ANIVERSĂRI - LEO BUTNARU

ANIVERSĂRI

LEO BUTNARU

– LA 70 DE ANI ŞI ÎNCĂ UNUL –

Leo Butnaru (fiul lui Teodor și al Anastasiei Butnaru - n. Munteanu) s-a născut în 5 ianuarie 1949, în comuna Negureni, Republica Moldova.

Este licențiat în jurnalism și filologie al Universității din Moldova. A debutat cu placheta de versuri Aripă în lumină (1976). În ianuarie 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din URSS; în septembrie același an, este eliberat din redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre M. Kogălniceanu și Gr. Alexandrescu care contravenea liniei ideologice oficiale.

În perioada 1990-1993 a fost vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din octombrie 2013 este  președinte al Filialei Chișinău a USR, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România.

Este unul dintre cei mai importanţi oameni de litere ai României - poet, prozator, istoric literar/ exeget al avangardismului, eseist și traducător român, despre acest ultim avatar al trudei Domniei sale afirmând:  „...azi pot constata, după zeci și zeci de volume românizate din literatura altor țări, că aș fi, probabil, printre poeții pentru care arta traducerii (nu pur și simplu traducerea, ci arta acesteia) a intrat firesc și plenar în angrenajul componentelor universului lor creator și pe care, ca atenție, travaliu și responsabilitate, au tratat-o cu nimic mai prejos de arta creației lor originale.”

LA MULŢI ANI !

POEME ORIGINALE

HAMLET CEL BĂTRÂN

Precum şi domniile voastre
îl ştiam doar pe Hamlet cel tânăr
veşnic tânăr
dar – mare surpriză! – îl întâlnesc pe
Hamlet îmbătrânit
mai bătrân şi mai neputincios chiar decât Lear
din Lumea Shakespeare.
"La ce te gândeşti?" îl întreb.
"A fi sau a nu fi?" îmi răspunde Hamlet
cel bătrân
precum veacuri în urmă
răspundea
întrebând
Hamlet cel tânăr.

AŞA AMUŢIT-A ZARATHUSTRA

Din resemnare
nu din orgoliu
ar fi necesar să se decreteze o eternitate de doliu
pentru gurile închise
pentru cărţile nescrise din varii motive
bineînţeles că cele mai multe injuste tragice. Eternă zi de doliu
pentru Odiseele şi Iliadele nescrise din cauza decimării antichităţilor
sau pur şi simplu – poeţilor care neavând vocaţie de mahăr sau caporal
n-au subordonat decât propoziţii – fapt ce
nu prea interesează lumea trăitoare în legea lupului
bolborosind ca şi inconştienţă pseudopsalmul despte paradisul în care
leul se va culca alături de miel (acesta cică
rămânând întreg...) – mitologie... că
d e b o r d o l o g i e – absurdul trecând peste marginile plauzibilului
ceva de dincolo de lumină şi (de) întuneric (ca
să spun şi eu un început de basm pentru-adormit discipolii – adică
Mitzurile – celui cu Aşa amuţit-a Zarathustra (antichităţile poeţii...)
pe deasupra mai şi orbind ca Homer Milton Borges... (pentru că
bucuriile nu se nasc odată cu omul dar
tristeţile – probabil da...)

DOR DE CASĂ

Sankt-Petersburg. Neva sub gheaţă.

Amintirile avangardei de acum o sută de ani,

ale secolului de argint – argintată

era până şi sârma ghimpată a Gulagului

în care

a murit Mandelştam

poate că de argint ar fi fost

şi glontele ce intrase în tâmpla lui Maiakovski

şi caloriferul de care a fost izbit cu capul

Serghei Esenin în hotelul

„Angliter”…

Viforniţa nărăveşte să urle

dar

se răzgândeşte şi, civilizat,

maiakovskian,

încearcă să cânte sonate la

(şi în – la major) flautul

înaltelor burlane.

O pală

de auroră boreală.

Ah, dacă aţi şti ce frică trag

în noaptea aceasta

gospodinele din România că

ar putea să nu li să prindă

răciturile de Bobotează!…

CELEI CARE PLEACĂ ZÂMBIND

Neapărat

şi neapărată apari în toate gândurile

precum e nelipsit conturul soarelui

în desenele copiilor – pe

colbul satului, pe tabla şcolii

pe asfaltul oraşului, porţi şi garduri

pe nisipul litoralului...

