ANIVERSĂRI - MATEI VIŞNIEC

Aniversări

MARELE SCRIITOR ROMÂN MATEI  VIŞNIEC ÎMPLINEŞTE AZI 64 DE ANI

DEZORDINEA PREVENTIVĂ

(Lui Matei Vişniec)

Matei Vişniec s-a îndrăgostit de un tren

care trece spre copilăria lui printr-un oraş

pierdut dincolo de capătul lumii.

Sunt halte şi gări, hambare cu întuneric

şi o mulţime de şoareci care

ronţăie calea ferată: „Dar dragostea?” –

întreabă cineva de la fereastra zilei...

„E iarnă!” – se anunţă la radio –

E iarnă şi, în oraşul acela,

un copil a fost înmormântat în zăpadă.

Lucian Mănăilescu

POEME

„Poezia a fost iubita mea, amanta mea, patria mea, grădina mea secretă, limba mea secretă, refugiul meu, bătălia mea cu mine însumi, cu lumea.” 

Matei Vişniec

 ANOTIMPURILE

Pianistul cînta mai departe în oraşul pustiu

cînta încet visător abia mutîndu-şi degetele

de pe o clapă pe alta

îşi aprindea cîte o ţigară

şi cînta aşa lăsînd-o să ardă pînă la capăt

între buzele sale

uneori se oprea cîte un minut

îşi scotea din buzunarul de la piept

o batistă uriaşă neagră murdară

îşi tampona fruntea şi ceafa şi gîtul

îşi ştergea sudoarea de pe degete apoi

începea să cînte mai trist şi mai obosit

se făcuse cald era ora prînzului

pianistul îşi scoase o pîine din servieta sa roşie

şi-o puse peste capacul pianului

şi din cînd în cînd cu două degete

ciugulea din miezul ei negru

pianistul a cîntat mai departe

şi în timpul ploii torenţiale de la ora patru

şi spre seară cînd au început rafalele de vînt

pianistul nu s-a mişcat a cîntat încet şi

tulburător ceva din Vivaldi

ziua se apropia de sfîrşit se întuneca

se apropia o noapte fără stele

pianistul îşi aprinse o ţigară lungă subţire

şi la lumina ei

continuă să cînte

CORABIA

Corabia se scufunda încet noi ziceam

şi ce dacă se scufundă corabia şi mai

ziceam orice corabie se scufundă

într-o zi şi ne strîngeam mîinile

ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atît de încet

încît după zece zile noi cei care

ne-am dat mîinile încă ne priveam

ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i

o corabie care se scufundă mai încet

dar pînă la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atît de încet

încît după un an încă ne era ruşine

nouă celor care ne-am dat mîinile şi

în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul

măsuram apa hm nu mai e mult se

scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atît de încet

încît după o viaţă de om încă

mai ieşeam unul cîte unul şi priveam

cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi

şi spuneam asta nu e o corabie

aste e o...

asta e o...

