se explicase că anemia severă era cauza şi că totul se afla sub control, nu reuşea să-şi controleze spaima şi gândurile negre. O îngrijora schimbarea atât de neaşteptată petrecută în absenţa ei. Îi privea chipul extrem de palid şi parcă îngheţat şi teama că ar putea s-o piardă într-o secundă i se furişa în suflet. „Cât de fragili suntem!” oftă, apoi încercă să-şi mute gândurile în altă parte. Se obişnuise cu atmosfera din spital, cu mirosul, cu forfota de pe holurile arareori liniştite.

Trecuseră de acum trei săptămâni de când petrecea o bună parte din zi în aceas-tă rezervă printre pacientelem imobilizate la pat. Privi gânditoare încăperea. Două dintre cele patru paturi se eliberaseră. Doamnele pe care le ajutase ori de câte ori pu-tuse ajunseseră probabil acasă şi se bucurau de confortul căminului lor. Aştepta şi ea acest moment, chiar crezuse că este foarte aproape până la această nouă complicaţie. Aşadar ieşirea din spital se mai amânase şi până la urmă nu mai contau câteva zile în plus, ci să-şi vadă din nou mama vorbind, mergând, zâmbind, privind-o cum numai ea ştia s-o facă. Cât de dor îi era de acea căutătură.

Auzi un geamăt uşor, apoi icneli tot mai puternice. Den fapt mama ei nu gemea, nu se văita, ci parcă cerea - ea ştia ce -, sfâşietor şi insistent. Luminiţa se întoarse de la fereastra unde rămăsese privind curtea interioară a spitalului, spre patul bolnavei. O văzu cum îşi plimba privirea rătăcită dintr-o parte într-alta şi, impresionată, se apropie. Nădăjduia că prezența ei o va alina întrucâtva.Era întruchiparea suferinţei. Poate nu durerile fizice o necăjeau, dar cu siguranţă nu avea linişte. Iar înfăţişarea ei o cutremură pur şi simplu. Vederea acelui chip era dureroasă fizic. Ar fi vrut să se în-toarcă, să fugă, dar ceva o reţinu. Își controlă cu greu repulsia faţă de pielea pământie brăzdată de riduri în toate direcţiile, gura ca o pungă cu buzele alunecate peste gingiile ştirbe undeva înspre interior, părul alb, neglijent, răvăşit din cauza pendulării continue a capului, ochii adânciţi în orbitele încercănate. Cu toate acestea, când îi întâlni pri-virea totul se schimbă. Atât de limpede, mai întâi rătăcită şi parcă speriată, apoi extrem de curiosă şi cumva mirată. Mâna bătrânei o apucă pe-a ei, strângând-o spasmodic. Secunde lungi de studiu şi acei ochi nu se hotărau dacă să aibă încredere ori nu, să des-chidă porţile sufletului ori nu. Luminiţa îi mângâie uşor palma urcată şi aproape tran-sparentă. Renunţă să mai caute cuvintele potrivite momentului, socotindu-le deodată inutile. Tot ce era hidos şi disgraţios se estompase în lumina acelor ferestre limpezi ca-re între timp se deschiseseră, lăsând să se vadă înăuntru. Acolo licărea bucuria şi recunoştinţa pentru darul magic primit şi aşteptat îndelung.

Brusc simți că-i este drag acest suflet ascuns în straie atât de ponosite şi cu delicateţe îşi plimbă degetele pe fruntea ei, pe obrazul obosit, până când bătrânica os-tenită şi împăcată în sfârşit - aşa o simţea - adormi. Mâna şi-o eliberă cu mare grijă, puţin câte puţin ca să n-o trezească. Se retrase tiptil, ușurată și inexplicabil fericită.

Se aşeză şi privind în gol încercă să-şi înţeleagă senzaţiile. În fond nu se schimbase nimic şi totuşi plutea pe o mare liniştită. Îngrijorarea se topise lăsând în loc încrederea nestrămutată în viitor. Știa fără să-și explice de unde că totul va fi bine.