ANIVERSĂRI - ILEANA MĂLĂNCIOIU

La mulţi ani !

MAREA POETĂ ILEANA MĂLĂNCIOIU A ÎMPLINIT 80  DE ANI

Marea poetă Ileana Mălăncioiu împlineşte, azi, 80 de ani. Un răstimp al între-bărilor esenţiale şi o carieră clădită pe verticala demnităţii şi a adevărului, motive sufi-ciente pentru cenzura comunistă să o suspecteze...

A absolvit Facultatea de Filosofie a Universitãtii Bucuresti în 1968, cu lucrarea Locul filozofiei culturii în sitemul lui Lucian Blaga, iar teza doctoratului în filozofie (1975) a fost Vina tragicã (Tragicii Greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka).

Începând din anul 2013 este membru corespondent al Academiei Române.

„Aferim, femeie!

Curajoasă. Aspră. Le vede, le știe, le spune. Și cu suflet de muiere sensibilă, simțitoare. Suflet adânc, colțuros. Mare poetă. Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) și totodată accesibilă milei, duioșiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigonă ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigonă cu suflet de Electră...”

Nicolae Steinhardt

„Deşi mă obsedează Cartea lui Iov, n-aş putea spune că sunt un epigon al lui, sau al lui Kirillov, aşa cum spunea Cioran despre sine. Nici că m-aş fi gândit la căderea comunismului încă de când eram la grădiniţă, ca o distinsă colegă a mea. Chiar dacă risc să vă dezamăgesc, vă voi mărturisi că am fost un copil sociabil şi fericit, pe care îl uita Dumnezeu jucându-se cu ceilalţi copii.

Din păcate, timpul n-a stat pe loc. Am crescut şi am trăit, alături de ai mei, dra-ma colectivizării. Fiindcă n-a vrut să cedeze de bună voie pământul, tata a fost dat afa-ră din postul de contabil pe care îl ocupa. Singurul loc unde s-a putut angaja după ace-ea a fost la mina de cărbuni din sat, unde a fost primit cu greu, ca muncitor necalificat. Poate a cauţionat şi el regimul, împingând la vagonete, în subterană, dar n-a avut înco-tro. Eram patru fete pe care trebuia să ne ţină la şcoală. Poate ar fi trebuit să refuzăm şcoala, pe care am urmat-o în regimul comunist, să facem un act de eroism şi să ră-mânem analfabete. Nu l-am făcut, dar nu mă simt vinovată. Dimpotrivă, mă mândresc cu faptul că am reuşit să fac o facultate, un doctorat şi să intru în literatură în condiţiile date.

Nu pot accepta ideea că aş fi cauţionat regimul fiindcă nu m-am sinucis, măcar literar, sau fiindcă nu am plecat din ţară. Dacă n-am fost de acord cu cei care strigau cândva: „N-aţi mâncat salam cu soia!”, n-am să fiu nici cu cei care spun acum: „Aţi mâncat salam cu soia!”. Nu neg faptul că în exil s-au spus lucruri mult mai dure decât se puteau spune aici împotriva regimului. Pentru mine, însă, milimetrul de teren câş-tigat în lupta cu neantul din ţară era infinit mai important decât kilometrul străbătut în afară.

Cred, totuşi, că va trebui să depăşim o dată faza asta în care literatura e discu-tată tot în funcţie de hotar. Înainte de 1989, am spus cât am putut să spun fiindcă sim-ţeam nevoia să fac lucrul acesta. Cu orice risc. La ora asta, mi se pare important în ce măsură ce am scris fiecare atunci mai rezistă, nu doar ca mărturie, ci şi ca literatură.”

Ileana Mălăncioiu

POEME

IAR MĂ-NDEPĂRTEZ DE TINE

Iar mă-ndepărtez de tine dinadins ca să te văd

Nerobită de puterea sufletului tău cel dus

Înapoi spre altă lume care-i pare mai a lui

Decât lumea-n care parcă din greşeală a fost pus.

Dar te văd tot mai aproape ca şi cum eu însămi sunt

Despărţită doar de ochiul care mă priveşte rece

Undeva pe însăşi calea nimănui dezvăluită

Unde sufletul tău parcă şade pregătit să plece.

E desprins de trup şi este mai frumos ca niciodată

L-aş desface din adâncuri să-l alin şi să-l păzesc

Dar cum pot păzi eu, Doamne, răsuflarea ta cea sfântă

Care însuţi ai desprins-o de pe ochiul său domnesc.

Mă rog deci să se întoarcă fără ură către tine

Dar când va să vin şi eu să mă laşi să-i dau ocol

Dacă nu ca o femeie ca un suflet care vine

La alt suflet ce-l aşteaptă în tăcere trist şi gol.