FIRIMITURILE CARE CAD

Firimiturile care cad de la masa de lucru a poetului

fac uneori un zgomot asurzitor

se aud ţipete, bufnituri

o bătrână leşină pe trotuarul din faţa casei poetului

un om moare strivit sub o maşină ploioasă

de la masa de lucru a poetului

cad uneori firimituri enorme, inadmisibile

când poetul este obosit oraşul însuşi înnebuneşte

fântânile arteziene îngheaţă, tramvaiele se izbesc de ziduri

cuvintele însele devin mai rare, mai greu de înţeles

În faţa cuvântului linişte s-a făcut o coadă enormă

atenţie, nu va fi de ajuns pentru toată lumea strigă poetul

chiar şi în faţa cuvântului dragoste care s-a terminat de mult

mai aşteaptă câţiva ireductibili, câteva grupuri de turişti obosiţi

poate că aceste urme de sânge

duc la cuvântul singurătate, îşi spune poetul

ieşit el însuşi la o plimbare prin oraşul ciuruit de absenţe

poate că în faţa cuvântului om nu mai dau târcoale

decât câinii

FEREASTRA

Pasărea, mirată, înduioşată

şi-a luat gheara din burta mea

şi-a ridicat ciocul din gîtul meu

m-a lăsat acolo, în patul răvăşit

şi s-a învîrtit prin odaia mea

s-a izbit cu icnete de pereţii mei

după aceea a dat de fereastră

şi s-a gîndit mirată la fereastră

nu mai întîlnise niciodată o fereastră

ar fi trebui să-i spun fereşte-te

orice fereastră e perfidă şi înrăită, nu

poţi să ştii unde duce, încotro te aruncă

dar şi eu eram înrăit, uram pasărea

şi n-am scos un cuvînt, am lăsat-o

să-şi întindă aripile şi să se piardă în văzduh

DESPRE ISTORIE

Eu stau în faţa ferestrei mai fumez o ţigară

Istoria trece pe lângă mine

ţinându-şi sânii în palme

maşinile se opresc dintr-o dată

incendiind autostrada

magazinele sunt părăsite în grabă

în măcelării se face dintr-o dată linişte

fratele meu, infirm de picioare

singurul din familie care face gimnastică

se târăşte lângă mine

ce e, ce e, mă întreabă

nimic, zic eu

trece istoria

CONVORBIRI CU CÎINELE ORAŞULUI

Pe străzile oraşului cîinele oraşului

mă latră încet,

de ce latri la mine, îl întreb

sînt singur, îmi răspunde

şi mă cuprinde frica

să mergem să bem o bere

îi răspund

el rîde, îmi spune, eşti nebun?

ce-o să zică oraşul cînd ai să bei bere

cu cîinele oraşului?

eu mă înfurii şi strig: nu-mi pasă,

aşa să ştii, nu-mi pasă de oraşul tău,

îl detest, îl urăsc, sînt gata să-l arunc

în aer

de ce strigi la mine, mă întreabă

cîinele oraşului aproape plîngînd,

de ce strigi aşa de urît la mine?