Apoi numaidecât pleci din toate bucuriile

îndepărtându-te peste câmpuri arate în care

fiece bulgăre mai mare decât pumnul

ar trebui să fie, pesemne,

mormântul păsărilor care-au cântat în cerul pământului

stingându-se peste întinsurile lui

şi, de foarte demult – până astăzi

au tot căzut rând pe rând

înhumându-şi albastrele oseminte

în bulbii ţărânei

cât inima de mari.

Neapărat

şi neapărată pleci din toate bucuriile

precum pleacă dimineaţa din fiece zi

duminica – din fiece săptămână

primăvara – din toţi anii

tu, cea cu lianele viţei-de-vie lăsate pe coapse

cu înrourata gură întredeschisă a zâmbet...

GOL DE ARHIVĂ

bucuria se înalță ca o aprindere de lustre

uneori fiind și mai impresionantă – ca reflect-

o(a)rele stadioanelor când competiţiile se ţin în nocturnă

lumina puternică le convenea până şi în agresiva-i ipostază de

atacatoare a cristalinului ochilor – astfel

nu-şi vedeau reciproc defectele

spunându-şi că sunt ceva deosebit

nemaivăzut

copiilor le era interzis să se frece cu pumnişorii la ochi

să folosească cioburi de sticlă colorată ori afumată – mic şi mare

se aflau în condiţii egale de comprehensiune

azi

de treci codrii de aramă

şi mergi la arhiva-le

în tranşeele ei nu vei găsi nici o fotografie din

acele vremuri cu lustre şi reflectoare: pur şi simplu

iluminaţia fusese prea intensă – ca o

leucemie a celuloidului

TURNUL SOFIŞTILOR

…sigur

pământul stă sigur pe spatele unei

fantastice broaște țestoase care

la rândul ei

se sprijină pe spatele unei alte țestoase

și tot așa

în jos

un întreg turn de țestoase

una

peste

alta

ultima dintre țestoase sprijinindu-se

sigur

pe pământ – însă

de cealaltă parte a lui

opusă turnului.

SCRISOARE ÎNCHISĂ

În uşor înduşmănitele zile ale lui noiembrie

iubito mă gândeam să-ţi trimit

o scrisoare deschisă (ce clişeu!);

să-ţi adresez

o scrisoare deschisă

precum se face în cazul regilor

preşedinţilor de state

prostănacilor de fotbalişti

altor magestați...

în realitate însă

am a-ţi adresa o scrisoare închisă

pe care zic e bine că nu o va cunoaşte nimeni altcineva

scrisoare închisă cu nişte coordonate închise ale

nedivulgatului delir al tăcerii în care

avui a trage concluzia că

atunci când se gândeşte la dragoste

fiecare din noi confirmă o

mare singurătate...

EA, GIMNASTA

...Bine că avea de antrenor o antrenoare, în caz contrar

eram gelos, dacă antrenorul n-ar fi fost bătrân, ramolit –

doar mie unuia trebuia să-mi aparțină tot ce avea ea, –

farmecul, al frumuseții sale perpetuu, debordant infinit.

Rămâneam preocupat de teritoriile de mai jos de ecuatorul

superbei sale siluete – zveltețe de gimnastă, campioana

competițiilor universitare, la care îi eram suporter înfocat –

păcat că am uitat cum o chema – Kiki, Larisa sau Ioana?...

La o adică i-aș putea găsi numele în ziarul universitar

sau la rubrica „sport” din „Tinerimii Moldovei” din acea

vreme în care imperiul sovietic îmbătrânea iremediabil

mergând spre Parkinson sau spre Alzheimer, așa ceva.

Poate e printre citatele din conspectele mele cu gogomănii

de la comunism științific, ateism, istoria PCUS, parșivă,

ce nu-mi interzicea doar credința în dragostea de URSS și

ceva, mai clandestin, – iubirea de ea, minunata sportivă

care, chiar de nu era Nadia Comăneci (...moldoveancă și ea)

și nu atinsese suprema culme, – nu mă descuraja, ci perseveram

în admirație, trecând-o deja în urbanele mele prozopoeme din

caietul de elev, pe care încă îl mai păstram, îl mai completam,

rămânând asiduu cercetător, geograf, aș putea spune, a tot

ce avea ea mai sus și mai jos de ecuatorul superbului corp

ce dăruia plăceri vizuale publicului la competiții de top

și mie – plăcerea de a-i fi explorator eminent și supus rob.