SORA MEA DE DINCOLO

Ajunsesem la ea, băteam la poartă,

i-am auzit glasul uşor înăbuşit

şi paşii de dincolo de zidul

de piatră

şi-am început să strig că am venit.

Cine eşti, m-a-ntrebat, şi

pe cine cauţi

nu mai ştiu când şi unde

am fost fericiţi

surorile mele sunt fetele moarte

la treizeci de ani neîmpliniţi.

Nu-ţi aminteşti de mine,

mă rugam,

ţi-am adus anemone şi cartofi copţi

şi-am stat neclintită la capul tău

şapte zile şi şapte nopţi.

Ai murit în braţele mele, vroiam

să-i mai spun,

dar nu avea cine mai spune

şi nu avea cui

ea-mi deschisese poarta, dar eu

tocmai aflasem

că nimeni nu moare

în braţele nimănui.

LINIŞTE

Liniște, o singură explozie la un subsol,

Un singur glas revoltat într-o piață,

Un singur măcelar găsit tăiat

Într-o hală într-o dimineață.

Un singur incendiu strălucitor,

O singură tristețe înăbușită,

O singură umbră fără sfârșit

Pe ființe și pe lucruri răsărită.

Un singur fel de cădere,

Un singur fel de salvare

Care așteptăm să ne pice din cer

La o zi mare.

JOC

Îmi iau numărul meu de pietre

şi le aşez cât mai riscant

şi-ncep jocul convinsă

că oricum voi pierde.

De ce joci, totuşi?

mă veţi întreba.

Ce altceva pot să fac?

vă voi răspunde.

Apoi liniştită

voi muta mai departe

piatră după piatră

munte după munte.

PASĂREA TĂIATĂ

M-au ascuns bătrînii, după obicei,

Să nu uit, de frica păsării tăiate,

Şi ascult prin uşa încuiată

Cum se tăvăleşte şi se zbate.

Strîmb zăvorul şubrezit de vreme,

Ca să uit ce-am auzit, să scap,

De această zbatere în care

Trupul mai aleargă după cap.

Şi tresar cînd ochii, împietrind de groază,

I se-ntorc pe dos ca să se albească

Şi părînd că-s boabe de porumb

Alte păsări vin să-i ciugulească.

Iau c-o mînă capul, cu cealaltă restul,

Şi le schimb cînd mi se pare greu,

Pînă nu sînt moarte, să mai stea legate

Cel puţin aşa, prin trupul meu.

Însă capul moare mai devreme,

Ca şi cum n-a fost tăiată bine,

Şi să nu se zbată trupul singur

Stau să treacă moartea-n el prin mine.

AŞ FI PUTUT SĂ VIN

Aş fi putut să vin cu voi la cină

Uitând vânzarea care-avea să vină,

Dar am văzut că toţi stăteaţi la pândă

Ştiind care e preţul şi neputând afla

Cine pe cine trebuia să vândă.

Acuma când vânzarea ţine loc

De tot ce ar fi trebuit să fie

Numai Pilat îşi joacă rolul său

Spălându-se pe mâini, deşi el ştie

Că de la marea taină lipsise chiar Christos

Şi i s-a dat în loc un păcătos.

Voi vă uitaţi descumpăniţi la Iuda

Care şi-a luat arginţii şi se duce

În timp ce păcătosul vândut a fost uitat

Şi trupul lui a putrezit pe cruce.

ATUNCI AM ÎNŢELES

Atunci am înţeles, tu erai singură

în cenuşiul mat al humii

eu însămi stam la capul tău

ca la celălalt capăt al lumii.

Preotul cânta slujba obişnuită

dascălii îngânau partea lor

mă uitam cum cad bulgării peste tine

şi mă miram cum nu mor.

Tata plângea, dar trăia mai departe

lacrimile mamei erau secate

copiii tăi nu ştiau încă să plângă

vântul nu ştia peste ce bate.

Legăna crucea de lemn pe care scria

că te-ai dus la treizeci de ani neîmpliniţi

cu liniştea cu care legăna

crângul de pomi înfloriţi.

Îmi amintesc bine, tu erai singură

în cenuşiul mat al humii

eu însămi stam la capul tău

ca la celălalt capăt al lumii.

VIS

Cânt pe inimă ca pe-o frunză de fag

Stau oamenii-n drum să m-audă cum cânt,

Se uită unii la alţii tăcuţi

Şi se-ntreabă ce pasăre sunt.

E prea mult cântec împrejurul nostru,

L-ascult cu ei şi nu-l mai înţeleg,

Parcă m-aş fi temut să rup o frunză

Şi am cântat dintr-un copac întreg.

O CRIMĂ

O crimă săvârşită pe strada principală,

În amiaza mare, o crimă oribilă

Şi nimeni nu plânge şi nimeni nu strigă

Şi nimeni nu pune mâna pe criminal.

