ANIVERSĂRI - ION MUREŞAN

ANIVERSĂRI – Ion MUREŞAN

La mulţi ani !

„Pe vremuri, lumea era mai restrânsă, era prinsă în hartă şi nu prea fugea din limitele hărţilor, iar poezia avea o prestanţă mai mare. A fi poet însemna şi un lucru ciudat, dar şi ceva de invidiat. Lumea femininelor întreţinea mai mult poezia, muzele îşi între-ţineau propriile cântări care li se aduceau. Erau saloanele, cenaclurile, întâlnirile mondene, ceaiurile de la ora 5; toate acestea erau prilej de a aduce un elogiu fru-mosului. Poezia era înţeleasă ca o cântare frumoasă, a frumuseţii. Sigur că pe urmă a început să se demonizeze, să vină poeţii demonici, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Ezra Pound mai încoace, Edgar Allan Poe, care au descoperit şi faţa neagră a lumii, soarele negru al melancoliei. Cu asta, poezia a făcut o explozie, a ieşit din limitele fru-museţii şi a început să cucerească lumea. De fapt, poezia este o relaţie între două re-alităţi, la fel de puternice: realitatea obiectivă şi realitatea subiectivă. Subiectivitatea este o realitate. Poezia face legătura între aceste două realităţi, prin poezie începi să înţelegi că lumile sunt legate. Poezia este dovada existenţei lui Dumnezeu, cea mai mare dovadă a existenţei Lui”

CÂNTEC NEGRU

Eu cânt forţa neagră din capul meu,

la ordinul forţei negre din capul meu.

Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece şi sec,

un cântecel care paralizează imaginaţia

la fel cum gheţarii paralizează aromele.

Acum sunt liniştit, mintea mea e limpede,

limpede şi sterilă.

Pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge

deasupra ceştilor albe.

Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară

şi se lipesc pe cuburile de gheaţă.

Ca timbrele.

Soarele e sus, iarba e putredă,

vremea e numai bună de cosit!

Puternic e cântecul despre forţa neagră din capul meu.

Mlaştina clocoteşte sub podele, se frământă sub scândurile subţiri.

Casa mea se scufundă.

Un roi de muşte îmi este vederea. Eu văd prin muştele negre

sălciile chircite în jurul ferestrei ca un verde păr pubian.

Papura şi trestia şi rogozul acoperă geamul. Apa unduie lin.

Lintiţa şi cucuta de baltă se întind moi pe pervaz.

Şi este un şarpe de apă.

Capul cu flori galbene se apropie prin sticlă

de capul încărunţit. Şi mâlul. Şi scoicile de lac scrâşnind subţire în pereţi.

Apoi mâlul.

Soarele e sus, iarba e putredă,

vremea e numai bună de cosit!

Aprind lampa şi îmbrac neagră cămaşă.

Deasupra acoperişului, undeva sus, mlaştina clocoteşte.

Peste un veac se aud trecând camioane grele.

Ară tractoarele roşii.

Ţiglele sună ca şi clopoţeii cereşti.

Mintea mea e din ce în ce mai limpede,

din ce în ce mai sterilă.

Acum am coborât cu totul în capul forţei negre din capul meu.

Eu sunt forţa neagră din capul forţei negre din capul meu.

Ordon: Cântă forţa neagră din capul tău!

Soarele e sus, iarba e putredă,

vremea e numai bună de cosit!

ÎNVIERE

Brusc s-a-nserat. În sfeşnic lumânarea,

pocnind, se-aprinse singură, din nou.

Trei zile L-am vegheat sub răsuflarea

de somn ce-n somn e somnului ecou.

Şi între pleoape strâns ţineam mormântul:

roşie stâncă spartă-n sur dreptunghi.

Romanii-ntre măslini dormeau urându-L,

stând ghemuiţi, cu capul pe genunchi.

La vremea cântului de miruire,

ne-am pus cenuşă-n păr şi-am plâns amar:

„O, suflete, durere-i peste fire

când părăseşti al trupului hotar!“

Nici semne nu au fost, fiindcă durerea

topeşte semnele ce vin de sus.