sînt singur, îi răspund

şi mă cuprinde frica

I SE TOPESC ROŢILE ÎN TIMPUL MERSULUI

Multă vreme am crezut că șinele de cale ferată

sunt urmele unui tren mai stîngaci

căruia i se topesc roțile în timpul mersului

ani de zile am așteptat

ca șinele de cale ferată din fața casei mele

să dispară, să se topească încet și ele

să fie luate de ploaie, să se scufunde în pămînt

dar nu, orașul este cel care s-a subțiat între timp

s-au evaporat acoperișurile, punctele cardinale s-au ciobit

a dispărut auzul din urechi și văzul din ochi

mințile ni s-au chircit și cuvintele ni s-au uscat pe limbă

nimeni nu-și mai amintește să fi văzut vreodată vreun tren

trecînd prin mijlocul orașului

iar dacă n-ar exista aceste două șine care nu duc nicăieri

nici n-am ști în ce direcție să ne tîrîm

ASTĂZI POŢI SĂ RĂMÎI ACASĂ

Astăzi poţi să rămîi acasă, îi zise tata

poţi să te odihneşti şi tu

atîta doar, ia calul cel şchiop

du-l şi tu în pădure, du-l şi tu undeva

şi trage-i şi tu un glonte în cap

astăzi poţi să nu vii la instrucţie

îmi zise sergentul, poţi să rămîi aici

poţi să învîrţi şi tu ceva

atîta doar, ia calul cel şchiop

du-l şi tu în pădure, du-l şi tu undeva

şi trage-i şi tu un glonte în cap

acum voi fi a ta, îmi şopti iubita

auzi, voi fi a ta

dar ia şi tu calul cel şchiop

du-l şi tu în pădure, du-l şi tu undeva

şi trage-i şi tu un glonte în cap

DARUL

Ei au trecut azi noapte

prin faţa uşii noastre

şi ne-au lăsat în dar un cal

ne-au lăsat un cal viu, un cal gigantic

un cal trist, gînditor

cu ochii săi tulburător de umezi

ne priveşte neobosit în ochi

aşa trece şi viaţa noastră

calul gigantic trebuie plimbat prin oraş

calul gigantic se hrăneşte cu plante fantastice

tînjeşte cumplit după apa îngheţată a unui fluviu

inexistent

calul aşteaptă zile întregi nemişcat

îngroziţi rămînem şi noi împietriţi de durere

milioane de muşte s-au aşezat pe oglinda

moale a ochiului său uriaş

calul gigantic nu doarme niciodată nu clipeşte

suferinţa lui nu poate fi povestită

ÎNOTĂTORUL

Există un oraș

pe care nu l-a construit nimeni

sînt străzi pe care nimeni n-a trecut

niciodată

sînt uși care n-au fost atinse

sînt ferestre prin care nu se poate privi

o sută de șezlonguri stau înșirate inutil

de-a lungul falezei

nici un cuțit n-a fost ridicat în aer

telefoanele publice încă n-au funcționat

nu s-a auzit încă nici un sunet

nici o piatră nu s-a rostogolit de pe munte

ori de câte ori se apropie de țărm

înotătorul se sperie

și se întoarce în larg.

UN TREN LUNG CU FERESTRELE ÎN FLĂCĂRI

Enormǎ decepţie

în sala de aşteptare – nimeni

trenul de ora opt era anunţat

cu o întîrziere imposibil de precizat

şeful gǎrii, ruşinat, umilit

devenit un punct

scîncea închis în biroul sǎu

am fost singurul om care

şi-a cumpǎrat totuşi un bilet pînǎ la

staţia urmǎtoare

nu pot sǎ vǎ povestesc

cum m-a privit casierul

toatǎ viaţa mi-a fost recunoscǎtor

iar cînd trenul cel lung şi negru, cu ferestrele în flǎcǎri

a trecut fǎrǎ sǎ opreascǎ prin faţa mea

nimic nu mi s-a pǎrut neobişnuit

am continuat sǎ-i fac semne prietenoase cu mîna

chiar şi dupǎ ce a dispǎrut la orizont

PURTĂTORI DE SEMNE BIZARE

La ieşirea din oraş – un cortegiu funerar

oameni îmbrǎcaţi în negru, purtǎtori de semne bizare

doisprezece ciocli cu un sicriu în spate

şi cele o sutǎ de rude ale mortului

femei, copii, bǎrbaţi în etate, bǎtrîni cu cîrje

bocitoare şi preoţi

purtǎtori de cruci rǎguşite

precum şi multe ciori rotindu-se deasupra sicriului

mǎ întîlnesc cu ei ori de cîte ori ies din oraş

sunt deja cîţiva ani buni de cînd vor sǎ îngroape mortul

şi nu reuşesc sǎ gǎseascǎ drumul spre cimitir

nimeni nu le spune în ce direcţie trebuie sǎ o ia

eu însumi le dau indicaţii greşite

îi vǎd asudaţi, la capǎtul puterilor

dar le spun: întîi la dreapta şi apoi la stînga

sau le spun: drept înainte şi apoi a doua la dreapta

sau le spun: luaţi-o înapoi pînǎ la prima intersecţie şi apoi

mai întrebaţi

nimeni nu se supǎrǎ, însǎ, cortegiul continuǎ sǎ rǎtǎceascǎ

în jurul oraşului

MI SE PĂREA O PEDEAPSĂ

Era mare mişcare în aer, în văzduhuri, în univers

se ridicau ceţuri, se prăbuşeau ploi

meteoriţi furibunzi se izbeau între ei, săreau scîntei

se auzeau tunete, zgomote asurzitoare

ca şi cum o cohortă de nuci s-ar fi rostogolit

pe un acoperiş de tablă

doar mie, aflat în centrul lumii

nu mi se întîmpla nimic, eram trist

nu e bine să fii în mijlocul nucleului

în inima însăşi a miezului

în locul de unde iradiază echidistanţele

eram singur acolo şi nu mi se întîmpla nimic

iar faptul că totul se învîrtea în jurul meu

mi se părea o pedeapsă

SINGURUL MOD DE A-L MAI PĂSTRA ÎN VIAŢĂ

Cum să dai afară un mort

care moare sub propria ta piele?

îl simţi tot mai greu sub propria

ta piele

este un mort recent

îl porţi în tine, îi mai vorbeşti încă

simţi cît de singur este mortul din tine

dar nu poţi să-l ejectezi ca pe o grimasă

mortul din tine este memoria ta

singurul mod de a-l mai păstra în viaţă

este să-i spui poveşti

Fotografii de Lucian Mănăilescu