Eu însămi stau aici şi scriu versuri,

Ca şi cum versurile mele ar putea opri

O crimă ce se face pe strada principală

O, când voi lăsa totul la o parte

Să ies în stradă şi să strig cât pot:

S-a petrecut o crimă, puneţi mâna pe criminal,

Puneţi mâna pe mine, complicele.

DUPĂ ÎNVIEREA LUI LAZĂR

Despre morţi numai de bine, despre cei înviaţi

Cu atât mai mult, dar eu nu pot să nu mă întreb

Ce mai e Lazăr, cel de după Învierea lui Lazăr

Căruia i s-a pierdut urma de parcă

Nu ar fi existat niciodată şi ce mai sunt eu

După ce m-ai scos din liniştea mea soră cu moartea.

Pentru câtă vreme, pentru cine şi pentru ce

M-ai înviat. Pe pământul acesta nu se află nimic

Pe care să mă pot sprijini cu adevărat,

În cer nu se zăreşte nimic. După ce

S-a dat lespedea la o parte şi m-ai strigat

Până când am ieşit din groapa mea cenuşie,

Deşi îmi erau legate mâinile şi picioarele,

Ca să nu mi se piardă cu totul urma

Pe drumul pe care l-am străbătut odată

Până la capăt, cu puterea ta nemărginită

Asupra mea, pe mine morţii mele redă-mă.

GHETSIMANI

Ca o armă tremurătoare care-a dat greş

Sta trupul meu în luminişul verii,

Hei, iepure, strigam, apropie-te să mă rog ţie

Acum în dulcea clipă a greşelii.

Hei, iepure, aşăză-te undeva sus

Şi luminează-mă încet cu harul

Spaimei tale desăvârşite,

Încă nu pot să primesc paharul.

Hei, iepure, m-am trezit plângând

În partea a treia a rugii

Din grădina Ghetsimani urmărind

Puterea fugii

Cu care el se apăra încă

Pe când sufletul meu murmura:

Tată, dacă astfel nu se poate

Facă-se voia Ta.

RUGĂ

Mă rog de tine, băiat curajos,

Încercat pe zidul morţii în bâlciul copilăriei,

Nu umbla să mă smulgi de la zmeul cu şapte capete

Ca să câştigi o parte-a-mpărăţiei.

Eu am venit de bunăvoie aici,

Am şters vatra-mpăienjenită,

Am frământat de două ori pământul

Şi am umplut cuptoarele cu pită.

Apoi am rupt-o ţărăneşte pe ştergar

Să iasă aburi calzi şi i-a simţit din depărtări

Şi-n locul buzduganului vuia ca uraganul

Mirosul tras pe cele paişpe nări.

Îl aşteptam să aflu gustul pâinii

Şi numai după bătaia inimii am înţeles că e bună

Că până la piept era îngropat în pământ

Şi de la umeri în lună.

O, toate fetele acelea din poveste

Care de teamă v-au urmat mereu,

Când e atât de simplu şi de omeneşte

Să-ncerci odată să iubeşti un zmeu!

AU SĂ RĂMÂNĂ PLOPII

Nu mă cunosc decît atunci cînd plîng

Ştergîndu-mi lacrimile pe furiş

Şi încercînd cu greu să te ascult

De parcă-mi şade inima pieziş

De teamă că mă-ndepărtez prea mult.

Sîntem ca malurile unui rîu

Pe care apa veşnic le desparte

Şi le uneşte strîns fără să vrea,

Copiii dau cu pietre din fiecare parte

Şi pietrele alunecă în ea.

Când va seca izvorul va fi un prund întins

Cu păsări ce se scaldă în nisip

Şi se izbesc în lespezile calde,

Ne vom schimba la suflet şi la chip

Şi ne vom depărta ca să se scalde.

Din tot ce-a fost au să rămînă plopii

Pe marginile drumului pustiu

Cu frunza care tremură-aşteptînd,

Fără să ştie că e prea tîrziu,

Fără să ştie ce şi pînă cînd.

        

SINGURĂ ÎN SALA ÎNTUNECATĂ

Singură în sala întunecată
Marele spectacol e doar pentru mine
Pe scenă sunt toate stelele lumii
Dar lumina lor nu mai vine.

A fost oprită de nu ştiu cine
Şi nu ştiu de ce şi nu ştiu până când
Şi în sala pustie în care stau
Se aud stelele plângând.

Nu ţipa, mi s-a spus, să nu faci panică
Lucrurile trebuie luate aşa cum sunt
Şi eu nu ţip si nu încerc să fug
Eu intru liniştită în pământ.

Pagină şi fotografie realizate de Lucian Mănăilescu