Dar parcă-parcă s-a-nteţit tăcerea

ce izvora din groapa lui Iisus,

iar stânca a prins apoi să vălurească,

uşor, ca apa râului în munte,

şi-un trup de abur a-nceput să crească

din piatră, ca ieşindu-ne din frunte

furnici de foc peste furnici de rouă.

Şi El a fost, n-am umbră de-ndoială:

venind spre noi a zis doar „Pace vouă!“

Iar cerul tremura, ca o petală.

 POEMUL ALCOOLICILOR

Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,

cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se

pe lângă ziduri

şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere

scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,

apropie de ei o cârciumă,

căci pentru El e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi

numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,

de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure

le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi

şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.

Până la amiază de trei ori se face toamnă,

de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,

aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă

cu o caldă responsabilitate.

Şi chiar dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc,

nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,

ci pentru că inspiraţi de tinereţe

ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar, Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici!

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului

şi îi invită pe alcoolici să privească.

(O, unde s-a mai pomenit atâta fericire pe capul unui singur om!)

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă

decât un petec de iarbă,

tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:

„În curând, în curând va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!“

Atunci unul după altul se ridică de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista,

şi le este foarte, foarte ruşine.

PAHAR

E o noapte feerică.

Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar.

Îmi bag degetul în pahar.

Apoi îmi bag mîna pînă la cot în pahar.

Apoi îmi bag mîna pînă la umăr în pahar.

Vodca e rece ca gheaţa.

Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră.

Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre.

Mai este o cizmă de cauciuc spartă.

Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită.

Îmi bag capul în pahar.

Vodca e rece ca gheaţa.

Deschid ochii în pahar.

În pahar văd bine şi fără ochelari.

Zic: „Totu-i vis şi armonie”.

Lespedea de piatră este albă cu vinişoare roşii.

Acum văd dihania.

O aud cum toarce molcom, ca o pisică.

Îi văd picioarele albastre.

Îi văd coada grozavă ieşind de sub lespedea de piatră.

Lîngă lespedea de piatră curge un izvoraş limpede.

El susură cristalin peste pietricele.

În jurul lui iarba e veşnic verde.

În iarbă cresc flori gingaşe.

În izvoraş înoată copii mici cît păpuşile.

Ei înoată cu mişcări uluitor de iuţi.

Ei înotă îmbrăcaţi în rochiţe şi cămăşuţe şi pantalonaşi în culori vesele.

Sunt îngeraşii de pahar.

Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui.

Îmi vine să vomit de milă, îmi vine să vomit de tristeţe.

Îmi vine să vomit gîndind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar.

Îmi vine să plîng la gîndul că el ar fi, brusc, foarte singur.

Să plîng la gîndul că el ar plînge toată noaptea cu sughiţuri în mine.

Să plîng la gîndul că el ar putea cînta în mine cîntece de la grădiniţă.

El ar putea cînta, cu o voce subţirică, „Vine, vine primăvara!”.

Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei cobor spre fundul paharului.

Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii.

Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii.

Departe, în pahar, latră un cîine.

E toamnă.

E ziua eclipsei.

Luna rotundă şi galbenă tremură în pahar.

Printr-un ciob de sticlă afumată cu lumînarea văd cum un muscoi negru trece

peste bec.

Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei îi trag capul de sub piatră.

Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi.

Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră.

Îngeraşii de pahar se prind de mînuţe şi, cuminţi, dansează în cerc.

Îngeraşii de pahar dansează şi cîntă în jurul nostru.

„Totu-i vis şi armonie”.

Dihania are un ochi al mamei şi un ochi al tatii.

În pahar văd bine şi fără ochelari.

Citesc în ochiul mamei: „Măi, copile, cînd o să-ţi bagi tu minţile în cap?”.

Citesc în ochiul tatii: „Măi, copile, cînd o să-ţi bagi tu minţile în cap?”.

Paharul se strînge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele.

Doare.

Capul mi se loveşte de pereţi: unu, doi, unu, doi.

Îngeraşul de pahar, de durere,plînge cu sughiţuri.

Îngeraşul de pahar cîntă în mine cu o voce subţirică: „Vine, vine primăvara!”.

„Totu-i vis şi armonie”.